DULCEAȚA DE LA POARTA GARAJULUI LUI ANATOL BURLACU

Când a murit nu eram în oraș. Iar vestea am aflat-o abia peste o săptămână, după ce am revenit la Bălți din sat. Dar l-am plâns așa cum putem noi, bărbații, să plângem. Și îl pomenesc de fiecare dată când se întâmpla să întâlnesc pe cineva care l-a cunoscut. Și cu care am fost împreună întâmplător sau cu orice ocazie.

Zilele trecute mi-am amintit iarăși de actorul Anatol Burlacu, care mi-a fost un bun prieten și care, vă spuneam mai sus, nu mai e cu noi. Pentru că pe 22 iulie i-am fi sărbătorit ziua de naștere, dacă acum 11 ani bunul Dumnezeu nu-l lua Sus, lângă El. L-am pomenit aflându-mă deunăzi în afara orașului, acolo unde cresc mărar și căpșune, usturoi și agrișe, sfeclă roșie și pătrunjel și ce mai dă domnul.

Când era în viață, ne întâlneam deseori la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Bălți. El pe scenă, eu în sala. Se întâmpla să-l întâlnesc pe stradă sau când mergeam la garaj, unde aveam o "Ladă" veche, iar el, într-un alt garaj din vecinătate - o motocicletă. La intrare în garaj, pe dreapta și pe stânga porții, avea plantate câteva tufe de viță de vie. Cu struguri dulci ca mierea.

Nu mai țin minte în ce an l-am rugat să-mi permită să tai câteva ramuri pentru a croi niște butași ca să-i sădesc acolo unde cresc usturoiul și căpșunele. Doi sau trei lăstari mi i-a tăiat chiar el. Și s-au prins, deși i-am plantat în aceeași zi de toamnă secetoasă. De mai mulți ani deja, strâng nectarul vitei de vie replantat de la poarta garajului prietenului în câmpul vilei mele. Iar deunăzi am cules o căldare plină cu struguri și i-am adus acasă. Cam putini anul acesta, dar la fel de dulci ca mierea. 

Ziceam că l-am plâns în singurătate pe Anatol, deoarece a fost nu doar un actor bun, ci și un om de mare omenie. Glumea odată că trebuie să-i zic bade, deoarece s-a născut cu câteva săptămâni înainte de a veni eu pe această lume. Iar altă dată m-a rugat să scriu un scenariu pentru un spectacol care-l avea deja în mintea lui, după o poveste a lui Ion Creangă. Regret că i-am refuzat propunerea, altfel ajungea, poate, și numele meu pe vreun afiș teatral.

Trebuie să știți că deși am încercat, nu am îndrăzneala cuvenită să scriu cronici teatrale. Pentru că o fac mult mai bine specialiștii. Iar despre actorul Anatol Burlacu a scris cât se poate de sincer regretatul lui coleg de teatru, Pavel Proca. În culegerea "Să mă aplaudați cu palma pe obraz", bunăoară, cronicarul consacră două pagini lui Anatol Burlacu. Textul e cât se poate de sincer, căci, de fapt, aparține nu lui Proca, ci protagonistului și are titlul "Spovedania unui artist". Adică, Spovedania artistului Anatol Burlacu. 

"Ce vă pot spune după un sfert de veac de corvoadă teatrală? Fără a mă lăuda, mărturisesc că promoția de actori a pedagogilor Petru Baracci și Ion Bordeianu (1976) a fost la înălțimea exigențelor profesionale. De nu mă credeți, "divulg" câteva nume: Vitalie Todiraș, Emil Dodiță, Jan Cucuruzac, Constantin Adam, Ion Chiperi, Galina Danilov, Margareta Mustea și, desigur, sluga dumneavoastră - Anatol Burlacu. Am fost repartizați, toți până la unul, la Teatrul "Vasile Alecsandri". Anatol Pânzaru, prim-regizorul teatrului ne-a primit cu brațele deschise și ușile cabinelor de machiaj vraiște - din lipsă de spațiu locativ dormeam în teatru (în vechea clădire "Scala", mâncam în teatru, lucram în teatru, ne căsătoream în teatru... Am fost angajați în repertoriu. Turneele au fost prima școală de teatru profesionist. Primul spectacol în care am repetat, apoi am jucat, a fost "Oficiul bunelor servicii Greierașul", în regia maestrului  Mihai Volontir, dă-i, Doamne sănătate. Aproape toți foștii studenți de mai ieri ne-am căpătuit cu roluri în spectacolul lui bădița Mihai. Am fost și la Chișinău cu dânsul, în cadrul turneului din luna mai 1977. Succes mare, domnilor! Nu mă plâng de roluri, că am avut destule. Nu mă plâng de regizori, că am lucrat și cu Anatol Pânzaru, și cu Nadejda Aronețkaia, și cu Margareta Panfilova (regizor de la Moscova), și cu Ion Bordeianu. "Pragul" bordeienist a fost o revelație pentru mine (și nu numai). L-am făcut pe Șargai, amicul eroului central Buslai, interpretat de fostul coleg de facultate, Vitalie Todiraș. Chiar și mie mi-a plăcut ce am făcut (trec la poezie!), dar a plăcut și criticii teatrale, și publicului. A fost o dramă,  jos pălăria! Când venise Racia Kaplanean la teatrul "A. S. Pușkin" să monteze "Mult zgomot pentru nimic" - acolo m-am oprit. De repetat - am repetat, dar de jucat nu am avut parte, fiindcă mă apucase un dor nebun de Bălți și am picat bob sositor pe scena părintească. Pe urmă am fost o stagiune și la Petroșani, România, unde am jucat în spectacolele lui Nicu Ursu. Dacă nici acolo, deși salariul era incomparabil mai mare ca acasă, n-am încălzit mult timp locul. Am revenit la "Vasile Alecsandri". Sărăcie, mizerie, frig (nu doar în teatrul bălțean - în toate teatrele basarabene), dar vorba cântecului: "Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara ta. Am fost și director adjunct, un fel de impresar-șef, responsabil "pe spectatori și turnee"

N-am tras mâța de coadă, am organizat turnee de vară, actorii au avut și premii (prime) bunicele, publicul ne aplauda, ba și banchete "plămădea". Așa erau timpurile, musiu! Pe urmă am intrat iar în scenă. Am făcut ce mi-au spus și cum mi-au spus. Cui nu-i place, vorba regretatului Valeriu Cupcea - să facă mai bine că eu nu-s contra. Cum mă simt după 25 de ani pe scena Naționalului "Vasile Alecsandri"? Întrebați direcția teatrului, partenerii, regizorii și spectatorii. Eu unul mă simt bine, deși situația teatrelor noastre, vorba deputaților, "nu e tare precară". Mă închin cu plecăciune, al vostru Anatol Burlacu".

Pavel Proca a editat cartea sa în anul 2004. Anatol Burlacu s-a stins pe 6 ianuarie 2011.