PE MORMÂNTUL BUNELULUI LUCA DE LA TĂTĂRĂUCA NOUĂ, CREȘTE DOAR IARBĂ ȘI FLORI UDATE CU LACRIMILE NOASTRE
Mă poartă uneori gândul către bunelul Luca, tatăl mamei mele. Mă refer la bunelul Luca Ciolpan de la Tătărăuca Nouă, satul de lângă Mănăstirea Rudi, sat care dea lungul anilor a fost în subordinea mai multor stăpâni și administrații.
Mi-amintesc deseori că nu am fost de multă vreme la mormântul lui și că nu mai știu dacă cineva mai îngrijește acea cruce de pe mormântul cu multă iarbă și flori, cum îl văzusem ultima dată. Mama mai era în viață în acel an. Anume ea mă îndemna de fiecare Blajini să mergem la mormântul bunelului.
Ultima dată când am fost la Tătărăuca Nouă ne-am oprit mai întâi la poarta căsuței unde au locuit buneii și mama. Nu am îndrăznit să intrăm în ogradă deși actualii stăpâni ne-au invitat insistent. Am trecut apoi pe la fântâna Ninei, o femeie care-și avea casa lângă cimitir și pe care mama o rugase să îngrijească de mormântul dascălului satului. Nina s-a bucurat și am mers împreună în cimitir să vărsăm lacrimi pe iarba și florile de pe mormântul bunelului.
Ziceam că nu am mai fost pe la Tătărăuca Nouă de foarte mulți ani, și-mi este tare dor de acel sătuc în care-mi petreceam lunile verii. Mi-e dor de cireșul din fundul grădinii bunelului, de căluții și mânjii din grajdul de peste drum, de valea și dealul pe care coboram și apoi suiam spre și de la Nistru. Dar cel mai tare mi-e dor de bunelul Luca, acel bunel de care, la cei 5-6 ani cât îi aveam, mă temeam de el, când îl vedeam învârtind manivela unei râșnițe.
Buneii mei au fost buni gospodari cu o căsuță mică, dar cu un beci mare. Și cu acareturi multe pe lângă casă. În una din cele 3 camere era instalat un pian. În alta, mai stătea nefuncțional, un gramofon. Iar bunelul era dascăl de biserică.
Nu țin minte dacă în sat funcționa vreun locaș sfânt. Cred că nu exista o astfel de instituție, altfel satul ar fi avut și un preot. Or bunelul Luca era căutat de lume. Mai mult, a și slujit la o biserică dintr-un sat vecin.
E un adevăr pur, despre care mi-a povestit chiar mama. Iar în sat, ca în sat: se năștea și murea lumea, unde, oficial sau pe ascuns, era invitat dascălul Luca Ciolpan să oficieze prohoduri.
Scriu aceste rânduri după ce în una din pozele găsite în albumele părinților, l-am descoperit pe bunelul meu înfăptuind o slujbă religioasă la o înmormântare. Nu știu și nici nu am putut stabili anul evenimentului. Ar putea să fie de până la cel de-al doilea război mondial, adică pe timpul regimului românesc.
Țin minte, însă, aproximativ, anul când bunelul Luca ne-a părăsit. Găsisem tot în albumele părinților și o poză de la înmormântarea lui. Era anul 1966, an când absolveam școala medie. Mi-amintesc că cineva dintre apropiați mi-a încredințat să scriu cu praf din pastă de dinți un mesaj de rămas bun pe panglica ce însoțea una din coroane. Iar autorul fotografiei nu a putut să o ocolească, alături fiind și eu împreună cu mama.
Aș fi pus punct acestor rânduri nostalgice și triste, dar mi-am amintit despre ceva neobișnuit descoperit la Tătărăuca Nouă. Am văzut în cimitirul din sat niște cruci deosebite, care au un aspect diferit de cele ale românilor-moldoveni. Sunt confecționate din piatră, mult mai înalte, iar lumea din sat vorbește că sub ele sunt înmormântați niște nemți. De unde nemți într-un sat răzășesc - s-o spună specialiștii.
P.S. La aproape doi ani de la publicarea acestui material, trebuie să adaug următoarele: L-am cunoscut doar când era în vârstă. Așa cum e prezent în această poză, nu l-am văzut nicicând.
E vorba despre bunelul meu Luca, poza din tinerețe a căruia mi-a trimis-o prietenul meu de pe facebook, preotul PrIoan Lisnic. Bănuiesc că a găsit-o în arhive, după ce a citit acest material. Vă mulțumesc părinte, pentru că chiar nu am cunoscut unele amănunte din textul alăturat.
