"AM INSITAT SĂ NI SE REPARTIZEZE ACEST LOC, DEOARECE DIN GARA "BĂLȚI-SLOBOZIA" AU PORNIT MĂRFARELE CARE AU DUS MII DE DEȚINUȚI POLITICI DIN BASARABIA SPRE LOCURILE DE DETENȚIE"

Acum 17 ani, am publicat într-un ziar editat la Chișinău un interviu, în care interlocutorul meu mi-a vorbit despre cum a obținut dreptul edificării la Gara "Bălți-Slobozia" a unui monument în memoria deținuților politici. Peste câțiva ani, Nicolae Bazaochi, președintele de atunci al Asociației Bălți a foștilor represați și deținuți politici, a urcat la Domnul. Și mi-am zis să republic respectivul interviu aici, deoarece timpul fuge nemilos și ar fi un mare păcat dacă generațiile în creștere nu vor cunoaște istoria acestui monument.

CLOPOTUL EXERCIŢIULUI DE MEMORIE

Marţi, 6 iulie, în piaţa Gării „Bălţi-Slobizia” din municipiul Bălţi a avut loc un miting şi un serviciu divin de comemorare a deţinuţilor politici, acţiuni consacrate aniversării a 55-ea de la deportarea în masă din 1949 a românilor basarabeni. Evenimentul s-a produs în preajma monumentului dedicat victimelor represiilor politice, dezvelit acum patru ani. Iar trei zile mai devreme reporterul „AL” a solicitat un interviu preşedintelui Asociaţiei Bălţi a fostilor deţinuţi politici, Nicolae Bazaochi. Discuţia s-a produs în vecinătatea monumentului, sub cupola celor două arcuri din beton a căruia şi-au făcut cuib câteva rândunele.

- D-le Bazaochi, cum credeţi, de ce aceste păsări paşnice s-au aciuat aici, la înălţimea monumentului? 

-Păsările-s păsări, deşi nu sunt în stare să citească, intuiesc probabil conţinutul inscripţiei de la poalele acestui monument care sună astfel: „Un strigăt spre ceruri. În memoria victimelor represiilor politice dintre anii 1940-1949”. Ele simt probabil că la înălţimea unde şi-au făcut cuiburi nu pot fi deranjate de nimeni. Şi că cei în memoria cărora a fost ridicat monumentul au avut de suferit mult fără nici o vină.

- Vă găsesc îngrijorat, neliniştit. Aveţi neplăceri?

- Neplăcerile ţin de starea în care se află acest monument, dezvelit cu mare chin şi multă luptă la 6 iulie 2000. Uitaţi-vă câte buruieni şi gunoaie s-au adunat în jurul lui. Am fost câteva ore în urmă la primărie ca să solicit serviciului comunal ajutor în îngrijirea monumentului. Ştiţi ce mi-a răspuns domnul Alexandr Ţurenco, conducătorul respectivului serviciu? A zis că primăria nu are bani pentru a face curăţenie în jurul monumentului şi în interiorul teritoriului lui. Am tras concluzia că primăria continuă să neglijeze, precum a făcut-o mulţi ani în şir, interesele membrilor Asociaţiei fostilor represaţi şi deţinuţi politici. Şi pentru a ne demonstra că cei de la putere sunt cine sunt, iar noi, represaţii, rămânem doar cu acest monument deosebit de scump pentru o bună parte din locuitorii urbei şi ai localităţilor din nordul republicii.

- Nu prea înţeleg de ce primăria nu are grijă de acest monument.

- El se află la balanţa noastră, a Asociaţiei foştilor represaţi şi deţinuţi politici. Iar teritoriul din jurul lui, unde, vedeţi, se află o parcare auto, mai multe magazine şi gherete, este proprietate municipală şi privată. Noi, membrii asociaţiei, nu ne grăbim să trecem monumentul şi teritoriul pe care este amplasat la balanţa municipalităţii deoarece există pericolul că puterea ar putea să decidă strămutarea lui în alt loc. Şi avem motive serioase pentru a gândi şi proceda anume în acest fel. Prea mult ne-a costat obţinerea acestul loc pentru înălţarea monumentului. Am luptat pentru el timp de trei ani. Numai ce nu ni se reproşa. Că nu este unul potrivit. Că monumentul va ştirbi imaginea pieţei şi a oraşului în întregime. Că cei care vor coborî din tren vor reacţiona bolnăvicios când vor vedea în piaţa gării un monument în memoria deţinuţlor politici, etc. Iar noi am insistat să ni se repartizeze anume acest loc, deoarece din Gara „Bălţi-Slobozia” au pornit mărfarele care au transportat mii de represaţi din nordul republicii spre locurile de detenţie. Să mai vedeţi un paradox. După ce Consiliul municipal de acum cinci ani a votat totuşi repartizarea acestui loc pentru edificarea monumentului, au apărut forţe (ori au fost create artificial) care s-au plâns că nu e cazul să fie strămutat bradul din centrul pieţei, unde, potrivit proiectului, trebuia să stea monumentul. Am căzut de acord şi cu aceştia schimbând puţin locul amplasării monumentului. În prezent bradul piere pentru că nu-l îngrijeşte nimeni, monumentul e înconjurat de gunoaie, iar suprafaţa pieţei din faţa monumentului este dată în arendă unei parcări auto. Dăunăzi mai aflu că proprietarul unor magazine apărute după dezvelirea monumentului în vecinătatea lui este o persoană care s-a împotrivit timp de trei ani să ni se repartizeze locul din piaţa Gării „Bălţi-Slovozia” pentru edificarea monumentului.

