NEPOTUL VALERIU TURCUMAN, CA ȘI BUNELUL GRIGORE TURCUMAN, A SLUJIT LA MARINĂ. BUNELUL A VOTAT UNIREA, IAR NEPOTUL  A  FOST NEVOIT SĂ ASCUNDĂ DIN CE NEAM SE TRAGE

Nu  știu cine și cum a aranjat lucrurile astfel, dar trebuie să constat și să v-o spun că unul din verișorii mei și bunelul lui și-au făcut serviciul militar în cadrul unor unități ce aparțin Flotei maritime. Bunelul a slujit în Crimeea, la Sevastopol, iar nepotul - în orașul Murmansk, situat pe malul Mării Barents din nordul Rusiei. Doar că s-a întâmplat în diferite perioade: bunelul și-a încheiat serviciul militar în 1917, după revoluția lui Lenin, iar nepotul - în anii 70 ai secolului trecut.

Marinarul Valeriu Turcuman

Bunelul, Grigore Turcuman, marinar și el

Când vorbim despre bunel, ne referim la membrul "Sfatului Țării", Grigore Turcuman, care în ziua de 27 martie 1918 a semnat Actul Unirii Basarabiei cu România. Iar Valeriu Turcuman, nepotul acestuia, a fost feciorul Margaretei și a lui Constantin Turcuman din satul Tătărăuca Nouă, județul Soroca. 

Grigore Turcuman a fost arestat în 2 iulie 1940 de către autoritățile sovietice și trimis în GULAG, la Penza, unde pe 28 mai 1942 a decedat la vârsta de 51 de ani. Iar Margareta Turcuman e sora mai mare a mamei mele, ambele fiind fiicele Mariei și a lui Luca Ciolpan. Familia Ciolpan a avut și un băiat. Dar Pavel, că acesta era prenumele fratelui mamei mele, a murit pe front în cel de-al doilea război mondial și e înhumat  într-un mormânt frățesc de pe teritoriul Poloniei.

Din arhiva "Sfatul-ui Țării": undeva în ultimul rând al primei poze, alături de Onisifor Ghibu, director al ziarului "România Nouă", se află Grigore Turcuman

Verișorul meu, Valeriu Turcuman, a crescut fără tată, deoarece părintele lui, Constantin Turcuman, după venirea sovieticilor în Basarabia, a mers în dreapta Prutului să caute unde ar fi putut să-și aducă și familia. Doar că la Prut s-a instalat sârmă ghimpată si el nu a mai putut să se întoarcă la Tătărăuca Nouă. La rândul lor, nici soția împreună cu feciorul nu au putut să treacă râul pentru a se stabili cu traiul împreună cu soțul și tatăl lui Valeriu. 

Cu mama, Margareta 

Când a obținut studii medii, a depus actele la Școala medicală din Soroca. Nu a fost acceptat. Era nepotul lui Grigore Turcuman. Peste un an a reușit, totuși, să se înscrie la o instituție similară din Bălți.

A urmat, apoi serviciul militar la marină, în regiunea Murmansk. După demobilizare a susținut cu succes examenele de admitere la Institutul de medicină, actuala Universitate de Stat de Medicină și Farmacie "Nicolae Testemițanu" din Chișinău. După absolvire, în loc să rămână în Chișinău, că a avut acest drept, a ales să fie repartizat în orașul Bender.

Chiar și soția Valentina, medic și ea, româncă din Chilia, a pledat pentru Bender. Doar că orașul de pe Nistru a dictat un dramatism special familiei lui Valeriu Turcuman. Condițiile de la fața locului au influențat mult în aspect negativ asupra vieții familiei celor doi medici. Copiii românilor Valentina și Valeriu Turcuman, care vorbeau o limbă română impecabilă, au ajuns să frecventeze grădinițe și scoli cu predare în limba rusă. Iar materna o învățau și o vorbeau doar acasă, în dialogurile cu părinții.

Nu din spusele lor, ci din observațiile mele, am tras concluzia că  Turcumanii și la Bender au fost nedreptățiți. Nu de soartă, cum îmi repeta de foarte multe ori verișorul, ci de regim.

Familia medicilor Turcuman, stabilită la Bender

În vara anului 1992 a avut să treacă prin cea mai mare și cruntă cumpănă. În toiul evenimentelor dramatice din timpul conflictului de pe Nistru, întreaga familie Turcuman a fost nevoită să lase apartamentul încuiat și să ia calea pribegiei. În imediata apropiere a blocului în care locuiau se împușca și se bombarda. 

Au urcat într-un VAZ nou-nouț, pe care verișorul încă nu se deprinsese să-l conducă, și au trecut podul peste Nistru. Erau cinci suflete speriate de cele ce se întâmplau pe străzile orașului. Cu ginerele la volanul automobilului și cu nepotul la sânul fiicei mai mari la câteva zile de la nașterea lui. Lipsea doar fiica mai mică, care își făcea studiile la Chișinău și se aciuase cu traiul undeva, la un cămin studențesc. 

Au luat-o spre nord ca să ajungă în orașul ucrainean Jmerînka, unde au fost găzduiți de niște rude ale ginerelui. Ca peste circa o lună de zile, vărul să mă sune și să mă întrebe dacă pot să-i găzduiesc la Bălți. Și mă mai rugă să accept să le fiu șofer în drumul spre orașul unde locuiesc eu.

A sosit de unul singur la Bălți și am urcat împreună într-un autobuz de Otaci, ca să luăm calea spre orașul unde se afla familia lui. Când treceam prin Niorcani, o localitate din preajma satului unde s-a născut, l-am văzut pe verișorul meu cu lacrimi în ochi. Era satul în care răposata lui mamă își construise o casă și în care, după moartea ei, locuia o altă familie. Încercai să-i ușurez durerea, dar nu mi-a reușit. Zic, l-am văzut plângând, iar lacrimile îi trădau neputința de a afla răspuns la o întrebare pe care și-o pusese încă în momentul când au trecut podul de la Bender spre Tiraspol. Nu era sigur dacă va mai putea să se întoarcă în apartamentul din Bender. Acolo se duceau lupte crâncene provocate de separatiștii unui oarecare Kostenko.

Cu rudele din România din partea tatălui refugiat. Părintele nu mai era în viață

Cinci ani mai târziu am plâns și eu. Pentru că l-am petrecut în ultimul drum pe bunul și dragul meu verișor. Medic fiind, a mers să i se facă o intervenție chirurgicală la un spital din Chișinău. Din spusele soției lui, anestezia l-a adormit pentru totdeauna. Nu i-a ajuns câteva zile ca să atingă vârsta de 55 de ani.

La întoarcerea acasă de la Bender am scris un material pe care l-am întitulat sugestiv "Recviem pentru doctorul Turcuman". Am publicat aceste rânduri în proaspătul apărut în acei ani, cotidianul "Flux", la care am activat o perioadă de timp. Am dat de înțeles cititorului că m-a durut mult nu doar moartea vărului meu. M-a durut și atitudinea autorităților separatiste de la Bender față de doctorul Valeriu Turcuman, care a muncit 27 de ani în acea localitate și a salvat nenumărate vieți omenești. Reprezentanții secției Sănătate au fost lipsă la funeralii. 

Dacă trăia până în prezent, pe 22 decembrie, verișorul meu ar fi împlinit 79 de ani. Veșnică lui pomenire!