PARINTII MEI, CEI MAI BUNI SI MAI SCUMPI DIN LUME
Nu cred ca este prea
bine sa-ti etalezi chiar toate pozele pe care le ai in albume. Ma gandesc la
modestie, nu la altceva. Dar sa demonstrez ca am avut parinti buni, cum nu i-a
avut nimeni altul decat eu, cred e o datorie. A mea, a noastra, a fiecaruia.
Am rascolit toate albumele pe care le am si cele ce mi-au ramas de la parinti, dar nu am gasit vreo poza unde sa fiu eu si tatal meu. Nu stiu cum sa explic aceasta situatie, stiu, insa, ca parintele meu a fost si a ramas cel mai bun tata din lume. Ca si mama, care ca orice mama mai striga uneori la mine, dar a fost si deosebit de blanda. Ca asa-s toate mamele.
Am vrut sa va spun, de
fapt, ca mama, in copilaria mea si a sorei, a fost cea care ne ducea mereu la
Balți sa ne fotografiem impreuna. Imi dau seama de ce. Realizez asta acum cand
la varsta pe care o am, am descoperit ca nu prea am poze impreuna cu fiica. Si
ma gandesc ca mama simtea ce simt eu acuma, inca atunci cand copiii ei erau
mici, dar si ea mai tanara. Poftim: ea cu mine in brate, bunica cu mine, eu cu
sora, apoi mama si noi amandoi, mama cu tata si cu sora. Si, repet,
nici o poza unde sa fiu cu tata impreuna. Poate ca asta este pacatul de care
mama nu a tinut cont.
Eu cum sa ma
indreptatesc acum ca nu am mai multe poze cu fiica? Nici nu-mi sta bine sa ma
indreptatesc. Doar ca toate pozele cu fiica, cu fiica si maica-sa, cu fiica si
alta lume, le faceam chiar eu. De la A pana la Z. Si daca tinem cont ca pe
timpuri inca nu exista fotografia electronica, hai sa tragem concluzia necesara. Eu eram cel cu aparatul de fotografiat in maini, eu developam filmul,
eu cream conditii in apartament pentru a copia cadrele din film pe hartie
fotografica. Tot eu uscam si aveam grija sa copii imaginile pe o hartie
calitativa, ca sa ramana pentru multi ani inainte amintire. De unde sa fi stiut
atunci ca vor apare in curand telefoane care pot face si fotografii? Si pe langa toate astea cine sa ma fotorafieze si pe mine cu fiica,
spre exemplu? Nu zic, cand s-a mai ridicat, fiica se inchidea cu mine in
intunericul din baie si insusea cum se "coc" fotografiile. Ca
ulterior, dupa coacere, sa le insire prin toate camerele apartamentului pe
ziare pentru a se usca. A fost si o scoala buna pentru ea.
Dar despre parinti vorbeam. Se intampla ca mama ne lua pe mine si pe sora la serviciul ei, adica la spitalul din sat unde-si facea meseria. Anume acolo, am inteles, au fost facute cadrele in care suntem eu si sora mici, eu, sora si mama. Alta data, mama ne-a incarcat intro masina de ocazie si am mers la un atelier fotografic din Balti. Tin minte si acuma ca era situat cam pe locul unde astazi se afla magazinul Unic. Intrun alt caz, racneam din adancul bojociolor cand trebuia sa trecem podul de la Gara Pamanteni. Mi-era frica sa-l trec. Nu mai tin minte cum m-a convins mama, dar pana la urma am ajuns iar la acelasi atelier fotografic. Iata asta-i patarania cu fotografiile din copilarie, cu mama si cu frica mea de a trece podul de deasupra caii ferate de la Pamanteni.
De parinti, insa, mi-i tare dor. Si rasfoiesc albumele cand ma gandesc la ei. Doar ca pe tata il am numai in cateva poze. Si nici una cu mine.
