UNUI BĂTRÂN DIN CÂȘLA ÎI VINE GREU SĂ STEA SINGUR ACASĂ, DAR NICI LA ORAȘ NU POATE SĂ SE DEPRINDĂ SĂ VIEȚUIASCĂ

Am întâlnit deunăzi, în centrul Bălțiului, un bătrân care s-a prezentat că este originar și locuiește în satul Câșla din raionul Telenești. Mi-a spus ca are 85 de ani și că a lucrat toată viața în calitate de electrician. La Bălți venise în ospeție la fiica-sa, dar a încurcat drumul spre cartierul unde locuiește ea și o apucase în direcția opusă.

După ce am făcut cunoștință, ne-am așezat pe o bancă la o stație de troleibuz și am aflat că îl cheamă Traian. Mi-a mai spus că-i vine greu să se deplaseze pe jos, fiindcă are picioarele umflate, și că în sat îl așteaptă vreo cinci ari de vie, strugurii căreia iată-iată se vor cere să fie recoltați.

Am mai aflat că acasă îi vine greu să stea singur după decesul soției și că nici la oraș nu se poate deprinde să viețuiască. Dar vine deseori la fiică.

I-am povestit și eu multe și mărunte despre mine. Dar nu i-am spus că acum două zile am împlinit 77 de ani și că m-am bucurat mult de cele peste o sută de felicitări pe care le-am primit din partea rudelor, a prietenilor și a cunoscuților. Și că doar fiică-mea s-a făcut a uita să-mi scrie un La mulți ani!

 

MA GÂNDESC LA CELE SCRISE DE FIICA MEA, CÂND SPUNE UN ADEVĂR DOAR PE JUMĂTATE. DUPĂ LICEU, A REFUZAT SA MEARGĂ LA STUDII UNIVERSITARE LA IAȘI IN FAVOAREA CHIȘINĂULUI

În unul din 31 august, fiica-mea m-a măgulit cu o postare pe o rețea de socializare. 

"Zilele astea mă podidesc amintirile. A început cu "Suveranitatea" în interpretarea lui Cristofor Aldea Teodorovici, a urmat cu întrebarea Adrianei Boros, despre primul eveniment semnificativ pe care ni-l aducem aminte din copilarie. Pentru mine au fost 2 evenimente care m-au marcat, deși eram încă foarte mică: moartea soților Doina și Ion Aldea Teodorovici și Podul de Flori. Mi le aduc aminte foarte vag, dar țin minte emoțiile pe care le simțeam atunci.

Am fost crescută astfel încât limba română să aibă un rol definitoriu în dezvoltarea mea. În familie se vorbea românește, deși locuiam în cel mai rusificat oraș din Moldova, Bălți. Afară și în magazine în rusă, acasă în română. Eram și noi un soi de diasporă chiar la noi acasă.

A urmat școală, gimnaziul, iar în liceu, datorita d-nei Cociu, am luat aripi. Nu credeam vreodată ca aș putea lua o mențiune la olimpiada republicana de limbă română, pentru că știam, fac greșeli, multe din grabă și dorința de a reuși cât mai multe (în continuare procedez la fel și nu am reușit să scap de aceasta meteahnă). Și azi, dacă mi-aș dori să mă întorc vreodată în liceu, tot la orele d-nei Cociu mi-aș dori sa ajung.

Ce îmi doresc pentru Magda este să ajungă să își găsească un mentor/o mentoră care să o facă să își iubească limba cel puțin la fel de mult. Îmi crește inima când îmi zice educatoarea ei că ea vorbește foarte românește.

Și îmi mai doresc ca învățătorii, profesorii din toate liceele și universitățile Moldovei să o vorbească fluent, corect. Am suferit mult în universitate din acest motiv .

La mulți ani!"

ÎN VIAȚA MEA SE ÎNTÂMPLĂ ȘI ZILE FERICITE 

(Din Jurnalul "Poveste neieșeană")

05 iunie, 2006

Eram pe cale să abandonez acest jurnal, dar evenimentele din ultimele zile m-au făcut sa revin la el. Azi trebuie să încep aceste rânduri cu un mesaj expediat ieri prin intermediul telefonului de către Rodica. Iată conținutul lui: “Tată, nu ești singur: eu n-am să te uit. Totul va fi bine. Te pup.”

