Nici nu-mi vine sa cred ca de la momentul cand a fost facuta aceasta poza a trecut o jumatate de secol. Era 7 noiembrie 1970, iar fiecare din noi avea deja carnet de student la anul intai, sectia de jurnalistica a Universitatii de Stat din Chisinau.
Deoarece eram boboci, iar, traditional, 7 noiembrie era zi cu parada in centrul Chisinaului, nimeni din noi nu am indraznit sa lipsim de la demonstratia prilejuita de o aniversare a revolutiei din octombrie 1917. Era strict interzis sa nu participam, foarte strict. Mai ales ca-l aveam in calitate de sef de catedra pe Valentin Klobutki, un om parca nu atat de rau, dar chipul caruia ne preintampina ca trebuie sa avem frica de el. Si ca se aporopia prima sesiune din viata noastra studenteasca, de rezultatele careia depindea daca vom avea sau nu bursa.
Fotografia a surprins un moment de asteptare pentru a merge in coloana ce se indrepta spre monumentul lui Lenin, aflat pe atunci in fata cladirii Guvernului. Eu nu ma gasesc in aceasta poza, dar ii descopar cu frumoase amintiri pe colegii Rodica Iuncu, Valentina Vatavu, Tatiana Corai, Larisa Ciupii, Igor Ignat, Valeriu Saharneanu, Vasile Ceoarec, Valentina Doroftei, Ala Bologan si altii.
Ala, apropo, este persoana care a postat acum cativa ani aceasta fotografie pe Facebook. A facut un lucru bun. Ca tare putine poze am din timpul studentiei.
ERA ANUL 1992, ANUL CRUCII MINERIADEI AJUNSE LA BĂLȚI
Poza de mai sus are o vârstă de circa trei decenii. E făcută în anul 1992, an când câțiva jurnaliști din Bălți am început editarea săptămânalului "Curierul de Nord", primul ziar de limbă română de după cel de-al doilea război mondial.
Interesul față de această publicație periodică a fost atât de mare, încât în una din zilele acelui an ne-am pomenit în redacție cu poetul român Ioan Alexandru. Acel Ioan Alexandru, care un an mai devreme, pe 26 septembrie 1991, a reușit să-i liniștească pe minerii răzvrătiți care ocupaseră Parlamentul Roman.
Presa timpului scrie că poetul și senatorul PNŢCD, Ioan Alexandru, le-a vorbit minerilor înfuriați despre Hristos, despre creștinism, despre democrație. "El le striga acestora, cu o cruce de placaj într-o mana (crucea care-l însoţise în Piața Universităţii în timpul carnagiului de pe 21 decembrie 1989) şi cu cealaltă ridicată profetic deasupra capului, să nu facă vărsare de sânge în Parlament şi să părăsească Instituţia asupra căreia atacurile violente însemna tot atâtea lovituri date democraţiei. La un moment dat se întâmplă un fapt incredibil: îl văd pe Ioan Alexandru ținând un piron și pe un miner bătând pironul cu o rangă în peretele din spatele prezidiului Camerei Deputaților. De piron Ioan Alexandru a agăţat crucea lui traforată în placaj şi pilogravată cu linii grafice inspirate din arta ţărănească." https://renasterea.wordpress.com/category/mineriada-1991/)
Cunoșteam, dar nu chiar tot, ce s-a petrecut la București în acele vremuri zbuciumate. Ioan Alexandru, poetul si senatorul român, a intrat în redacția noastră să ne încurajeze și să ne spună adevărul despre mineriadă. Ne-a și lăsat o copie a Crucii ce o purta permanent cu el, Cruce pe care am agățat-o la intrarea în redacția noastră. Iar la despărțire ne-am și fotografiat chiar în fața clădirii, de fapt, un bloc locativ la parterul căruia se afla și redacțiile a două publicații locale.
In prezent, la Bălți nu se mai editează nici unul din acele două ziare. Crucea Poetului o mai fi fiind pe undeva, că nu putea sa dispară așa, fără urme. Iar Sufletul celui mai important poet religios al românilor, al omului de cea mai înaltă spiritualitate, cu o viață sfântă si complet devotat lui Iisus Hristos şi poporului român, ne urmărește de sus, amintindu-ne că "Noi vrem să fim un neam sfânt între toate neamurile pământului!"
