INTR-O TOAMNA, CU "MOSU" VASILE TABARTA LA O NUNTA

Am scris candva, cu o ocazie placuta, despre regretatul actor Vasile Tabarta, dar doresc mult sa povestesc si aici ceva despre el si nu numai. A fost un om vesel, la prima vedere, si mult prea serios, darz, vertical. Vasile a fost omul pe care vroiam sa-l copii in multe, dar nu-mi reusea. Ca sa ma arat si eu mai glumet, mai pornit pe sotii.

Il vad deseori in imaginatia mea inca de pe cand era actor la Teatrul Naţional „V. Alecandri” din Bălţi, cand il admiram in scena sau il intalneam chiar pe strada. Mai tarziu, cand a plecat la Chisinau, la „Satiricus” şi in Trupa lui Tudor Tătaru, il vedeam mai rar, doar cand se intampla sa mai treaca pe la Balti. 

Îmi amintesc că odata intrat în vorbă cu Vasile nu puteai scapa de el până nu isi termina spusele. 

Intro toamna am fost invitati cu familiile la o nunta. Am luat-o si pe fiica mea, Rodica, care era încă la o vârstă la care dacă obosea o culcam în salonul maşinii, ori în orice încăpere aflata la îndemână. Si s-a intamplat ca am cinstit, am mancat, am dansat, si am admirat tinerii insuratei pe fonul unor bancuri povestite de Vasile Tabarta până nu ne-am luat rămas bun de la gazde. Chiar si in drum spre casele noastre, care erau nu atât de departe una de alta, am tot ras. Vasile spusese in acea seara, se pare, toate cazurile hazlii din viata lui, dar şi toate bancurile pe care şi le-a amintit la moment.

Rodica, care să fi avut vreo 10 anişori, îl asculta şi o bufnea râsul. Stia ca asculta un actor talentat, dar că Vasile Tăbârţă este cine este nu-şi dădea încă seama. Mi-amintesc ca nea Vasile, care inca nu era atat de bătrân, a povestit special pentru Rodica, o snoava terminându-şi istorisirea cu "Uite aşa e, dragul moşului."

"Moşul" a plecat, peste câţiva ani, în ceruri. Fără remuşcări că şi-a simtit fiica pusă la cale. La cale spre carte, undeva în România. Zic astea si ma gandesc ca eu am ramas repetent la aceasta tema. Si obligat să recunosc că nu am reuşit să o conving pe Rodica, din cauze care nu au depins de mine, să plece la studii acolo, unde daca mergea, rămânea Rodica cu sufletul pe care l-a avut încă de la naştere. Curat, nepenetrabil de cancerul ipocriziei şi al ambiţiilor streine puse în funcţiune pentru răzbunare.

Mi-amintesc deseori despre acea nunta si seara petrecuta impreuna cu vestitul actor. Si mi se face tare dor de Vasile Tăbârţă. Dorul de Rodcia, insa, mă roade şi mai tare. 

IULIAN CODĂU A FOST UN ACTOR INCOMOD PENTRU DEMNITARI, UN "COPIL TERIBIL", DIN CARE CAUZĂ TOT EL A SUFERIT

Stiu, actorul Iulian Codau a fost o persoana incomoda, un "copil teribil" pentru toti demnitarii din breasla teatrala. O stiu din priopriile observatii, dar si din spusele regretatului sau coleg, Pavel Proca, in volumul "Sa ma aplaudati cu palma pe obraz". Doar ca de 18 ani Iulian Codau joaca, probabil, teatru in cimitirul de la marginea Balti-ului, iar demnitarii si-au gasit, se vede, alti incomozi.

A murit pe 12 decembrie 2002, daca nu-si poate aminti cineva cand a urcat in ceruri. O spun pentru a accentua ca numele lui a cam fost dat uitarii. Prea multa lume l-a uitat. Inclusiv, colegii de la Teatrul National "Vasile Alecsandri", unde a activat chiar din prima zi a existentei acestei institutii, 16 mai 1957, pana la 12 decembrie 2002, cand a decedat.