M-a înduioșat până la lacrimi acest răvaș, după ce tot ieri, la plecare spre Chișinău de la Bălți, Rodica m-a cuprins feciorește, m-a sărutat pe obraz și mi-a zis să mă țin și să am grijă de sănătatea mea. 

Primul gând care mi-a venit în minte la cele auzite a fost cel că Rodica începe să înțeleagă corect ce se întâmplă în familia de unde provine ea.

În ajun Rodica sosise de la Chișinău să participe la nunta lui Dan, un verișor de pe linia mamei sale, la care eu nu am fost invitat. Pe lângă faptul că au venit de la nuntă pe la ora 2 noaptea, adică înainte ca festivitatea să se încheie, am auzit ieri ceea ce am auzit. 

Nu i-o fi plăcut ceva Rodicăi în comportamentul mamei sale la acea nuntă. Cum nu i-a plăcut, la sigur, nici faptul că a doua zi, în prezența fratelui mai mic, Tolea, a soției acestuia, Liuba, dar si a celor doi copii ai lor, au mâncat și au băut pe săturate, în timp ce eu mă sufocam flămând pe divanul de la balcon. 

Și am tot intuit răspunsuri  la niște întrebări care m-au urmărit în acea noapte și în zilele următoare. Ce inimă trebuie să ai ca să dai dovadă de asemenea cinism și lipsă de cultură? Și de câtă dragoste trebuie să ai nevoie ca să poți îndrăzni, cum a făcut-o Rodica, să opui acestui cinism un sentiment atât de natural?

Nu, nu voi abandona acest jurnal. Pentru că se mai întâmplă și zile fericite în viața mea. 

SE CĂLĂTORESC VECINII, DE PARCĂ SUNT MOBILIZAȚI LA RĂZBOI

Zilele trecute, la Pelinia, din raionul Drochia, localitatea în care s-a născut, a fost petrecut în ultimul drum bălțeanul Nicolae Ursăchilă.  

Pentru mine a fost mai mult decât un vecin. Pentru ca am activat împreună o perioadă la o unitate economică. Și pentru că în cartierul "Dacia" din Bălți, unde am locuit în tinerețe, am avut apartamentele la același etaj, tot în vecinătate. Ca mai târziu, să ne pomenim din nou vecini de blocuri în cartierul zece din același oraș, unde locuiesc familiile noastre azi.

Acum câteva săptămâni s-a ridicat spre stele sufletul lui Valentin Ceban. A fost nu doar un vecin din casa de alături, dar si o persoană cu care puteai discuta multe fără să simți că te plictisești. Cu Valentin am frecventat mulți ani la rând sauna și ne adunam, pur și simplu, în curte, la un schimb de vorbă bună, împreună cu alți prieteni de-ai mei și ai lui.

Ne-a părăsit acum ceva timp, la o vârstă mult prea tânără, Ghiță Cebotari, un consătean de-al meu și un vecin de bloc. Azi, fără gluma și pătăraniile lui, viața ne pare mai tristă, mai grea.

A plecat la Domnul și fosta mea nevastă, Valentina. A făcut parte din gașca noastră, chiar dacă a părăsit blocul acum un deceniu și a ales să moară în altă localitate.

E trist azi în vecinătatea noastră. Nu prea ai cu cine vorbi. Cei care ne părăsesc, pleacă cu tot cu interesul celor care rămân. Cu vecinii nou veniți nu prea ai ce vorbi. Suntem din diferite generații. Și ne vine greu sa găsim vreo temă de discuție. Vedeți-i cine sunt, măcar și în troleibuz, așteptând să cedeze locul unui bătrân.

Se călătoresc vecinii, de parcă sunt chemați la război. Se duc cei de la începuturi vecini. Iar noi, cei ce mai suntem, rămânem tot mai streini.

ACUM DOUĂ DECENII ȘI CEVA, PE 21 SEPTEMBRIE 2005...

(Din Jurnalul Poveste neieșeană)

Observ ca am avut o aniversare. Una deloc plăcuta. Ca să fie clar despre ce e vorba trebuie să spun că acum mulți ani, am început scrierea unor amintiri din viața mea si a fiicei, jurnal pe care l-am întitulat "Poveste neieșeană". Voi publica doar crâmpeie din această poveste, astăzi reținându-mă doar la câteva rânduri din cele ce am scris atunci.