"CUM NIMIC NU SE INTAMPLA... INTAMPLATOR PE LUMEA ASTA"
Unica poza pe care o am cu Sandu Costiuc este aceasta, dovada ca am fost si colegi de serviciu in cadrul redactiei ziarului raional din Rascani, "Scanteia". E facuta, cred, in toamna anului 1975, adica in primele mele luni de activitate oficiala la respectiva institutie. Si deoarece Sandu avea experienta unui an si ceva de lucru la "Scanteia" si era absolvent al facultatii pe care am absolvit-o si eu, sufleteste m-am apropiat cel mai mult de el. Mai ales ca Parjota, satul lui de bastina, era la o azvarlitura de bat de centrul raional si mergeam împreuna uneori, dupa serviciu, sa inoptam in casa parintuilor lui.
Ne-am despartit prin ianuarie 1976, cand am obtinut o rerepartizare la un ziar de tiraj mic din Balti, unde am primit si un loc de trai intrun camin muncitoresc si de unde puteam sa merg la Corlateni, la parinti adica, mult mai usor si oricand imi doream.
Sandu, insa, a ramas sa fie acelas Sandu, vesel, mereu pus pe glume, un om de cuvant si prieten bun. Ne intalneam mai rar, daca aveam poate vreo deplasare la Rascani, sau la intrunirile jurnalistilor organizate periodic in scop de perfectionare.
Ultima data l-am intalnit pe Sandu, fiind in trecere spre Costesti. Inconjurat de mai multi amici chiar pe strada centrala a oraselului, taifasuiau despre nu stiu ce si s-a bucurat mult cand am oprit masina si am iesit sa-i strang mana. Nu am stat mult deoarece nici nu prea aveam voie sa stationez in acel loc. Dar am convenit sa ne intalnim destul de repede la Balti. Avea sa-si rezolve o problema in capitala de nord.
Imi este rusine sa recunosc ca nu am mai avut nici o intalnire cu Sandu. Nici nu mai tin minte din care cauze. Dar am ramas trasnit cand am aflat ca Sandu... nu mai este printre noi. Cum s-a intamplat, ce a patit?, nu cunosc pana astazi.
De fapt l-am cunoscut pe Sandu Costiuc din gazeta raionala "Scanteia" unde si eu, si el, elevi fiind, publicam articole din localitatile unde locuiam. Mai tarziu, ne-am intalnit la facultate si eram oaspete des in odaia in care locuia din caminul studentesc nr.7. Acolo l-am cunoscut si pe Costica Partac, viitorul director general al Televiziunii Naţionale între anii 1990-1994.
Apropo, acum ceva timp, Valeriu Turea, un alt coleg de-a lui Sandu Costiuc, a postat pe facebook o poza cu intreaga grupa de jurnalisti, absolvenți ai anului 1974. Valeriu isi motiveaza postarea afirmand ca "La 4 august a fost ziua de naștere a lui Costică Parțac". Am lasat si eu sub aceasta poza colectiva urmatorul comentariu: "De ce s-o fi aflat alaturi Costica Partac si Sandu Costiuc?". Iar Turea-mi raspunde: "cum nimic nu se întâmplă... întâmplător pe lumea asta". Turea este diplomat cu experienta. Stie el ce spune.
KIMY, PISOIUL CARE MA URMAREA DE PE PERVAZ
Kimy este (inca mai cred ca-i viu) un motan dragut, destept, intelept si alintat din familia lui Sandu si a Rodicai, despre existenta caruia am aflat inca in timpurile cand cei doi de-abia puneau la cale intemeierea cuplului. A fost o perioada ca a abitat la Balti, atata timp cat baietii au mers intro vacanta peste hotare. Anume atunci am devenit prieteni, se pare, foarte apropiati.
Deoarece imi plac mult animalele, am incercat sa-l pornesc la fuga dupa mine, desigur in conditiile unui apartament cu doua odai. M-a inteles corect si a acceptat provocarea.
Apoi m-a provocat sa-i ofer o maslina sa se joace cu ea asa cum stie doar el. O arunca astfel ca sa cada intrun loc unde nu putea fi vazuta. Se invartea, se chinuia pana scotea maslina de dupa frigider.