- Cum ve-ţi proceda pentru ca la 6 iulie să nu râdă lumea că monumentul nu este îngrijit?

-Voi veni cu un grup de bătrâni, membri ai asociaţiei, să prăşim buruienile şi să facem curăţenie în jurul lui. Ne mai ajută în acest sens nişte persoane represate care locuiesc în vecinătatea Gării „Bălţi-Slobozia”, precum şi elevii şcolii medii nr. 18 din apropiere, dar care în prezent se află în vacanţă.

- Cine a suportat cheltuielile pentru înălţarea monumentului?

- Doar eu ştiu cum am adunat cele circa 100 mii de lei pentru edificarea lui. Cineva a elaborat proiectul pe gratis, alcineva ne-a ajutat cu materiale de construcţie, primăria după ce a fost convinsă (dar mai era atunci şi o campanie electorală) ne-a alocat în acest scop 20 mii de lei. Ne-a ajutat moral şi material şi fostul premier Ion Sturza. Restul mijloacelor fianaciare le-am colectat de la oamenii de bună credinţă. Cine a dat doi lei, cine - zece.

- Ce reprezintă la moment Asociaţia Bălţi a fostilor represaţi şi deţinuţi politici?

- În prezent organizaţia noastră numără 452 de persoane, iar în municipiu locuiesc peste o mie de deţinuţi politici. Mulţi dintre cei care au avut de suferit nu doresc să se înregistreze oficial din motivul fricii pe care o au că vor fi din nou trimişi în Siberia. Iar în noaptea din 5 spre 6 iulie 1949 de la Gara „Bălţi-Slobozia” au fost încărcaţi în vagoane şi expediaţi în lagăre la munci grele 11436 de represaţi din raioanele de nord ale Moldovei de atunci.

- Pentru ce aţi fost judecat Dumneavoastra?

- Am fost ridicat pentru că eram membru al organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan cel Mare”. A existat în perioada imediat postbelică a asemenea organizaţie, membrii căreia încercau să se împotrivească cumva regimului comunist care pe timpul foametei mătura podurile gospodarilor de tot ce aveau pe lângă casă. Sunt de baştină din satul Schineni, judeţul Soroca, dar lucram atunci croitor într-un atelier din Soroca. Când m-au luat, am lăsat-o pe soţia Tamara cu fetiţa care avea doar o lună şi 12 zile. Era în vara anului 1947, luna iunie. Tot atunci au mai fost ridicaţi  Nicolae Balaban, Vasile Bătrânac, Leonid Botezatu, Mihail Ursachi, Vasile Coban, Mihail Patraşcu, Ion Suru, Anatol Spinei şi mulţi alţii, toţi fiind din satele judeţului Soroca. Aveam pe atunci 20 de ani. După judecată, care a avut loc la Chişinău, am fost încărcaţi în vagoane şi expediaţi în Republica Komi, oraşul Inta. În tren era o căldură insuportabilă. Când am ajuns acolo, era iarnă. Majoritatea celora care au fost judecaţi pentru activitate în organizaţia „Arcaşii lui Ştefan cel Mare” au fost repartizaţi la muncă silnică în diferite localităţi. Autorităţile se temeau ca nu cumva să ne organizăm şi în lagăr. Dar deoarece eram prea mulţi, pe parcurs ne-am întâlnit. Am muncit la extragerea cărbunilor până în 1957. Tot atunci, după eliberare, la Inta, ne-am înscris din nou cu Tamara, pentru că nu am avut voie să revin la baştină. Iar în perioada cât m-am aflat în lagăr soţia aici, în Basarabia, a fost impusă să-şi ia divorţul, altfel nu putea să se angajeze la lucru. Am revenit în Moldova tot în 57, dar spre sfârşitul anului, când a fost emis un act normativ special.

- Ce vă face să fiţi atât de energic la această vârstă înaintată?

- La 19 iunie am rotungit 77 de ani.

- Mulţi înainte!

- Iar fiica pe care o lăsasem în inuie 1947 în braţele mamei sale la o vârstă de doar o lună şi 12 zile a împlinit pe 12 iunie curent 57. A plecat în lumea celor drepţi Tamara, soţia mea. S-a stins din viaţă cu o jumătate de an înainte de dezvelirea monumentului. M-a susţinut şi ajutat mult pentru a-l ridica.

-Ce simbolizează clopotul de sub cupola monumentului?

- Să fim demni de cei care nu mai sunt cu noi. Care au fost prigoniţi, chinuiţi şi şi-au găsit moartea în lagăre. Clopotul veghează liniştea lor, chemând generaţiile în creştere la un exerciţiu de memorie. Iar inscripţia de pe clopot ne aminteşte că au fost timpuri când despre ceea ce v-am povestit nu se dădea voie să vorbim. Acum, Slavă Domnului, este voie să spunem totul.

“Accente Libere” din 15 iulie 2004