21 septembrie 2005

Am găsit azi pe www.tuiasi.ro lista tinerilor basarabeni admiși la studii la Universitatea Gh. Asachi din Iași cu subvenționare de la buget și cu bursă. Pe poziția a treia a listei din 22 de studenți, se află numele Rodicăi, cu o notă medie 9,5.

Am sunat-o la Chișinău și i-am spus “noutatea” la care ea a reacționat foarte bolnăvicios. Mi-a repetat ceea ce-mi spunea și altă dată: a decis deja unde sa-și facă studiile. Dându-mi de înțeles s-o las în pace și să nu insist.

M-am simțit nu doar umilit, (nici umilință nu poate fi numită ceea ce am simțit), dar și revoltat că nu mai valorează nimic părerea mea în fața propriei fiice. M-am simțit chiar ofensat în contextul părerii că Rodica face doar ceea ce-i zice maica-sa. 

BĂLȚENII ȘI OASPEȚII ORAȘULUI CĂLĂTORESC CU AUTOBUZE DONATE CAPITALEI DE NORD DE MUNICIPIUL ROMÂN, REȘIȚA

Zilele trecute am urcat în unul din autobuzele din Bălți cu numărul 111 (!), care circulă dintr-un capăt al orașului în altul, pe ruta Monumentul "Ospitalitate" -  Magazinul "Linella" din cartierul "Dacia". Curiozitatea m-a făcut să urc în acest mijloc de transport pentru a mă convinge cât de confortabil e să călătorești cu un autobuz dăruit (repet, dăruit) bălțenilor de frații români din municipiul Reșița. 

Și deoarece acum ceva timp, un cineva cu numele Ion Prepeliță, a lăsat un comentariu sub o postare a primarului bălțean și a numit "cadavre" autobuzele din Reșița ajunse la Bălți. Toate, 22 la număr, câte au fost dăruite locuitorilor municipiului Bălți de către frații români.  

S-a întâmplat încă vara trecută când Alexandr Petkov și Ioan Popa, primarii celor două municipii, au semnat actele juridice necesare pentru donația făcută bălțenilor de către partea română. Ca ulterior, o echipă de tehnicieni din Bălți să se deplaseze în orașul din dreapta Prutului pentru a aduce la Bălți tehnica donată.

 

Revenind la cele întâmplate acum câteva săptămâni, e necesar să o spunem că în acea postare edilul bălțean a lansat ideea creării în capitala de nord a unui parc municipal de autobuze. Tot atunci, Petkov a precizat că readucerea transportului privat de pasageri pe străzile orașului, ar însemna distrugerea Întreprinderii municipale Direcția de troleibuze Bălți. Și că el pledează pentru un transport municipal de calitate. Idee pe care o susține majoritatea bălțenilor, deoarece transportul privat de călători s-a compromis prin neasigurarea unor condiții decente pentru pasageri și nerespectarea graficului de circulație pe parcursul mai multor ani.

Și dacă e s-o spunem așa cum merită s-o spunem, declar fără nici o rezervă că m-am simțit destul de comod și bine în autobuzul de pe ruta nr. 111. Mai mult, în timpul cat am fost pasagerul acestui mijloc de transport, salonul și locurile lui au fost completate doar în proporție de circa 50 la suta. Și nu pot să înțeleg de ce pomenitul mai sus, Ion Prepeliță, consideră drept cadavre autobuzele donate bălțenilor de frații români din Reșița.

 

 COCOSTÂRCUL DE LA PAȘTELE BLAJINILOR

De Paștele Blajinilor, la Corlăteni, un cocostârc cam plouat, căuta pe ulițele satului ceva de mâncare. Și-o găsea singur: când o râmă ieșită de prin iarbă, când o nucă rătăcită din bunătățile cu care sătenii veniseră la cimitir, când o ghindă descoperită într-un hândichi, când orice ce-i pe placul lui.

Apropierea cuiva de el, nu-l speria. Situație ce denota faptul că se obișnuise deja cu oamenii buni.

Lumea din sat nu știe când și de unde a apărut. Cineva presupunea ca la întoarcerea sa de unde a iernat, nu și-a mai găsit cuibul lăsat toamna trecuta. Și s-a strecurat printre răuvoitori să le insufle mai multa bunătate si omenie.