Nu-i placea sa fie mangaiat. Cel putin, nu suferea sa-l ating eu. Dar dimineata, pe la orele 5-6 intra in camera mea si urca pe pervazul ferestrei. Si urmarea de la etajul 4 cat de matinali sunt baltenii si ce fel de fiinte mai misunau prin curte. Iar cand i se facea lehamite de tot ce vedea jos prin plasa geamului deschis, isi arunca privirea spre patul unde dormeam eu. Fara sa scoata macar un sunet. Si ma privea atat de sincer si atat de bland.
A acceptat doar mangaierile nepoticai, Magdalena, care, se pare, se bucura de cea mai mare atentie din partea lui Kimy. Si ea, nepotica, nu se lasa mult asteptata sa se foloseasca de bunatatea pisoiului.
In copilaria Rodicai, i-am adus un mâtisor sa-l ingrijeasca si sa-l creasca. Pana la urma, Tom - ca asa l-a numit fiica - a avut mai multa grija de ea. Iar cand Rodica lipsea, Tom care atinsese circa o jumatate de metru lungime, se apropia de mine si daca eram culcat pe divan, se-ntindea alaturi si-ncepea sa toarca. Simtea el ceva in partea stanga a pieptului meu.
PESTE DRUM DE CASA PĂRINTEASCĂ CU ION, PĂRINȚII LUI ȘI CU AMINTIRILE DESPRE ȘOTIILE NOASTRE DIN COPILĂRIE
O amintire scumpa din copilaria si tineretea mea si nu numai a mea. Poza de mai sus ii reprezinta pe toti membrii familiei lui Volodea si Olea Talambuta - ca asa le zicea lumea in Corlateni - care au fost vecinii de peste drum ai parintilor mei, Dumnezeu sa-i aiba in grija Lui si pe vecini, si pe parinti. Poza e facuta de mine probabil prin anii 80 ai secolului trecut, cand Radu Talambuta, virtuosul viorist de astazi, era purtat inca in brate de taica-su. Iar parintele lui Radu, acordeonistul, Ion Talambuta, era si continua sa fie prietenul meu de copilarie si de multe nazbatii.
Era, probabil, vreo sarbatoare ca Ion impreuna cu sotia sa Lorica si cei doi puradei, Domnita si Raducu, au sosit de la Chisinau la Corlateni sa-si vada parintii si casa parinteasca. Iar, aici, si eu bob sositor, tot la parinti si tot la casa parinteasca am sosit. Momentul cel cu fotografiatul s-a intamplat cand toti Talambutii au iesit in drum: tinerii sa porneasca spre Chisinau, iar parintii sa le ureze drum bun. Am iesit si eu cu FED-ul meu din cealalta parte a drumului sa-i petrec si am vazut in ochii parintilor lui Ion un semn ca deja le este dor de cei care inca nu pornise masina spre capitala.
Cu Ion, iar acum si cu intreaga lui familie, am avut si continui sa am o legatura deosebita, ca sa nu o numesc doar prietenie. La anul intai de universitate am stat impreuna in aceeasi gazda cateva luni. Dupa facultate, o perioada indelungata am activat in calitate de reporter teritorial la Comitetul pentru radio si televiziune si ne vedeam des cu Ion si Lorica - Ion isi facea serviciul in Orchestra "Folclor", iar Lorica - la redactia muzicala radio.
In ultimul timp ne intalnim mai rar, uneori doar la cimitir, de Blajini. Si ne invaluie amintirile: cum ii ajutam pe parinti sa culeaga struguriii, cum mai nu am incendiat o scarta de paie din curtea Talambutilor, cum, studenti fiind, mergeam pe la nunti si cumetrii, Ion si colegii lui sa cante pentru nuntasi si cumetri, eu sa ma vad satul si sa ma fac ca stiu a bate toba.
Mandria lor, a lui Ion si Lorica Talambuta, sunt Domnita si Radu, iar acum si nepotii. Nu stiu daca am si eu dreptul sa ma mandresc putin cu generatia mai tanara a Talambutilor, dar, sa stiti ca, atunci cand aud vioara lui Radu, vibrez si eu ca si struna pe care o manueste. Si imi trece prin cap o idee ca buneii lui, acolo, sus, unde se afla, il aplauda frenetic.
