MAMA NOASTRĂ S-A NĂSCUT ÎN ROMÂNIA, DAR ȘI-A ORGANIZAT ȘI TRĂIT VIAȚA AȘA CUM I-A CERUT REGIMUL SOVIETIC COMUNIST
29 aprilie 2007 este ziua când mama a părăsit lumea pământească și a urcat în Ceruri, unde sunt părinții și surorile ei, precum și fratele său, Pavel. Sunt sigur că s-o fi întâlnit acolo, sau încă urmează să se întâlnească cu tata, dar și cu nepoțica ei, Gabriela, care este și fiica mea. Iar ca azi, de o veșnicie deja, ne-a lăsat în lacrimi ca să-i ducem dorul. Dor care nu știu dacă poate fi potolit sau atenuat cumva...
Mama mea, pe lângă faptul că a fost o femeie frumoasă și gospodină, a avut și grija să pară, cel puțin, disciplinată, adică un pic severă, dură, dacă vreți, atunci când cerea situația. Am simțit-o și eu în copilărie - dacă făceam vreo poznă, ungherul știa de mine. Ca în armată. Nu glumesc, mama a fost supus militar. Cu studiile ei de șapte clase și câteva luni de cursuri la Soroca, a însușit o meserie care în perioada sovietică se numea "патронажная сестра", adică soră de caritate, un fel de asistentă medicală de familie, cum se numește astăzi.
Mama nici nu a prea dispus de timp să aibă grijă mai mult de viața sa. Pentru că s-a născut întrun regim, cel românesc, și a trebuit să-și organizeze viața după 1940 și 1944 altfel, așa cum cerea regimul sovietic. Și această metamorfoză i-a cerut eforturi mari. Mai ales că bunelul meu, Luca, tatăl mamei, a activat toată viața în calitate de dascăl în biserică. Apoi nu a neglijat nici efortul de a-l “scoate în lume” pe tata, un fiu de țărani dintro familie cu 7 copii, rămași orfani, să se crească unii pe alții după cel de-al doilea război mondial. Iar mai târziu, în "49 și în "51 - să mă nască și dădăcească pe mine, apoi și pe soră-mea, Larisa. Ca mai târziu, când ne-a ridicat puțin, să-și îndrepte grijile și eforturile la construcția unei case noi, deoarece cea bătrânească, a buneilor mei, nu mai era atât de arătoasă cum cereau timpurile.
În copilăria mea, în anii de școală, eu și sora mergeam la lecții ziua, iar mama și tata, frecventau școala seara pentru a obține studii medii. Și se întâmpla deseori că în prima jumătate a zilei aveam lecții cu Alexei Efimovici Burda, conducătorul clasei în care învățam, iar seara tot el le preda mamei și lui tata Istoria la școala serală. La vârsta pe care o aveam atunci, nu vedeam nimic neobisnuit că toată familia noastră frecventa școala. Cred că și astăzi o astfel de situație nu ar trebui să fie arătată cu degetul. Dar există lume diferită, care, nu știu de ce, cred eu, se uită chiorâș la asemenea fenomene.
Mama noastră, a avut înțelepciunea să învestească în educația mea și a sorei tot ce a considerat ea că merită să investească. Nu numaidecât bani. S-a interesat, în primul rând, să ne crească sănătoși. Să avem grijă de felul cum ne purtăm în societate și cum vorbim cu lumea. Ne-a purtat în haine curate și arătoase. Nu a considerat că își șifonează imaginea și nu s-a rușinat să ne trimită la Răut cu gâștele sau împreună cu copiii vecinilor - pe imaș cu singurul cârlan ce-l aveam în gospodărie. Când trecusem în clasa șaptea, vara, am fost invitat la Chișinău, la un festival ordinar al pionerilor. A avut grijă să mă petreacă până la Râșcani, de unde am plecat împreună cu toată delegația raionului. Dar nu înainte de a găsi pe cineva dintre însoțitorii maturi, care să aibă grijă și de mine. Și m-a lăudat mult, cumpărându-mi o cămașă nouă când m-am întors acasă cu titlul și cu o medalie de laureat al festivalului și cu un aparat de fotografiat "Iunkor", ca cel mai activ corespondent al ziarului pionerilor din RSSM (sunt îmbrăcat în ea în poza de mai jos, cu tot cu medalia de laureat) .
În luna august 1968, în ajunul evenimentelor din Cehoslovacia, mama s-a pomenit în singurătate acasă. Tata fusese mobilizat în armată și dus nu se știe unde. Sora avea și ea o ocupație la Bălți, ocupație legată de studiile sale la școala medicală. Iar eu de vreo trei luni eram ostaș în termen și mă aflam la școala de sergenți din cadrul unei unități militare din Ucraina. Știți ce a făcut mama când s-a pomenit în această situație? A urcat în autobuzul de pe ruta Bălți-Nicolaev și a poposit la poarta școlii de sergenți din orașul de pe malul râului Bug. Să mă vadă nevătămat și să se încredințeze că tata se va întoarce acasă. De unde să fi știut atunci, la vârsta pe care o aveam, cât e de mare dorul unei mame față de ființa căreia i-a dat viață? Iar peste câteva zile trupele sovietice au intrat pe teritoriul Cehoslovaciei. Ca în octombrie, după absolvirea școlii de sergenți, un grup de moldoveni, printre care eram și eu, să fim îmbarcați în vagoane și duși în Cehoslovacia.
Când cocea pâine, mama ne ruga s-o ajutăm la spălatul coveții sau să avem grijă ca focul din vatră să nu se stingă. Și ne permitea să împletim colăcei și hulubași ca să-i coacem chiar noi. Doar când am ajuns să înțeleg mai bine gestul bunei noastre măicuțe, am realizat cât de mult ne iubea și câtă înțelepciune conținea rugămintea ei de a o ajuta la coacerea pâinii.
Imediat ce a devenit bunicuță, mama noastră s-a bucurat nespus de mult. S-a bucurat și pentru tata, care nu prea apucase să se simtă bunel în toată legea. Când s-a născut fiica sorei, Violeta, tata s-a îmbolnăvit, iar Rodica, fiica mea, s-a născut după moartea lui. Astfel încât toată bucuria și grijile ambilor bunei au revenit doar mamei.