  DE PARCĂ ÎNCERC SĂ ÎNOT FĂRĂ MÂINI ȘI PICIOARE

(Din Jurnalul "Poveste neieșeană")

11 septembrie 2009

Am primit astăzi un SMS de la... Rodica. Primul de la 5 iunie 2006 încoace. Doar trei cuvinte: LA MULŢI ANI! Fiica m-a felicitat cu ocazia zilei de naștere.

Abia m-am stăpânit în plină stradă, căci acolo m-a prins mesajul, să nu izbucnesc în plâns de bucurie. Acasă mă mai aștepta o surpriză: un tort și un cadou donat cu aceiași ocazie.

Nu mai știu ce să cred. Nici nu bănuiam că conflictul din familia noastră poate să ajungă la un asemenea deznodământ. Dar mă tem, (nu, nu zic bine) si ceva nu-mi permite să accept această parcă nouă situație.

E ca și cum sufletul meu a apucat pe o altă cale. De parcă încerc să înot, dar mâinile și picioarele îmi lipsesc. Deoarece mi le-a luat un păgân. 

AM CUMPĂRAT ACEASTA PLACHETĂ ÎN ANII 70 AI SECOLULUI TRECUT LA O LIBRARIE DIN BĂLȚI, CARE NU MAI EXISTĂ

Am descoperit-o acum ceva timp în propria bibliotecă. Știam că o am undeva, dar nu reușeam s-o găsesc. Zilele trecute s-a întâmplat.

Am cumpărat-o prin anii 70 ai secolului trecut, când în librăriile din fosta RSSM se mai vindea încă literatură editată în dreapta Prutului. Cartea poartă însemnele Editurii Tineretului și are numărul 104 din colecția Biblioteca școlarului.

A ajuns să fie vândută în librăria din centrul orașului Bălți, aflată atunci în una din clădirile deja demolate. Astăzi pe acel loc se află scena improvizată din fața actualului Teatru Național "Vasile Alecsandri".

Curios e și faptul că placheta nu conține anul editării. Putem afla doar că prefața și notele sunt semnate de Teodor Vârgolici.

Fotografia de mai jos cu Librăria românească, este din perioada de până la războiul al doilea mondial. Iar prin anii 70 am fost vizitatorul ei, de unde am și achiziționat această raritate editorială.

VALERIU GORBUL-ANUȚEI: "ÎN ADOLESCENȚĂ, LA 17 ANI, AM FOST CONSIDERAT UN FOARTE PROMIȚĂTOR TÂNĂR POET"

Autorul acestei mărturisiri este jurnalistul Valeriu Gorbul. E vorba nu, pur și simplu, despre un jurnalist. Am fost, mai întâi, colegi la facultate, mai apoi, tot colegi în redacția săptămânalului "Curierul de Nord" din Bălți. Chiar din ianuarie 1992, când, am purces la editarea unicii pe atunci în Bălți publicație de limbă română. 

Pai, pe 10 iunie 2025, Valeriu mulțumește din inimă tuturor celor care și-au amintit de el în data de 9 iunie, aceasta fiindu-i ziua lui de naștere. Și tot pe facebook, după ce anunță mărturisirea din titlul de mai sus, precizează "că a ajuns la 71 de ani cu o plachetă de debut". Adică, este deja tânăr poet, cum se zice, cu acte în regulă. Cu o carte de versuri editată, care are și un titlu, aș zice, provocator - "DUDUIA SECOND HAND".

Nu am răsfoit-o, deoarece nu am intrat încă în posesia ei. Dar am citit două poezii publicate în aceeași postare din 10 iunie 2025, care, intuiesc, fac parte din cuprinsul primei cărți a autorului. Șă le aprecieze și cititorul acestor rânduri. Iata-le:

CERŞETOR

În Ţara cu aspect iluzionar

Ce suferă de-o cruntă dioptrie

Oricare e cu drept să fie boschetar

Şi să întindă mâna: dă-mi şi mie!

În Ţara cu aspect iluzionar

(Dar nu fac, Doamne, nici o blasfemie)

Şi subsemnatul stă pe-un trotuar

Cu mâna-ntinsă: Dă-mi vreo poezie!

2000

POVESTE CU UN FĂT-FRUMOS

Spre seară, voievozii pe-o coamă de amurg

Plecau iar din Carpaţi spre un liman de mare

Să apere cu graiul un Făt-Frumos transfug

Închis într-o cetate cu turnuri estuare.