P.S. Aceasta ultima poza o postez mult mai tarziu decat celelalte, dupa ce mai rasfoind arhiva, am dat de ea. Tine de anii 70 si ceva ai secolului trecut, iar evenimentul s-a produs in curtea casei parintesti a lui Ion Talambuta a doua zi dupa ce acesta si Lorica si-au jucat nunta. E un fel de benchet cu zeama de a doua zi, dar si cu multa muzica, unde dirijor a fost si cuconul mire. Il puteti vedea cu acordeonul in mani, alaturi de Anatol Golomoz la tambal, Alic la nai si inca cineva pe care nu l-am cunoscut, la contrabas, dar si eu alaturi de Golomoz ingrijorat daca nu cumva acesta rupe strunele tambalului. In randul doi, dreapta - tatal meu cu un pahar de vin in mana (ca intarziase la zaiafet), socrul cel mare si Valentin Enache, un bun vecin pentru toata mahalaua. E si soacra cea mare, in randul unu, alaturi de o sora a cuconului mire. Ex, ce-as mai striga si azi AMARRRRR!
P.S. din 4 februarie 2021
E un mare noroc sa ai prieteni. Am descoperit astăzi niște poze postate de către jurnalistul Vasile Iustin Mija, poze pe care doar el știe de unde le-a luat. Iata-le. In toate îl găsesc pe Ion Tălămbută, acordeonistul și prietenul din copilărie de peste drumul casei părintești.
LA COSTESTI, LA NUNTA LUI VIOREL MIHAIL
O poza veche scanata de pe hartie fotografica si datata, probabil, cu toamna lui 1975. Terminasem facultatea si obtinusem repartizare la redactia ziarului raional "Scanteia" din raionul Rascani. Raion cu localitatea Costesti, situata pe malul Prutului, unde fusesem invitat sa jucam nunta lui Viorel Mihail.
Poza nu e prea reusita tehnic, dar calitatea ei permite sa deslusim chipurile vorniceilor veniti tocmai de la Chisinau. In fata mea ii vad pe jurnalistii Sergiu Manea si Sandu Costiuc, ambii, din pacate, urcati la Domnul. Sergiu activa, pare-mi-se la "Tinerimea Moldovei", iar Sandu venise cu un an inaintea mea la raionalul "Scanteia" din Rascani.
In spate il observ pe Alecu Renita, inca student la litere. Dintre cei carora le mai tin minte numele, ii vad pe Claudia Budei, Geta Chetrari, Zina Stavila, studenti si ei, dar si colegi de grupa cu cucoana mireasa. Mirele absolvise si el cu un an mai inainte sectia de jurnalistica si activa la o publicatie din Chisinau.
Prutul inca nu era barat de-a binelea si nici Costestiul vechi nu era stramutat. Asa ca nunta s-a jucat, posibil, pe un loc unde astazi se zbuciuma apele barajului de la Costesti-Stanca.
CU GANDUL LA INTALNIREA DE DATA VIITOARE
Fix acum un an am postat pe facebook un text despre o intalnire pe care am asteptat-o mult timp. Vreo 6-7 ani, probabil. Pentru ca eram cu Sergiu Turcanu, un bun suflet din Straseni, l-am rugat sa ne faca si niste fotografii. Astazi, cand am revazut pozele lui Sergiu si textul meu scris acum un an, mi-am zis sa plasez respectiva postare si in spatiul acestui blog personal. Mai stii, poate il intalneste si Nicu sa-l citeasca. Ca a promis sa ne revedem repede. Chiar daca-i toamna deja si vine iarna. Eu zic sa nu ne temem de iarna. Ca dupa iarna vine primavara. Asa-i Nicule?
"Am avut astazi o surpriza mare. Tocmai treceam pe Aleea Clasicilor Culturii Naționale din Bălți, cand aud ca ma striga cineva. Ma intorc si in fata ochilor imi rasare... Nicu Ursu. Colegul de clasa, prietenul, regizorul de teatru, autorul de piese si de proza scurta, dar si mult instrainatul de bastina sa, Corlateni.