A creat peste 100 de roluri in teatru si 9 - in cinema. A obtinut si un titlu onorific, cel de "Artist emerit". A publicat versuri si publicistica in majoritatea ziarelor ce se editau in republica. A si tradus din limba rusa mai multe piese pentru a fi montate. A fost regizorul a catorva spectacole. A sculptat in lemn. Si a scris o carte, un volum la care a lucrat, precum scrie chiar el, "toata viata, de la 1957 incoace".

"Teatru pe roate", ca asa se numeste cartea vietii lui, povesteste despre toate peripetiile pe care le-a infruntat de-a lungul anilor Nationalul "Vasile Alecsandri" din Balti. Ea intruneste amanunte despre care nimeni nu a putut sa le spuna. Cum ar fi eliberarea fortata din functie a directorului teatrului, Ragulin, sau despre deplasarile de lunga durata a trupei baltene in Bucovina si Transcarpatia, despre spectacolele prezentate la miez de noapte, despre aspectul si conditiile de cazare la hotelul din Nisporeni, etc, etc.

Ziceam ca Iulian Codau a fost un actor incomod pentru demnitari, un rebel, un "copil teribil", din care cauza tot el a suferit. Deoarece, chiar daca o merita, cei de sus nu acceptau sa-i acorde vreun titlu oarecare. Tot cei de sus, au facut ce au facut si au ajuns la intelegerea sa nu fie prea laudat in presa periodica. Si tot cineva dintre cei de sus, mai concret, de la ministerul culturii, nu s-a grabit nicicand sa-l fi pus ca exemplu pentru altii. Iar Codau isi facea cu suflet meseria si "musca avan cand un oarecine atenta la istoria neamului, la limba stramoseasca, la datini, obiceiuri si simbolurile nemuririi noastre", afirma acelasi Pavel Proca. "Inca de la primele roluri, din timpul lui Boris Harcenco, isi copiaza textele in latinita, iar de pe scena a vorbit numai si numai romaneste".

Despre Iulian Codau mai mult s-a tăcut. S-a scris puțin, uneori printre rânduri. Pâna pe 4 iunie 1989, când am reușit să public un crochiu despre el în cel mai influent pe atunci cotidian, "Moldova Socialistă". A fost, de fapt, riscul poetului și publicistului Serafim Belicov, Dumnezeu să-l ierte, care era pe atunci șef al secției Cultură la respectiva publicație.

Intitulat "Toamna de aur a unui actor" si plasat la rubrica "Profiluri", materialul nu cred sa fi starnit prea mare interes. Cine aprecia talentul lui Iulian Codau, il iubea si fara sa fi citit randurile scrise de mine. Dar un moment special din acest crochiu merita sa fie amintit pentru ca Codau a insistat sa nu-l omit. La 9 mai 1957, imi povestea el, directia Teatrului moldovenesc-rus muzical-dramatic din Balti, cum se numea pe atunci, l-a anuntat printro scrisoare ca este angajat in calitate de actor, incepand cu 16 mai."Va asteptam cu carnetul de munca si va rugam sa aduceti cu Dumneavoastra si o perna", se mentiona in scrisoarea administratiei teatrului. In caminul institutiei erau de toate, in afara de perne, m-a lamurit Iulian Codau.

Atunci, in anul 1989, la scrierea acestui crochiu, mi-am zis sa pomenesc despre perna adusa la Balti de la Sofia, undeva la sfarsitul materialului, ca un fel de epilog. Astfel, in ultimul lui aliniat am introdus urmatoarele randuri: "Si-a adus-o de acasa. Si-i era, si i-a ramas ca o scumpa relicva din indepartata poveste a copilariei sale. E un lucru de care-si aminteste de fiecare data cand isi lasa trudita frunte in puful pernei, parcurgand de acolo-ncoace aceeasi cale intrebandu-se mereu: Am facut oare tot ce am fi putut face?"

In mai 1957, Iulian Codau încă nu împlinise 25 de ani. I-a atins abia pe 13 august.

PARINTII MEI, CEI MAI BUNI SI MAI SCUMPI DIN LUME

Nu cred ca este prea bine sa-ti etalezi chiar toate pozele pe care le ai in albume. Ma gandesc la modestie, nu la altceva. Dar sa demonstrez ca am avut parinti buni, cum nu i-a avut nimeni altul decat eu, cred e o datorie. A mea, a noastra, a fiecaruia.

