APOI SĂ MĂ PUN PE AȘTEPTARE: SĂ CREASCĂ DORU, SĂNĂTOS ȘI MARE. PRECIS CĂ ODATĂ ȘI ODATĂ VOR VENI SĂ GUSTE VIȘINELE LUI BUNELU

Întâlnesc astăzi în pagina mea de pe facebook o postare din 2 aprilie 2017 în care "mă laud" că sădisem la fazendă cațiva arbusti: doi de agriș și trei de coacăză neagră. Scriam în acea postare că atunci când le turnam apă, apoi țărână, mi-am amintit de copacii și tufarii din grădina și livada copilăriei mele, plantați și îngrijiți de tata astfel încât eu cu sora, dar și părinții, nu am dus lipsa pe parcursul verilor și toamnelor de nici un fruct sau pomușoară. Când se terminau cireșele și căpșunile, treceam la vișine, când ieșeau acestea din sezon, mergeam la coacăză, zarzări, prune, pere, mere, poamă, etc. Așa era tatăl meu, dar și majoritatea gospodarilor din Corlăteni, că asigura un conveier de fructe, pomușoare și legume de care ne bucuram anul împrejur.

"Zilele trecute, când turnam apă la rădăcina arbuștilor, îmi veni ideea să le consacru și să le ofer nepoțelei mele de la Chișinău, Magdalena. Pentru ca atunci când va poposi la vatra mamei sale, să se înfrupte cu pomușoare dulci și gustoase. Și tot atunci observasem că vișinul cu fructe mașcate, pe care l-am sădit cu două săptămâni mai înainte, s-a și prins tot pentru Magdalena. Și tot pentru Magda, la fazenda bunelului cresc căpșune, zmeură, vița de vie de câteva soiuri, un prun și daca se prinde bine, la anul va avea și un nuc.

 Daca, poate, încearcă a învăța să citească, trebuie să-i scriu Magdalenei că bunelul a lăsat ceva loc liber și pentru pepene verde, dar și pentru zămoși dulci, dulci. Să se mai încălzească puțin. Așa că... să crești mare și sănătoasă, Magda, și să vii cât mai des la Bălți, la bunel", încheiam gândurile și epistola mea adresată nepoatei acum câțiva ani.

 Această postare, repet, am publicat-o pe 2 aprilie 2017. Vezi că au trecut câțiva ani de atunci. Și nu știu de ce, (adică, știu eu de ce, dar nu se spune) Magdalena nu a mai venit să guste din căpșunile, agrișii și vișinele îngrijite de bunelu pentru ea.

 Iar azi m-am prins cu gândul că trebuie să măresc suprafața ocupată cu căpșuni. Și să mai sădesc un vișin. Poate și un cireș mai tânăr. Să mai schimb din vița de vie. Și un gutui nu ar strica să-l pun în fundul grădinii. Și toate astea pentru recent născutul frățior al Magdalenei, Doru.

 Apoi să mă pun pe așteptare: să crească Doru sănătos și mare. Precis că odată și odată vor veni să guste din vișinele lui bunelu.

ȚIGĂNIA MEA ȚIGĂNIE!  ACUM OPT DECENII LOCALITATEA FĂCEA PARTE DIN RAIONUL BĂLȚI, IAR AZI E UN CARTIER AL ORAȘULUI

Auzisem că în istoria orașului Bălți, localitate în care locuiesc din anul 1976, a existat și o suburbie numită Țigănia. E adevărat, nu se prea cunoaște când și din ce motiv a apărut această așezare. Am doar niște presupuneri, deoarece și astăzi în partea de sud est, la ieșirea din localitate în direcția spre Chișinău, locuiesc mai multe familii de etnie romă.

