AZI, ÎNTR-UN TROLEIBUZ DIN BĂLȚI, AM ÎNTÂLNIT-O PE RUSANDA 

Am întâlnit-o astăzi pe Rusanda la Bălți. Pe țărăncuța Rusanda din povestirea lui Ion Druță, "Frunze de Dor". 

Tocmai intrasem în troleibuzul cu numărul 4, care are drum până lângă casa unde locuiesc. Obosit, cu două genți pline cu bunătăți strânse de pe lotul de pământ de la o margine de oraș, m-am așezat repede pe un scaun din spatele troleibuzului. Și fiindcă nu era prea multă lume, m-am făcut comod în tot plinul, punându-mi gențile la picioare, astfel ca să nu încurce altui călător, în caz dacă vine să se așeze pe locul de vizavi.

Iar la următoarea stație în troleibuz a intrat... Rusanda. Și s-a așezat tocmai pe locul liber din fața mea.

M-a uimit simplitatea și frumusețea ei. Ochii, obrajii, buzele, privirea, vestimentația și tot ce ține de prezența ei în imediata apropiere a mea, m-a făcut să mă pierd. Încât nu am observat că ea s-a pomenit și mai stingherită.

Și am intuit că gențile de la picioarele mele o incomodau să se simtă sigură în purtare. Încât am încercat să le trag mai spre mine, cerându-mi scuze de incomoditatea pe care am creat-o. 

Ori să fi fost mai mult o încercare timidă de a intra o vorbă? Nici eu nu am înțeles. Pentru că nu a reacționat în niciun fel la scuzele mele. A tăcut și și-a ascuns zâmbetul de pe față.

A mai intrat un băietan în troleibuz și s-a făcut bine chiar alături, pe scaunul de lângă al ei. Stare care a jenat-o și mai mult. Pentru că de la acel moment și-a aruncat privirea spre sticla mijlocului de transport, contemplând tot ce ieșea în calea lui.

Mi s-a părut forțat acest gest al Rusandei. Doar că nu am înțeles ce o făcea să iasă din realitatea ei firească. Și mă bucuram de frumusețea ei, a ochilor negri și rotunzi, de privirea pe care o arunca peste geamul troleibuzului.

Doar o singură dată am prins-o când și-a întors privirea și spre mine. S-a uitat chiar în ochii mei. Poate că întâmplător, dar mi-am dorit mult să nu fie așa. Pentru că o priveam și eu cu nesaț fără a-i da semn că o simt frumoasă. Și nu știu dacă a observat măcar un moment când o îmbrățișam cu privirea.

La stația Centru s-a ridicat și a coborât. Abia atunci m-am întrebat de unde atâta frumusețe la o femeie de 55-60 de ani. Mai bine zis, m-am convins încă odată că femeile toate sunt frumoase, iar Rusandele de 55-60 de ani sunt în fruntea topului.

Să nu fi avut cele două genți pline cu bunătăți de pe ogor, coboram și eu. Îmi făceam drum pe jos prin centrul urbei, că nu e atât de departe blocul unde locuiesc. Și poate intram în vorbă. Mai știi? Îmi spunea, sper, când va merge iar la lotul ei de pământ. Să ne întâlnim din nou în troleibuz.

Când să cobor și eu mă prinde o teamă înverșunată. Dar dacă nu era ea? Dacă cea care a coborât din troleibuz chiar în centrul orașului nu era Rusanda lui Ion Druță? Dacă este fiica sau soția unui ucrainean, care luptă în aceste zile pentru a scăpa țara în care s-au născut de fascismul rusesc? Dacă e, pur și simplu, o doamnă din Mariupol, care s-a refugiat la Bălți. Că nu am mai văzut-o până astăzi. 

Această temere mi-a sugerat o altă întrebare, la care nu știu dacă voi găsi cândva răspuns. Dacă nu e Rusanda lui Ion Druță, de unde, atunci, timiditatea și rușinea din obrajii condrumeței mele? Care a coborât din troleibuz fără, măcar, să-mi dea voie să o privesc în ochi.

Seara, înainte de somn, l-am căutat pe Ion Druță în biblioteca mea. Și am deschis “Frunze de dor”: 

“-Știi ce, bade Gheorghe... am sa-ți dau un băț. 

- Ce să fac cu dânsul? 

- D-apoi să te duci acasă, nu vezi ce-i întuneric!”