Am rascolit toate albumele pe care le am si cele ce mi-au ramas de la parinti, dar nu am gasit vreo poza unde sa fiu eu si tatal meu. Nu stiu cum sa explic aceasta situatie, stiu, insa, ca parintele meu a fost si a ramas cel mai bun tata din lume. Ca si mama, care ca orice mama mai striga uneori la mine, dar a fost si deosebit de blanda. Ca asa-s toate mamele.

Am vrut sa va spun, de fapt, ca mama, in copilaria mea si a sorei, a fost cea care ne ducea mereu la Balți sa ne fotografiem impreuna. Imi dau seama de ce. Realizez asta acum cand la varsta pe care o am, am descoperit ca nu prea am poze impreuna cu fiica. Si ma gandesc ca mama simtea ce simt eu acuma, inca atunci cand copiii ei erau mici, dar si ea mai tanara. Poftim: ea cu mine in brate, bunica cu mine, eu cu sora, apoi mama si noi amandoi, mama cu tata si cu sora. Si, repet, nici o poza unde sa fiu cu tata impreuna. Poate ca asta este pacatul de care mama nu a tinut cont.

Eu cum sa ma indreptatesc acum ca nu am mai multe poze cu fiica? Nici nu-mi sta bine sa ma indreptatesc. Doar ca toate pozele cu fiica, cu fiica si maica-sa, cu fiica si alta lume, le faceam chiar eu. De la A pana la Z. Si daca tinem cont ca pe timpuri inca nu exista fotografia electronica, hai sa tragem concluzia necesara. Eu eram cel cu aparatul de fotografiat in maini, eu developam filmul, eu cream conditii in apartament pentru a copia cadrele din film pe hartie fotografica. Tot eu uscam si aveam grija sa copii imaginile pe o hartie calitativa, ca sa ramana pentru multi ani inainte amintire. De unde sa fi stiut atunci ca vor apare in curand telefoane care pot face si fotografii? Si pe langa toate astea cine sa ma fotorafieze si pe mine cu fiica, spre exemplu? Nu zic, cand s-a mai ridicat, fiica se inchidea cu mine in intunericul din baie si insusea cum se "coc" fotografiile. Ca ulterior, dupa coacere, sa le insire prin toate camerele apartamentului pe ziare pentru a se usca. A fost si o scoala buna pentru ea.

Dar despre parinti vorbeam. Se intampla ca mama ne lua pe mine si pe sora la serviciul ei, adica la spitalul din sat unde-si facea meseria. Anume acolo, am inteles, au fost facute cadrele in care suntem eu si sora mici, eu, sora si mama. Alta data, mama ne-a incarcat intro masina de ocazie si am mers la un atelier fotografic din Balti. Tin minte si acuma ca era situat cam pe locul unde astazi se afla magazinul Unic. Intrun alt caz, racneam din adancul bojociolor cand trebuia sa trecem podul de la Gara Pamanteni. Mi-era frica sa-l trec. Nu mai tin minte cum m-a convins mama, dar pana la urma am ajuns iar la acelasi atelier fotografic. Iata asta-i patarania cu fotografiile din copilarie, cu mama si cu frica mea de a trece podul de deasupra caii ferate de la Pamanteni.

De parinti, insa, mi-i tare dor. Si rasfoiesc albumele cand ma gandesc la ei. Doar ca pe tata il am numai in cateva poze. Si nici una cu mine.

DRAGA TATEI, CATALINA, A URCAT ZILELE TRECUTE PE VARFUL PARANGUL MARE DIN CARPATII MERIDIONALI

O ruda dea mea locuieste de la un timp in judetul Hunedoara din Romania. E nepoata, mai bine zis, stranepotica Catalina, caci nepoata de la sora imi este maica-sa, Violeta. Din octombrie curent Catalina Dumbraveanu este studenta la Universitatea din Petrosani.

Inca nu stiu care-i sunt realizarile in domeniul studentiei, desi sunt sigur ca le va avea frumoase. Caci acest vlastar al Dumbravenilor (si mama, si tata provin din Dumbraveni) este o fata harnica, silitoare, ascultatoare si inteleapta. 

