TATĂL MEU ÎL CAUTĂ PE-UN NEAMȚ RĂTĂCIT ÎN POLONIA. AR PUTEA SĂ-L ÎNTÂLNEASCĂ PE CUMNATUL SĂU, PAVEL, CĂZUT TOT PE-ACOLO

În zilele începutului de martie ale anului 1985, tatăl meu se chinuia în spitalul oncologic din Bălți. Rămâneam uneori cu el peste noapte și-l vedeam deseori cum se văicăra de durere prin grimase. Dar nu l-am auzit să se plângă. În dimineața lui 5 martie, medicul de gardă s-a apropiat de mine și mi-a zis să-l iau acasă. Să moară la casa lui, nu în spital. Noaptea, între orele 0 și 1 a lui 6 martie și-a dat sufletul.

Am impresia, însă, că tatăl meu n-a murit. Din 6 martie 1985 el e plecat undeva departe și e pus pe căutare. O fi dorind să-l găsească pe neamțul cela, întâlnit în timpul războiului al doilea mondial, care, rănit fiind și cu arma în mâini, nu a îndrăznit să tragă în el. Și pe care neamț, la rândul lui, nici lui tata nu-i trecu prin cap gândul să-l împuște. Erau la război și amândoi răniți erau.

Cazul mi l-a povestit demult, când eram mic, chiar bunul meu părinte. Avea obiceiul să-mi spună în loc de povești, întâmplări de pe front. Doar că la vârsta mea de vreo 5 - 7 ani, cum puteam să înțeleg importanța actului celor doi ostași aflați pe baricade diferite?

Mi-a spus că l-a întâlnit undeva în Polonia, în timpul când trecuse cu Armata Sovietică Königsberg-ul și porni mai departe, spre Berlin. Iar în drum spre mai departe, l-a găsit o schijă care i-a fracturat omoplatul. Și că a fost nevoit să rămână în urma frontului ca să-și ogoiască durerea și să scape de rană. A intrat într-o casă, la prima vedere părăsită, dar nu demult văruită. Iată acolo, în acea casă cu miros de var proaspăt, s-au întâlnit cei doi răniți.

Mi-am amintit despre această "poveste" a lui tata nu demult, când colega de facultate, scriitoarea Claudia Partole, îmi povesti despre un caz similar în care fusese implicat tatăl ei. Născut tot în 1925, ca și părintele meu, a fost mobilizat de sovietici și trimis pe același front de la Königsberg. Acolo, îmi povestea colega, tata s-a pomenit față în față cu un neamț, ambii amețiți fiind de o explozie. 

- Și de ce nu l-ai împușcat? - se făcu curioasă fiica. 

- De ce să-l împușc? Nici el n-a tras în mine, i-ar fi răspuns părintele.

După demobilizare, tata nu a umblat cu medalii prinse în piept, cum se mai întâmplă pe la noi. A muncit ca toată lumea de la țară unde era posibil să câștige o para. Mai mulți ani a lucrat și bucătar la colhoz, hrănind angajații de la ferma de vite și țăranii de pe câmpuri. Și nimeni nu s-a plâns de calitatea proastă a bucatelor. Dimpotrivă, toată lumea-i aprecia înalt vocația. Până și mama îl lăuda că gătește mai gustos decât o poate face ea. Iar meseria, tata a deprins-o în armată, după ce fusese rănit și nu mai putea fi trimis în prima linie.

Tatăl meu este deosebit și prin altceva. El nu are zi de naștere. Din ignoranța nu știu cărui funcționar, în certificatul lui de naștere nu este indicată ziua și luna în care s-a născut. Se arată doar anul – 1925. Soră-mea, Larisa, îmi spunea că tata i-ar fi mărturisit odată că e născut pe 4 iunie 1925. O fi, dar nu am găsit nici un document care ar confirma că așa este.

                         *                   *                   *

Scriam la începutul acestor rânduri că tatăl meu n-a murit. Mi se pare că umblă prin lume si-l caută pe un neamț rănit, întâlnit într-o casa  proaspăt văruită de lângă Varșovia. Care n-a vrut să tragă în el și pe care nici tata nu l-a împușcat. Dar undeva, într-o localitate tot din Polonia, ar putea să-l întâlnească pe Pavel Ciolpan, fratele lui mama, căzut și înmormântat pe pământ străin. Și în memoria căruia am fost eu botezat cu numele lui. Iar dacă se întâlnesc doi cumnați, nu cred să se despartă prea repede.