Dar izvoarele muzeistice din timpurile guvernării române nu atestă la Bălți măcar o mahala cu un asemenea nume. S-a scris doar că în acea perioadă, pe locurile unde mai târziu s-a oficializat o localitate administrativ-teritorială cu numele Țigănia, locuiau în mare parte cizmari, lăcătuși, croitori, dulgheri, tâmplari, alți meseriași. Iar în anii 30 ai secolului trecut, când Bălți a obținut statut de municipiu, autoritățile române au pus la cale construcția în acest teritoriu a mai multor fabrici și uzine. Dar s-a întâmplat ce s-a întâmplat și acest proiect a rămas, cum se zice, doar pe hârtie.

Numele Țigănia a apărut oficial pe harta geografică a regiunii în iulie 1944. Asta ne-o spun mai multe surse locale, dar și din timpurile fostei URSS. Anume atunci, după înlocuirea regimului român cu cel sovietic,  autoritățile bălțene au creat patru consilii de orășel, inclusiv cel cu numele Țigănia, subordonat municipiului Bălți. Iar în cadrul fiecărui din aceste patru consilii de orășel - Țigănia, Slobozia, Pământeni și Teioasa - au fost organizate mai târziu gospodării agricole colective, numite ulterior, colhozuri, care au existat, după cum ne spun arhivele, până în anul 1953.

 

Pe parcursul studenției mele, dar și câțiva ani după facultate, când am ajuns să devin bălțean, această parte a orașului, adică fosta Țigănie, arăta așa cum e pe fotografia de la deschidere. Țin minte bine stufăriile pline cu apă și mulți țânțari, care ascundeau niște căsuțe mici, dar cu pretenții mari de locuințe de orășeni. Locuințe care, trebuie să recunosc, nici nu am observat când au dispărut și s-au transformat în Cartierul zece, unde se află casa în care locuiesc astăzi. 

Această senzație am avut-o, probabil, deoarece peste drum, adică peste actuala stradă care poartă numele domnitorului Ștefan cel Mare, existau deja blocuri cu cinci etaje, care au conturat mai târziu Cartierul nouă. Și dacă nu greșesc, la capătul stufăriei, pe malul Răutului, exista deja actuala clădire a Gării auto, ceva nu doar nou, dar și deosebit pentru acele vremuri. Wikipedia ne spune că clădirea ei a fost dată în folosință în anul 1973. Iar în depărtare, dacă privim atent poza, putem vedea proiectoarele de pe stadionul orășenesc, care seara când sunt aprinse, lumina lor ajunge până la balcoanele și în apartamentele blocurilor locative din imediata apropiere.

Acum, la vârsta pe care o am, când am mai și realizat înțelepciunea vorbei sfătosului Ion Creangă, "mai bine în satul tău fruntaș decât codaș la oraș", mă întreb și eu unde era în acei ani mintea mea cea de pe urmă. Altfel zis, unde îmi era înțelepciunea de astăzi, atunci când, după facultate, mă încăpățânasem și mă hotărâsem să mă astâmpăr cu viața și slujba în acest oraș. Și mă căiesc că nu am rămas să-mi fac meseria la Chișinău, așa cum au procedat majoritatea colegilor mei de facultate, sau să-mi întemeiez o gospodărie chiar în satul meu natal, aflat la o azvârlitură de băț de... Țigănia mea Țigănie.

Ceea ce nu am știut și am aflat nu demult despre localitatea Țigănia, este faptul că undeva în stufărișurile ei a existat o biserică catolică. Se afirmă că a fost edificată în anul 1821 și a dispărut în timpul războiului al doilea mondial. Iar acum un deceniu și ceva, la 29 septembrie 2010, a fost oficiată sfințirea unei noi biserici romano-catolică, aflată chiar în centrul urbei, nu departe de fosta localitate Țigănia și la trei pași de Primărie. Nu cunosc istoria cum a fost proiectat și edificat acest locaș sfânt ca să vă spun de ce a apărut chiar pe teritoriul grădinii publice centrale. Bănuiesc că e o poveste misterioasă care încă urmează să fie aflată.