De cand e studenta a cutreierat Petrosaniul in lung si-n lat. A calatorit pana la Bucuresti sa-l vada cat e de frumos. S-a deplasat la Craiova, unde a participat la cele doua tururi ale alegerilor Presedintelui Republicii Moldova. Zilele trecute aflu ca a mai realizat ceva. Dintro postare pe Facebook sunt informat ca a urcat impreuna cu cativa colegi in munti. Si nu pur si simplu in munti, ci pe varful Parangul Mare, care este cel mai inalt din Masivul Parang din Carpatii Meridionali, avand o inaltime de 2.519 metri. Wikipedia ne spune ca este al patrulea vârf muntos din România, din punctul de vedere al înălțimii, fiind totuși cel mai înalt vârf din România care nu este în Munții Făgăraș. 

Cat a stat acasa, la Corlateni si apoi la Balti, Catalina a fost Lelea. Surioara ei, Raluca, chiar daca mai scancea uneori, o asculta, deoarece e mai mica de ani. Dar vremea trece si... Raluca iaca se face si ea fata mare.

Violeta, mama Catalinei, are un fel al ei de a-si dezmierda si milui cele doua fiici. Asistenta medicala fiind, este peste cap de ocupata la serviciul din Reanimarea Spitalului baltean. Si-i trimite pe facebook, cand o apuca dorul de Catalina si cand gaseste o clipa de ragaz, cate o inimioara la fiecare postare. Taica-su, Ion, e mai darnic si-si permite sa-i si scrie cate un "Draga tatei". 

Nanu, adica eu, o mai intreb din cand in cand cum e pe la Petrosani. Si tot pe Messenger. De data aceasta vreau pur si simplu sa-i doresc succese la sesiune. Ca am vazut in pagina ei de pe Facebook o imagine care adie a sesiune si Revelion.

DIMINEAȚA, LA PUTNA, NE-AM TREZIT CU PĂDUREA, CU MĂNASTIREA ȘI CU TOATĂ BUCOVINA PLINĂ DE ZĂPADĂ

Nu-mi amintesc precis in ce an a fost (dar cred ca era finele anului 1996), cand am mers impreuna cu fiica - ambii pentru prima data - la mormantul lui Stefan cel Mare si Sfant de la Manastirea Putna. Am mers impreuna cu un grup de studenti insotiti de profesorii lor de la Universitatea "Aleco Ruso" din Balti. Si era cam sfarsit de toamna, daca nu chiar sfarsit de an. O zic, deoacece ajunsi la Putna pe la miezul noptii, am inoptat intrun camin ca sa ne trezim a doua zi cu padurea, cu manastirea si cu toata Bucovina plina de zapada. 

Ca si cum s-ar fi intamplat o minune, am mers sa ne fotografiem, dar nu inainte de a vizita muzeul Manastirii, sa particpam la un serviciu divin si sa ne inchinam Marelui Stefan chiar langa mormantul lui. A fost ca o Impartasanie, dupa care ne-am simtit mai curati in suflet, mai mandri de cine suntem si mai increzuti in atingerea a tot ce avem de facut.

Am cutreierat drumurile Bucovinei inalbite, oprindu-ne  pe la manastirile Sucevita, Moldovita si Voronet, am mai cumparat si niste suvenire si aproape uitasem ca in ajun, inainte de a ajunge la Putna, am descoperit vechea capitala a Moldovei, dulcele Iasi. Copoul cu tot ce tine de Marele Eminescu, bojdeuca lui Ion Creanga, Palatul din centrul vechii Capitale a Moldovei, ne-au lasat imagini adanci in memoria noastra. Pare cam ciudat sa spun aceste lucruri, dar nu pot trece pe langa ele. Eram la inceputuri.

"Excursia la Putna ne-a facut sa ne simtim mandri ca am colindat drumurile pe care multi ani in urma le-a parcurs si Domnitorul Stefan cel Mare", a scris la intoarcere in ziarul local fiica-mea, care pe atunci era eleva in clasa a IV A la Gimnaziul-Liceu, "Mihai Eminescu" din Balti. 