A activat in calitate de pedagog la scoala unde a obtinut studii medii, a montat timp de cativa ani mai multe spectacole la Teatrul National "Vasile Alecsandri" din Balti, a editat numeroase bucati literare proprii in diverse publicatii si a plecat sa faca teatru la Petrosani, Romania.
Ne intalneam in fiecare an de Blajini la cimitirul din Corlateni, dar si pe la DECA-press, unde ma vizita cand venea la bastina. Apoi a disparut.
Nu ne-am mai vazut de o multime de ani. Si acum apare, pe neasteptate, plin de vorba si grabit. Deoarece intarziam si eu la o alta intalnire, i-am propus sa ne vedem spre seara. NU, zice, spre seara voi fi la Sculeni. Plec acasa, la Bucuresti. Dar ne intalnim data viitoare.
Ne-am despartit cu gandul la data viitoare. Si cu speranta ca se va intampla nu peste prea mult timp. Eu m-am grabit sa nu intarzii la programata intalnire. S-a grabit si el sa prinda un transport spre capitala. Cu un pic de tristete nevazuta pe fata ce-i trada dorul de Corlateni, de parinti, de copilaria si sotiile din adolescenta noastra."
30 octombrie 2020
"PARERILE TRIMITETI BAZDAGA, POST RESTANT"
In anul 1966, cand satul natal, Leadoveni pe atunci, s-a pomenit cu trei clase de absolventi ai scolii medii din localitate, majoritatea dintre care nu au putut fi admisi la studii in alte institutii de invatamant, edilii localitatii au pus la cale antrenarea acestora in alte activitati. Dar si in ceea ce atunci se numea cercuri artistice. Astfel, pe langa Casa de cultura din localitate a luat fiinta un teatru de amatori de organizarea caruia in mare parte am avut grija chiar eu.
M-am sfatuit cu mai multi colegi de clase absolvente si am pus la cale inscenarea piesei lui Gheorghe Malarciuc "Nu mai vreau sa-mi faceti bine". Si deoarece gospodaria agricola din localitate ne-a promis ajutor in confectionarea decorului, am purces la repetitii.
Nu aveam nimeni dintre noi experiente regizorale, decat poate niste lectii invatate de la profesoara noastra de limba si literatura, Vitalia Grosu, care crease un cerc dramatic pe langa scoala si ne antrenase pe multi dintre noi intrun spectacol jucat pe scena improvizata a scolii. Dar in cazul nostru era vorba despre scena Casei de Cultura a unei localitati cu vreo 5-6 mii de locuitori.
Am tot batut pragul institutiei si a unei sali de repetitii seara de seara, ca de la un timp, lui Sasa Bologa, seful ei, sa i se faca lehamite de noi. Ca pana la urma, sa se mai pomeneasca si cu cerinta noastra de a ne asigura cu un magnetofon, care trebuia sa inlocuiasca casetofonul unui jurnalist pe care-l jucam eu.
S-a ajuns si la ziua premierei, zi cand sala Casei de cultura a fost plina pana la refuz. Am prezentat-o cam cu chiu-cu vai, actorii mai si uitand din text. Dar am cules foarte multe aplauze. Iar un fotograf al colhozului ne-a facut si niste poze. Pe unele dintre care, desi nu prea calitative tehnic, le prezint chiar aici.
N-a fost tot. Edilii satului au insistat sa mergem cu spectacolul nostru si in deplasari. Astfel, am ajuns sa-l prezentam si pe scena clubului din satul Recea, Rascani. Sa ne deplasam in alte localitati nu am mai reusit. Eu am fost luat la oaste, iar "sefia" teatrului a preluat-o viitorul regizor, Nicu Ursu.
Nicu, din cate am aflat dupa armata si facultate, a dat suflet si mai vioi teatrului din satul natal. Mai mult, peste niste ani a mers la Moscova sa faca studii in domeniul regiei.
P.S. Constat ca patru din sapte "actori" ai acestui spectacol ne-au parasit si o fi facand teatru de amatori in Cer: Lidia Mutruc, Nicolae Ciobanu, Dumitru Perju, Gheorghita Cozma. Noi astilalti, Ion Todercan, Nicu Ursu si subsemnatul, ii aplaudam de aici, de pe Pamant.
