CÂND MERG ACASĂ, LA CORLĂTENI, INVOLUNTAR, MĂ POMENESC AȘEZAT PE PRAGUL CASEI PĂRINTEȘTI, SĂ MĂ DOJENEASCĂ MAMA

Eu când mă văd acasă, la Corlăteni, involuntar, mă pomenesc deseori așezat pe pragul casei părintești. Și chiar dacă nu e pragul casei de la începuturi (cea veche a fost demolată după cutremurul din 1977), pe scările lui, mă simt copilul de altădată. Pentru că acest prag este cel mai scump. 

E ca o prispă a casei buneilor mei Nicolae și Elizaveta, unde tata și mama au stat la începuturile căsniciei lor. E tribuna pe care aștept să fiu miluit ori dojenit.

Doar că mama nu mai e acasă de prin aprilie 2007. O fi cu multe treburi importante acolo, Sus. Și sunt sigur că mă păzește din Ceruri la fel de înduioșător, cum o făcea când era acasă.