BANII NU ADUC FERICIRE. ȘI NICI PREA MULTĂ DRAGOSTE FAȚĂ DE PĂRINȚI

Mă tot întrebam acum un deceniu, întrun jurnal personal, de ce tata şi mama îmi sunt fiinţele cele mai scumpe după fiică. De ce mai şi continui să-i iubesc chiar şi după trecerea lor în eternitate. Mă mai întrebam atunci dacă nu cumva acest sentiment ţine de cât de mulți bani îmi dădeau părinții în tinerețe. De un 10-15 ruble sovietice pe care mi le înmânau sau mi-i trimiteau prin poștă în vremea studenției mele.

De fapt, erau un adaos aceste 10-15 ruble la ceea ce câştigam pe unde puteam să muncesc după ore.

Astăzi îmi pun această întrebare și găsesc doar un singur răspuns. Nu, nu mi-am iubit părinții doar pentru că-mi dădeau bani. Dragostea faţă de parinti mi-a fost implantată genetic în tot ce sunt eu.

Mă mai întreb în prezent de ce nu simt ceva asemănător din partea fiicei, spre exemplu. Si nici nu îndraznesc să cred că ea nu are moștenit acest sentiment în suflet. 

Pentru că îmi amintesc cum îmi sări în braţe odată, elevă în școala primară fiind, cu hăinuțele pline de lut mă îmbrățișă să mă gâtuie. Era, din curiozitate cu o altă zgâtie de fetiță, verișoară de la mamă, la o clacă în satul bunicilor de la Bocșa, tocmai în momentul când sosisem de la Bălți s-o iau acasă. 

Şi deoarece chiar ea scrie în blogul său „Nelinişti", cu mare dragoste despre clipele când ne închideam împreună în baie ca să copiem nişte pelicule pe hârtie fotografică. Aveam atunci un aparat de fotografiat sovietic FED, care m-a servit cu fidelitate mulți ani, încât am umplut vreo 5 albume și niste cutii speciale cu poze făcute folosind această cameră de luat vederi.

"Fed'u m-a făcut să-mi aduc aminte de atâtea. De copilărie, când ședeam în baie, cu beculețu' ăla roșu. Baia era camera noastră obscură: ieșeau poze frumoase, alb-negru. Toate cele diferite soluii, însăși procesul de developare, apoi de "coacere" a fotografiilor. Mai întâi în primul vas printr-o soluție, apoi în următorul. Antreul era acoperit de ziare, muuulte ziare, pe care eu le acopeream cu fotografii. Eram atât de fericită când mânuiam trecerea fotografiilor prin soluții, de ziceai că făceam asta de-o viață. Astea sunt senzațiile de acum, deși trecuseră ani buni. 

Când am deschis Fed'u ca să bag o peliculă, am dat p/e o alta. Din păcate nu știam că avea o peliculă. Îmi pare rău că s-a pierdut, deoarece cred să fi fost ceva frumos și alb negru sigur. Frumos pentru că ține de trecut. Amintiri, rafturi de amintiri. Rafturi de amintiri, dulce amintiri."

                                         *        *       *

Mă gândeam cândva că sunt eu un rău, dacă propria fiică a cam uitat că are tată. A uitat atât de mult de mine, încât nu am mai văzut-o de prea multă vreme. Și măcar nici la telefon nu-mi răspunde. Dar mi-amintește cineva că "Nimeni nu se naște rău. Rău devii pentru ca ești obligat să lupți cu nesimțirea altora" și că "Nu viața ne dezamăgește, ci oamenii falși care se joacă cu sinceritatea noastră".