CHIAR NIMIC NU SE MIȘCĂ ÎN ACEASTĂ MIȘCARE SPORTIVĂ?

Acum mulți ani am publicat în săptămânalul Comitetului Olimpic al RM "Sport Pus" mai multe știri și corespondențe despre activitatea sportivă din Bălți. Nu aveam fixată o tematică obligatorie, astfel încât îmi alegeam subiectul relatărilor mele în funcție de cele ce se întâmplau pe arenele sportive ale capitalei de nord. Prin luna aprilie am expediat la redacție și o corespondență în care m-am destăinuit că-mi este rușine să elucidez fenomenul despre care scriam. 

Am descoperit-o ieri, răsfoind arhiva mea, și m-am pomenit în situația să-mi pun mie, activiștilor din sport, dar mai ales edililor municipiului Bălți, o întrebare la care nu găsesc răspuns. Pentru că situația de atunci până astăzi nu s-a schimbat cu nici o iotă: Chiar nimic nu se mișcă în această mișcare sportivă din Bălți? Materialul avea titlul "PENTRU CE APLAUZE?"

“Deunăzi pe Stadionul municipal din Bălţi, în timpul unor întreceri la atletism cu participarea elevilor din clasele superioare ale instituţiilor de învăţământ preuniversitar, am descoperit un fenomen despre care, recunosc, îmi este chiar ruşine să-l elucidez. În toiul unei curse la alergări, antrenorul unuia dintre elevii participanţi la întreceri, care se vede este şi profesor de educaţie fizică la o şcoală cu predare în limba română, îşi încuraja discipolii în limba oficială a Republicii Moldova. Nimic deosebit, veţi zice. Ba da, pentru că pedagogii celorlalţi tineri sportivi participanţi la cursă, făceau acelaşi lucru, dar în limba rusă. Elementul dureros al fenomenului este că pedagogul de la şcoala cu predare în limba română o făcea cu o altă intensitate decât colegii lui, fiindu-i parcă ruşine că vorbea în limba în care-şi instruieşte elevii.

Mi-am amintit de această scenă citind zilele trecute în săptămânalul Comitetului Olimpic al RM „Sport Plus” o corespondenţă semnată de ziaristul Victor Cobăsneanu din Soroca. De parcă s-ar simţi vinovat pentru că a abordat problema utilizării de către arbitrii de pe terenul de fotbal şi de către jucătorii de pe gazon a limbii oficiale a ţării, autorul respectivului material roagă cititorii ziarului să-l corecteze dacă simt că a greşit. (Aşa suntem noi moldovenii: ducem în spinare povara bunătăţii noastre, vorba maesrului Ion Druţă.)

Problema abordată este deosebit de dureroasă nu doar la Soroca şi nu doar la Bălţi, unde ea este simţită mult mai pronunţat, ci pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Pentru că aşa precum afirmă autorul materialului nominalizat, în Moldova fotbalul „se joacă precum şi se vorbeşte”. Iar cum e vorbită limba oficială a ţării care se numeşte Republica Moldova o ştie toată lumea.

În municipiul Bălţi româna nu este vorbită nu doar de către alolingvi. Limba baştinaşilor majoritari din această urbe este neglijată practic de toată populaţia, cu excepţia unor intelectuali, deoarece chiar membrii administraţiei publice locale, şi aici cu mici excepţii, utilizează doar rusa. Aceştia, la rândul lor, nu vor să înveţe limba oficială a statului în care trăiesc, deoarece sunt încurajaţi de către conducerea republicii. Şi dacă nici primarul, nici viceprimarii nu se prea trudesc să vorbească româna, macar în măsura în care o cunosc, de ce s-ar simţi obligaţi s-o facă şi ceilalţi funcţionari? Dacă toţi împreună neglijează limba oficială a ţării, de ce s-ar simţi obligaţi să o cunoască şi să o pună în capul mesei directorii şcolilor sportive? De ce ar trebui să o facă şi pedagogii acestor instituţii, antrenorii şi elevii?

Să nu uităm că majoritatea sportvilor perfomeri, care reprezintă culorile ţării la competiţiile de talie internaţională, sunt absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ cu profil sportiv, unde aşa cum menţionam mai sus, problema utilizării limbii oficiale a statului este neglijată şi de către pedagogi. De aici începe „comande naprotiv naş privet”, de aici - „ştrafnoi udar”, etc.

Dacă problema utilizării limbii române în R. Moldova nu poate fi soluţionată la nivel naţional, hai s-o facem cel puţin cu statut de experiment, la nivel ramural. S-o începem cu sportul. Să permitem arbitrajul meciurilor de fotbal şi nu numai doar fluieraşilor care cunosc limba oficială a ţării. Să-i includem în teren pe fotbaliştii care barem încearcă să studieze limba română. Pentru că un meci de fotbal este nu doar o competiţie. El mai trebuie să fie şi un spectacol pe care-l privesc masele largi. Şi dacă spectacolul este jucat prost, cu ce obraz actorii lui ar cere să fie răsplătiţi cu aplauze îndelungate?"

Pavel STOICU,  „Sport Plus”, aprilie 2004