Am tot întins-o cu scrierea acestor rânduri până la momentul când, iată că și la nordul republicii au fost recoltați strugurii iar mustul clocotind a fost depozitat în balercile din beci.
Zic, am întins-o într-un fel intenționat, deoarece subiectul de astăzi e despre vița de vie și fructul ei, despre culesul și strivirea strugurilor, despre cât de săritori în ajutor sunt rudele și vecinii la momentul când vine vremea culesului poamei. Iar momentul la care mă refer s-a întâmplat nu mult după ziua Crucii, așa cum se obișnuiește să fie culeasă poama în satul unde m-am născut.
Mai mândru ca în alți ani, Colrăteni-ul meu, așa cum îl vedeți în poza de mai sus, a muncit în voie la strânsul roadei. Timpul a ținut cu el. Cu noi, adică. Pentru că și eu, atunci când vine vremea culesului, mă fac în fiecare an agricultor. Iată și niște argumente fotografice.
Am întârziat cu publicarea acestor rânduri și din alte motive. Mi-am zis că trebuie s-o fac cât mai aproape de Hramul satului. Pentru că e ultimul Hram din fiecare toamnă, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. După care creștinii intră în postul de Crăciun. Și după care, cam toate lucrările din câmp sunt încheiate.
Iată că o fac la început de noiembrie, dar de hram voi merge în sat să gustăm tulburelul. Și să ne urăm pace, sănătate, dragoste și belșug în toate.
