BUNUL NOSTRU "TATĂ", CA UN PĂRINTE ADEVĂRAT, AVEA GRIJĂ SĂ STUDIEM MERITAT, SĂ NU FIM LIPSIȚI DE CĂMIN ȘI BURSĂ

Târziu de tot am aflat că marele lingvist Ion Dumeniuc, ucrainean de naționalitate, s-a născut în județul Bălți. Wikipedia ne spune că a văzut lumina zilei pe 5 mai 1936 în localitatea Socii Noi, actualmente raionul Fălești și a decedat la vârsta de 56 de ani pe 3 noiembrie 1992, la Chișinău.

Am aflat, spre regret, despre aceste date biografice abia acum ceva timp, la început de noiembrie, când s-au împlinit 29 de ani de la trecerea domniei sale în nemurire. Și regret mult acest fapt, deoarece Ion Dumeniuc a fost omul care timp de câțiva ani s-a aflat alături de noi, tineri învățăcei, nu doar fizic, ci și cu inima, cu sufletul.

Pentru toți studenții grupei a cincea de viitori jurnaliști din cadrul facultății de filologie, promoția anilor 1970-75, Ion Dumeniuc a fost ca un tată. Pe la anul doi sau trei l-a înlocuit pe un alt sufletist, scriitorul Ion Ciocanu, în funcția de conducător al grupei noastre, după ce ultimul a fost impus să plece de la catedra Universității pentru un articol în apărarea lui Ion Druță, publicat în presa periodică. Bunul nostru "tată", ca un părinte ce era, avea grijă să studiem meritat și să nu fim lipsiți de cămin sau bursă. Într-un an veni cu propunerea ca cei ce primeau bursa să cedeze câte 2-3 ruble pentru a aduna burse și pentru cei ce n-o primeau.

Placă în memoria lingvistului Ion Dumeniuc, la colțul clădirii de pe adresa Nicolae Dimo 29/3, Chișinău

Nu țin minte să ne fi întâlnit cândva după absolvirea facultății.  Locuind la Bălți, nici nu am prea avut posibilitate să fiu mai aproape de fostul meu profesor. Dar am urmărit și am apreciat mult activitățile și faptele dumnealui, ele fiind în văzul și în inima tuturor basarabenilor care au luptat în anii 90 ai secolului trecut pentru limbă și alfabet.

Când a decedat l-am plâns. Nici nu știu dacă am vărsat destule lacrimi pentru meritele ce le avea. L-am plâns poate prea zgârcit, că eram mai tineri și mai puțin sensibili la o durere cum a fost moartea  profesorului nostru. Abia acum înțeleg acest adevăr și regret. Alături de alți învățăcei ai Marelui Om, Ion Dumeniuc. Care vedeți și voi, prieteni, ce zic ei despre bunul profesor în comentariile ce le-au postat pe facebook

Ana Lucia Culev:

"Venit să-și ia rămas bun de la Ion și Doina Aldea Teodorovici, profesorul Ion Dumeniuc a suferit un atac de cord, care i-a fost fatal. Era o ultimă și definitivă confirmare că exigentul și pedantul nostru Dascăl de la Facultatea de Litere avea inima blajină, încărcată de dragoste și dor.

Ce onoare să-i fim studenți! Poate a fost mai greu la examene și colocvii, dar cu câtă bucurie și emoție am descoperit comori ale limbii noastre române și ale lingvisticii generale, împreună cu dragul nostru profesor, ucraineanul Ion Dumeniuc.

Se împlinesc 29 de ani de la plecarea sa la stele.

Suntem datori să păstrăm comorile ce ni le-au lăsat profesorii noștri".

Tania Chiriță:

"Marele și modestul lingvist și profesor, Ion Dumeniuc, lipovanul care a făcut hamalîc și apostolat pentru întronarea limbii române și a alfabetului latin în albia lor firească din spațiul pruto-nistrean. Un Om între oameni.... am avut privilegiul de a-i fi discipolă... o specie de oameni odată cu dispariția cărora s-a stins o epocă... Lumină lină!"

Vladimir Afanasiev:

"În căminul 2 din str. Tighina, unul din cei mai modești, dar și mai harnici studenți era Ion Dumeniuc. Astfel mai apoi era văzut și apreciat profesorul universitar Ion Dumeniuc de academicienii Nicolae Corlăteanu și Anatol Ciobanu. Veșnică lor pomenire!"

Victor Buruiană:

"Auzisem că a fost strivit de gloată, încercând să ajungă în Opera pentru a-i vedea pe Ion și Doina. Am fost la toate Adunările Naționale și cu siguranță la înmormântarea Teodorovicilor a fost incomparabil mai multă lume!"

Larisa Turea:

"Nu e adevărat că ar fi fost strivit. L-am cunoscut, mi-a fost profesor la facultate și conducător al unei teze de an. Prin 1980, mi-a povestit despre cele îndurate de familia dumisale în anii ”46-47, pentru Cartea foametei (pe atunci puțini se încumetau s-o facă!); la revista Moldova, mă bucuram de colaborarea dumnealui, i-am propus o rubrică de cultivare a limbii pe care o onora cu vrednicie, împreună cu Nicolae Matcaș. 

Acea cumplită zi mi s-a întipărit pe veci în memorie. Era foarte trist, părea că se ține bine. Am schimbat câteva vorbe, apoi s-a retras din mulțime - era membru al Guvernului, - înainte ca procesiunea să pornească spre cimitir. Subit, i s-a făcut rău, s-a prăbușit la pământ, sub ochii noștri. A venit o ambulanță destul de repede... procesiunea încă nu plecase de la Operă ... până seara nu-mi ieșea din cap gândul despre cum se simte. Seara, am sunat un vechi prieten, funcționar înalt, întrebând cum se simte domnul Ion Dumeniuc. Vestea m-a cutremurat, decedase...Dumnezeu să-i țină sufletul în lumină!"

Maria Vulpe-Bichir:

"Veșnică amintire! Un profesor cu multă verticalitate!"