MAMA MEA, UNA DINTRE FIICELE CUCOANEI DĂSCĂLIȚE

Mama mea a fost fiica lui Luca si Maria Ciolpan din Tatarauca-Noua, judetul Soroca. Bunelul a profesat dacalia la biserica. Deoarece eram prea mic si locuiam cu parintii prea departe de localitatea bunicilor, nu tin minte daca la Tatarauca-Noua a existat si o biserica in care sa slujeasca dascalul Luca Ciolpan. Doar la varsta adolescentei, am inteles ca biserica in care slujea el a fost inchisa de sovietici si bunelul nu prea avea unde sa-si faca treaba.  Era, insa, stimat in satul unde locuia si in cele invecinate. Mi-amintesc ca familia lui avea in casa cei mare un pian si un gramofon iar printre acareturi si o rasnita.

Bunelul Luca si bunica Maria au crescut trei fete deosebit de frumoase si un baiat. Pe fete le puteti vedea in poza de mai sus, unde mama este cea  care sta in picioare. Alaturi de ea, cu un buchet de flori in maini, este Margareta, cea mai in varsta dintre surori, iar mezina care a fost Dora, e asezata jos, pe iarba. Pavel, fratele celor trei surori, a fost inrolat in armata de catre sovietici si in timpul celui de-al doilea razboi mondial a cazut, fiind dat pamantului intrun mormant fratesc din Polonia. Mama a pastrat doar o singura poza de-a lui, Iat-o.

Acum, cand cele trei surori nu mai sunt in viata, m-am pomenit sa descoper ca ele sunt inmormantate in diferite localitati, departe una de alta. Mezina, Dora, isi doarme somnul de veci in cimitirul din localitatea Gasca de langa Bender, unde locuieste feciorul Iurie. Nora membrului "Sfatului Tarii" Grigore Turcuman, Margareta Turcuman, a avut o soarta dramatica si e inmormantata nu departe de Tatarauca-Noua, in localitatea Niorcani. Mama, Zinaida Dumbraveanu, isi are mormantul alaturi de cel a lui tata, in cimitirul din satul meu natal, Corlateni. Tot aici e si mormantul bunicii Maria, care a locuit mai multi ani, dupa moartea bunelului Luca, in casa parintilor mei. Si doar bunelul, dascalul Luca, isi are locul de veci in cimitirul din Tatarauca-Noua.

Va spuneam ca cea mai in varsta dintre surori, Margareta a avut o soarta dramatica. Probabil pana la razboiul al doilea mondial s-a maritat cu Constantin Turcuman, feciorul marinarului Grigore Turcuman, care la 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu Romania. In 1941 l-a nascut pe Valeriu, verisorul meu si nepotul deputatului din "Sfatul Tarii". Pe Valeriu il putetei vedea intro poza afisata mai jos, alaturi de mama-sa. Acesta s-a nascut dupa ce bunelul lui, in 1940, a fost capturat de agentii sovietici ai NKVD si inchis in puscaria din Penza, unde a si decedat. Feciorul lui, adica tatal verisorului meu, Constantin, s-a refugiat in Romania cu gandul sa-si aduca mai tarziu familia tot incolo. Dar la Prut s-a pus sarma ghimpata si Margareta cu Valeriu au ramas sa vietuiasca in fosta URSS. Nu s-au mai vazut, deoarece Constantin a decedat undeva in Romania.

Dispun si de o poza a bunicii Maria. Tocmai ma dadacea pe mine, cand a fost fotografiata probabil la Tatarauca-Noua. O poza dea bunelului dascal nu am. Mi-amintesc ca aveam una intrun album. Daca o gasesc, o afisez aici si pentru mine, ca sa nu o mai pierd. 

Si mai sper sa ajung candva la Tatarauca-Noua, sa merg la cimitirul cela cu cruci din piatra, despre care se spune ca sunt ale unor nemti cazuti in razboi, si sa ma retrag langa mormantul bunelului. Nu mai stiu daca Nina, o femeie cu casa langa cimitir, nu a uitat ca am rugat-o sa mai treaca pe la bunelul si sa-i amintească că a avut in fundul grădinii un cireș cu fructe dulci-dulci, dar si amărui.

