ACUM TREISPREZECE ANI, SUFLETUL ROMÂNULUI CEL MAI ROMÂN, GHEORGHE BRICEAG,  A URCAT IN CER SĂ-ȘI CAUTE STEAUA

Astăzi se împlinesc 13 ani din ziua când ne-a părăsit cel mai român dintre români, cu numele Gheorghe Briceag. A fost o autoritate pentru multă lume din Bălți, din alte localități și, în general, din întreaga republică. Chiar dacă era un om simplu, puteai discuta cu el despre orice. 

Târziu de tot, dar mi-am dat seama că s-a purtat și cu mine ca un părinte. În plus, constat tocmai acum, când scriu aceste rânduri, că tatăl meu s-a născut doar cu trei ani înaintea lui. 

Recunosc, nu l-am petrecut în ultimul drum. Am aflat despre moartea lui prea târziu. Dar l-am plâns mult. Iar cineva-mi spunea că și la înmormântare a venit nu prea multă lume. O fi fost din aceeași pricină.

Nu țin minte bine, dar l-am cunoscut, probabil, la vreo acțiune din cadrul evenimentelor ce s-au produs în anii renașterii naționale. Jurnalist fiind, am urmărit atent fenomenul, participând nu doar din obligațiuni profesionale la majoritatea din acestea. Și, nu știu cum se întâmpla, că la ele, la acele evenimente, era prezent și omul cu beretă și cu tricolorul pe ea.

Am participat cândva împreună la un seminar cu tematica respectării drepturilor omului, seminar desfășurat timp de câteva zile la Chișinău. Acolo l-am cunoscut, cum se zice, până în măduva oaselor, în discuțiile ce le-am purtat alături de Ștefan Utrâtu, Ion Iovcev, Eleonora Cercavschi, alți cunoscuți pedagogi și militanți pentru drepturile omului din Transnistria. 

Iar cele mai dese întâlniri și discuții interesante le aveam când ne pomeneam cu badea Gheorghe în incinta redacției săptămânalului "Curierul de Nord" sau la Agenția de știri "DECA-pres". Intra tiptil să discutăm, să punem țara la cale, să râdem, să ne amintim de cei trecuți din viață.

Simbolic, am fost, practic, alături de el în toate zilele cât a protestat în și lângă groapa unde trebuia să se toarne fundamentul și soclul viitorului monument a lui Lenin. Și unde într-un colț al acelei gropi, avea rezervată întotdeauna o canistră plină cu benzină. Se întâmpla că transmiteam la "Moldpres" și la "DECA-pres", zilnic câte două-trei știri de la protestul lui Briceag. 

Tot în acea perioadă am publicat într-un ziar editat la Chișinău un material despre intenția lui Gheorghe Briceag de a se autoincedia în cazul în care autoritățile bălțene ar fi adus monumentul lui Lenin în centrul urbei. Îmi spunea atunci că a auzit vorbe precum că ei nu se prea grăbesc să-şi realizeze intenţiile. Şi aceasta pentru că se tem ca nu cumva Bălţi-ul să ajungă în gura lumii. Dar că ar putea să-l aducă pe Lenin pe strada centrală a localității după moartea sa. „Să-şi puie pofta în cui, pentru că nu am de gând să mor prea repede. În anii ce m-am aflat în detenţie, am avut destul timp pentru a mă căli şi a mă ruga în faţa lui Dumnezeu să-mi dea atâtea zile cât îmi sunt sortite”, spunea atunci badea Gheorghe. 

Wikipedia scrie că a fost condamnat, în anii '40 ai secolului trecut, de puterea bolșevică la zece ani de GULAG și mai apoi la șapte ani de exil pentru că a organizat unul dintre primele grupuri de rezistență antisovietică din Basarabia. La 27 aprilie 2005, Gheorghe Briceag a intrat în posesia Premiului Homo Homini ("Premiul pentru Demnitate Umană") pentru anul 2004, oferit de Fundația People in Need. Gheorghe Briceag este unicul reprezentant al Republicii Moldova, care s–a învrednicit de acest premiu și al șaptelea din lume. Premiul Homo Homini i–a fost acordat pentru contribuția la protecția drepturilor omului în Republica Moldova și pentru opunerea sa procesului de reinstalare a simbolurilor și ideologiei sovietice, precizează același portal.

Iar eu trebuie să constat că cifra nefastă 13 este un nimic față de viața ce a trăit-o pe Pământ cel mai roman dintre romani în cei 80 de ani.