ASTĂZI NU M-AȘ ÎMPOTRIVI SĂ ÎMBRAC PANTALONII CEIA SCURȚI, DACĂ MAMA M-AR ÎMPODOBI CU EI SĂ MERG LA ȘCOALĂ
Abia acum, când am
trecut de 70, am realizat fără prea mult efort cât de mult nu aveam dreptate
când mă contram cu mama. Că în copilăria, adolescența și tinerețea mea, am
avut nu puține cazuri când mama îmi zicea una, iar eu făceam alta. Cum s-a
întâmplat, bunăoară, într-o zi când eram, probabil, prin clasa patra sau
a cincea.
Mama m-a îmbrăcat să merg la școală în pantaloni scurți. Eu, însă,
aveam logica mea față de intenția ei de a mă purta îmbrăcat curat și
îngrijit: să mă râdă colegii de clasă că am venit la școală în pantaloni
scurți? I-am ascuns în geantă pe cei pe care-i îmbrăcam în toată ziua și am
ieșit până spre poartă împodobit așa cum a vrut mama. Iar acolo i-am schimbat
cu cei din geantă.
Mi-am amintit de acest caz zilele trecute vorbind cu sora și cu nepoții din partea ei despre mama. Și mi-a fost rușine. Dar am mai constatat că în zilele imediat următoare ne așteaptă un jubileu, unul, cum se spune pe la noi, cu cifră rotundă. Pe 27 ianuarie 2022, mama noastră va împlini 100 de ani de la naștere. I-ar fi împlinit, dacă mai era în viață. Or 15 ani din cei ce alcătuiesc acest secol, sufletul ei rătăcește undeva sus, printre îngeri și stele.
Deși mi-amintesc de ea de multe ori, nu o pot visa. Sau o visez, dar nu memorizez în ce situații. Cu tata mă întâlnesc în vis mai des. Și mă gândesc că fenomenul e cauzat de anii prea mulți trecuți de la momentul când nu am mai vorbit cu tata. El a murit în martie 1985, iar mama ne-a părăsit la sfârșitul lui aprilie 2007.
Zilele trecute am mai descoperit o poza cu mama. Și mi-am amintit cum a fost filmată, dar anul când s-a întâmplat, chiar nu-l țin minte. Pot doar presupune ca era 1979-80, când activam la un ziar de tiraj al unei unități economice din Bălți. Băiatul din poza cu noi era șoferul mașinii de serviciu a unui șef de la acea întreprindere. M-a ajutat să trag o fugă până-n Corlăteni, pe atunci încă Leadoveni, să o văd pe mama și să-i aduc niște medicamente pe care dânsa nu le putea găsi în farmaciile unde avea acces. Iar ea ne-a invitat la masa, afara, lângă nuc. Ne-a servit cu ce avea la îndemâna.
Vă spuneam într-o altă secvență, din aprilie trecut, că mama a fost fiica dascălului de biserică Luca Ciolpan din Tătărăuca Nouă, județul Soroca. Mai spuneam atunci că după ce s-a măritat, nu a neglijat nici efortul de a-l "scoate în lume" pe tata, care era un fiu de țărani dintr-o familie cu 7 copii, rămași orfani după cel de-al doilea război mondial, să se crească unii pe alții. Și care fecior de țărani tocmai venise de pe front, rănit și nu prea sănătos. Iar mai târziu, în 1949 și 1951 - să mă nască și dădăcească pe mine, apoi și pe soră-mea, Larisa.
Această situație a făcut-o pe mama descurcăreață,
a devenit, adică, un fel de femeie puternică de astăzi. Tocmai calitatea asta
i-a ajutat să meargă, încă până la căsătorie, la Soroca, unde a urmat niște
cursuri speciale, după absolvirea cărora a obținut o meserie, care atunci, în
1945 și mulți ani mai târziu, se numea "патронажная сестра", adică soră de
caritate, un fel de asistentă a medicului de familie, cum se numește
astăzi.
Nu cunosc amănunte cum a ajuns să lucreze în
satul în care s-a născut și a trăit tata. Doar presupun că a fost repartizată
în raionul Bălți, iar localitatea Strâmba - că așa se numea atunci satul lui
tata - făcea parte din respectivul raion. Astfel mămica mea a ajuns să lucreze la
dispensarul, apoi la spitalul din Strâmba. Iar poza pe care o public mai jos îi
reprezintă anume pe angajații spitalului, în majoritate lucrători medicali ai
timpului. Cu mama chiar în centru, rândul trei, și care seamănă mult cu o
rusoaică, chiar dacă e româncă get-beget.
Mama s-a mândrit mult cu verișorii săi din familia lui Pavel Lupan, tatăl scriitorilor Andrei și Ana Lupan. S-a născut și ea la Mihuleni, Orhei, doar că dascălul Luca Ciolpan, tatăl ei, fusese repartizat să slujească la Tătărăuca Nouă din județul Soroca. Anume acolo a trecut copilăria și o parte din adolescență fiului și fiicelor lui.
Când
m-a văzut mai răsărit și a întrezărit interesul meu față de literatură și scris, mama a vrut mult să se întâlnească cu verișorii Andrei și Ana
Lupan, ca să mă ajute cumva să mă scoată în lume. Nu cred să fi avut vreo discuție cu dânșii la această temă, deoarece eu în tinerețe nu m-am întâlnit nicicând cu Lupanii. Doar pe
la vreo 35-40 de ani ai mei, când activam deja în calitate de reporter zonal la
redacția Informații a Tele-radiodifuziunii moldovenești, am avut ocazia să
vorbesc cu Ana Lupan și soțul ei, Nicolae Savostin. I-am întâlnit la
Sauca, Ocnița, la un eveniment desfășurat în memoria poetului Petru Zadnipru. A
fost prima și ultima mea întâlnire cu cineva din dinastia Lupanilor.
Nici mama, săraca, nu a mai reușit să-și vadă verișoara după ce i-am spus că m-am întâlnit cu ea. Am dus-o într-un an la Chișinău și am sunat la ușa apartamentului de pe adresa ce mi-o dăduse verișoară-sa. Ne-a deschis Nicolae Savostin. Tocmai își petrecea fiica la aeroport. Mi s-a părut că e bucuros să ne vadă. Doar ca Ana Lupan era plecată la vilă. Regret mult că nu am reușit să le întâlnesc. Și mă gândesc că Dumnezeu e mare și poate le-a organizat măcar o întâlnire acolo sus, în ceruri. Ori, poate, urmează s-o facă.
Nici nu prea știu ce vârstă aveam, când în timpul unei vizite împreună cu mama la Bălți, m-am arătat cât de fricos sunt. Treceam tocmai pe podul de la Gara "Pământeni" și mă temeam să nu cad de pe el, sau să se prăbușească chiar podul. Mama avea și ea puțină frică, dar mă încuraja arătându-mi un tren care tocmai sosise în gară. Eram la vârsta când încă nu frecventam școala.
