TATA A VRUT SĂ MĂ ÎMBRĂȚIȘEZE ÎNAINTE DE A-ȘI DA SUFLETUL

Pe 5 martie 1985 am văzut cum moare un om. Murea nu un oarecare cineva, ci chiar tatăl meu.  

În ajun am stat toată noaptea alături de el la spitalul oncologic din Bălți. Ca spre dimineață, medicii să mă sfătuie să-l duc acasă. Să moară în cuibul lui. 

Iar noaptea dintre 5 și 6 martie l-am ținut în brațe până și-a dat sufletul. Că-l văd și astăzi cum încerca să ridice brațul drept să mă cuprindă înainte de a pleca în infinit. De parcă avea de gând să-mi spună: adio Pavluşa! Dar nu i-au ajuns puteri.

Mi-amintesc deseori de acel moment și nu pot înțelege de ce nu realizam atunci că tata pleca să nu mai revină. Să nu-l mai văd niciodată. Fizic să nu-l văd, deoarece în vis îmi apare de foarte multe ori. 

La momentul morții lui tata, Rodica încă nu era în viață. Ea s-a născut cu aproape doi ani mai târziu. După surioara sa mai mare, Gabriela, care a murit în maternitate pe 28 noiembrie 1985, la doar două zile de la naștere. Chiar medicii din instituția în care se născuse i-au pus diagnosticul: родовая травма головного мозга, кровоилеание в мозговой ткани головы.

Gabriela s-a născut după aproape șapte ani de la căsătoria mea cu mama ei. Rodica - cu un an si ceva mai târziu.

Doamne, cât de repede se călătorește această viață! Tata ne-a părăsit acum 38 de ani. Cam tot atâția aveam și eu. Iar lui tata nu i-a ajuns circa 3 luni ca să rotunjească 60.