P.S. Am gasit si o poza cu bunelul Luca. Din pacate, doar in sicriu. Una cu bunelul in viata nu am gasit. Langa sicriu e mama, tanara de tot, iar in coltul stang al fotografiei - sunt eu. Eram, cred, in clasa zecea, adica prin anii 1965 - 1966.

CEA MAI DULCE, MAI PRODUCTIVA SI MAI DE NEUITAT PERIOADA DIN ACTIVITATEA MEA JURNALISTICA

In activitatea mea de jurnalist a fost o perioada cand a trebuit sa ma recalific, sa ma adaptez la genurile gazetaresti si sa pun accentul pe calitatea randurilor scrise. O spun asa cum a fost, fara jena, deoarece pana la acel moment activasem vreo 12 ani la Comitetul de radio si televiziune in calitate de reporter zonal, apoi m-am transferat la Agentia de stiri "Moldpres", unde se scria, dar si se gandea altfel decat la un ziar. 

Aceasta perioada a inceput la 3 ianuarie 1992, cand la Balti a aparut primul numar al saptamanalului "Curierul de Nord", unicul ziar de limba romana tiparit cu grafie latina in perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Am fost invitat sa particip la editarea si lansarea lui chiar daca la acel moment activam in calitate de reporter teritorial al Agentiei "Moldpres" din Chisinau. Am acceptat sa exercit prin cumul functia de redactor de rubrica, incredintandu-mi-se oglindirea activitatii organelor de drept, a celor sportive si, partial, sa public cate ceva ce tine de morala.

O spun fara ocolisuri: nu mi-a fost usor, dar acum imi dau seama ca acei 5 ani si 3 luni cat m-am consacrat "Curierului" au fost, se pare, cei mai productivi ani din activitatea mea profesionala. E adevarat ca a urmat periodic, in diferiti ani, un fel de salahorie la DECA-pres, o agentie de stiri cu sediul la Balti, dar cu difuzare nationala a produselor ei si unde m-am simtit tot in apele mele. 

La "Curierul", insa, am acumulat experienta lucrului in colectiv si unde mi-am petrecut cea mai dulce, mai productiva si mai de neuitat perioada din activitatea mea jurnalistica. Cred ca ar putea spune acelasi lucru toata echipa, deoarece ne-am simtit stapani pe sine si am avut libertatea sa scriem despre orice fara pic de teama ca vom fi cenzurati. 

Chiar si atunci cand in redactie a intrat un reprezentant al SIS-ului ca sa ne intrebe cine ne-a permis sa scriem despre lagarul de prizonieri din Balti, care pana atunci era o tema tabu, noi ne-am simtit stapani pe situatie. Aveam scrisori de la cititorii nostri, care ne comunicau amanunte despre calvarul si chinurile prin care au trecut apropiatii lor in lagarul nkvd-ist de la Balti. Vedeti mai jos numarul 3, pare-mi-se, al Curierului in care am inserat stirea "Pana acum nimeni n-a vorbit despre asta..." stire care a fost citita si in Romania, si in Franta, si in Suedia, si in alte tari unde ne-am ales cu mai multi cititori.

"Curierul de Nord" a initiat si o fructuoasa colaborare cu "Gazeta de Botosani", Romania, de la ziaristii careia am invat multe. I-am si avut in calitate de oaspeti la inaugurarea si sfintirea Troitei ridicata, tot de noi, in memoria prizonierilor lagarului din Balti. Noi, la randul nostru, am vizitat Ipotestii marelui Eminescu si am vazut cum se face gazetarie la Botosani.

Toate astea si inca multe altele, nu au placut autoritatilor. In 1996 cand Lucinschi l-a schimbat pe Snegur la Presedintie, iar la Balti in calitate de primar a venit socialistul Victor Morev, cand tocmai acumulasem un numar bunicel de abonati pentru un oras rusificat pana la refuz, ni s-a adus un redactor absolut necarturar, dar plin de vanitate comunista. L-am ocolit cat am putut. Pana am fost siliti sa plecam. Iar el, acest necarturar, a inmormantat peste ceva vreme "Curierul" nostru scump.

Ca sa punem punct, adaugam ca acesta ne-a facut pe mai multi angajati sa ramanem fara pensie pentru activitatea la ziarul indragit. Cica ar fi luat safeul cu toata arhiva redactiei acasa si... a murit.