DIN ETERNITATE, INVATATORII NE VEGHEAZA SA AFLE DACA NU LIPSIM PREA MULTA VREME DE LA LECTII
Ori de cate ori merg acasa, la Corlateni, trec pe langa cladirea din josul pozei alaturate, care ma atrage ca un magnet sa intru macar in una din incaperile ei. Trec, insa, pe alaturi si-mi continui calea spre casa parinteasca, deoarece astazi aceasta cladire are alta menire. Scoala in care am obtinut studii medii, a trecut acum cateva zeci de ani intrun edificiu mai modern, mai spatios.
S-au scurs 54 de ani de la momentul despartirii. Nici nu stiu daca cineva din bunii mei invatatori mai este in viata. Stiu, insa, ca majoritatea sunt in ceruri. Si de acolo, din eternitate, ne vegheaza sa afle daca nu cumva am uitat tabla inmultirii si a scrie o compunere, daca inca merita sa avem nota buna la purtare si daca cineva lipseste de mai multa vreme de la lectii.
Gheorghe Habasescu si Alexei Dumbraveanu, Elizaveta si Ion Topor, Mihail Buciuceanu si Alexei Burda, Vitalia Grosu si Vladimir Ciobanu, Grigore Gradinaru si Valentin Dendea, si inca multi alti profesori, pozele carora nu sunt in acest album, se afla sus, printre stele.
Lipseste aici si poza primei mele invatatoare, Aglaia Pintilei. A plecat la Domnul multi ani in urma.
Sunt sigur, ca sute, poate chiar mii de discipoli de-ai lor le duc dorul si-i pomenesc de bine. Dumnezeu sa Va tina in bratele Lui, Scumpilor!
5 octombrie 2020
CU NANANIMEA DIN MAHALAUA CASEI PARINTESTI
Nananime este un cuvant nou din propriul dictionar explicativ, cuvant care provine de la terminul lingvistic NANU. Nanu sunt chiar eu - asa ma numea acum multi ani Violeta, fiica sorei mele. Ca mai tarziu, fara sa-si dea seama si sa inteleaga adevaratul sens al cuvantului, tot Nanu sa ma numeasca, cand mergeam la Corlateni, si propria-mi fiica.
Pentru prima data s-a intamplat cand Rodica era de varsta copiilor din aceste poze. Se facea ca de undeva, din curte ma striga nepoata, Violeta. A dublat-o fiica-sa, Catalina. Si deoarece nu le auzisem nici pe una, nici pe cealalta, Rodica, care era si ea in apropiere, ma striga si mai tare: "Nanu, tu ce nu auzi?"
Ulterior cand mergeam acasa, la tara, toata copilarimea din mahala ma numea de asemenea Nanu. Pana si Raluca, cea mai mica nepoata de la sora, de fapt, stranepotica, tot asa ma striga.
In aceste poze ea este cea mai mica fiinta, dar si cea mai descurcareata in toate sotiile ei. Azi Raluca este fata mare. Si nu stiu daca realizeaza de ce ma numeste Nanu.
ACASA. TOAMNA LA CORLATENI, LA BASTINA
E casa parinteasca, la constructia careia am participat si eu, cand cea veche nu a mai rezistat dupa cutremurul din 1977.
Tata a trait doar cativa ani in ea, iar mama a reusit sa o vada mai frumoasa, dupa ce Violeta, o nepoata de la sora, si sotul ei, Ion Dumbraveanu, s-au stabilit cu traiul tot acolo. Azi o vedem asa cum este datorita lor, lui Ion si Violeta.
Este si casa unde eu trag mai rarut, dar cu mare dor si dragoste pentru ca acolo mai simt pasii sfintilor parinti. Iar sora, Lealea, cum ii zic eu (ca, de fapt, este Larisa), dar mai ales Raluca, o zgatie de fiica a Violetei, care peste noapte a crescut fata mare, nucul cel batran, crizantemele si trandafirii mamei, orataniile toate, pisoiul care ti se uita in ochi ca nu mai rezisti fara sa-l i-ai in brate, toate astea si inca atatea si atatea "bijuterii", fac Acasa si mai acasa, si mai dorita, si mai aproape de tot ce tine de dulcea copilarie.