Se văieta-n iatac Frumoasa-fără-Corp

Că boiul nu-i făcut ca fusul de Măicuţă

Şi n-o încape haina troheică-de-trop

Ca să le iasă-n cale cu vin şi măliguţă.

Luceafărul pornit la drumu-i infinit

Pecetlui cu-n iamb poetica firidă

Căci iarăşi Poenaru, ca un boem ţicnit,

Scotea din sân de critic verbala cărămidă.

15 iunie

Ce să zic? Felicitări, Valeriu! La mai mult și la mai mare! Sănătate și zâmbet pe buze o vreme cât mai îndelungată! Tocmai ceea ce urezi chiar tu prietenilor care te-au felicitat cu ocazia zilei de naștere. Și să ne vedem cu o nouă plachetă de versuri în timpul cel mai apropiat. Știu că ai cu ce o completa.

 SFÂRȘITUL LUMII A ÎNCEPUT ASTĂZI

Rândurile de mai jos le scriam pe 18 decembrie 2012. Le-am găsit azi pe facebook.

Sfârșitul lumii a început astăzi. Aseară mi-a rămas un os de pește în gât. Medicii de la spitalul municipal nu au putut să mi-l scoată. Am venit acasă cu osul în gât și cu gândul ca azi dimineață să mă prezint iar la un specialist de scos oasele de pește din gât. Dar s-a întâmplat ceva la care nimeni nu a îndrăznit să se gândească. După doar vreo zece minute de somn, aseară, m-am trezit și am scuipat osul cela pe care medicii nu l-au putut găsi.

Alt semn că începutul sfârșitului lumii a venit, e zăpada care ne-a bucurat atât de mult și ne-a făcut atâtea probleme. Bucuria nebunilor, se zice în popor. Cei cu puterea vor îndrăzni să pună cât le permite obrazul niște bani publici în buzunar, cu motivația că i-au cheltuit la curățarea drumurilor de zăpadă. Dar vine el și momentul când zăpada va înceta să mai cadă.

Încă un moment că sfârșitul lumii a început este apropierea sărbătorilor de iarnă. Că n-o să lăsăm un brad atât de frumos ornat, cum este cel din PNAM, și o să pornim spre unde se află acest sfârșit de lume. Ar fi o risipă prea mare de ceea ce avem.

BUNELUL MEU DE PE MAMĂ, LUCA CIOLPAN, A FOST DASCĂL, ADICĂ CÂNTĂREȚ ÎN BISERICA DIN TĂTĂRUȘII NOI

L-am cunoscut doar când era bătrân. Așa cum e prezent în această poză, nu l-am văzut nicicând.

E vorba despre bunelul meu de pe mamă, poza din tinerețe a căruia mi-a trimis-o prietenul meu de pe facebook, preotul PrIoan Lisnic. Bănuiesc că a găsit-o undeva în arhive, după ce a citit un material despre bunelul Luca, pe care l-am publicat în "Potcoava pierdută".

Vă mulțumesc părinte, pentru că nu am cunoscut unele amănunte din textul alăturat. Cum ar fi, spre exemplu, denumirea satului. Eu știam că se numele Tătărăuca Nouă. Așa cum e botezat și astăzi. Pot doar presupune, că sovieticilor nu le-a plăcut varianta cu Tătărușii Noi și l-au înregistrat Tătărăuca Nouă. Bine că nu a rămas să fie Novaia Tatarovca.

Pun tot aici poza bunelului din ultimii lui ani de viață si a bunicii Maria, care a și locuit cu familia noastră după decesul bunului. Iar un material mai amplu despre bunelul meu îl puteți găsi în acest spațiu la data de 1 octombrie 2021.

ANUL PRIMEI ATESTĂRI A LOCALITĂȚII BĂLȚI NU POATE FI 1421, DEOARECE SURSA ARE LA BAZA O TRADUCERE GREȘITĂ ÎN RUSĂ

Scriam cândva, tot în acest spațiu, despre interesul și eforturile savanților și istoricilor de a convinge autoritățile bălțene să schimbe și să sărbătorească corect anul primei atestări documentare a localității Bălți de pe malurile râului Răut. Pentru că de ani buni, pare-mi-se încă de pe vremurile agrarienilor aflați atunci la putere, primăria din partea locului sărbătorește hramul orașului, cu constatarea că prima atestare istorică a localității ține de anul 1421. De atunci s-au scris mai multe cărți și articole, s-au turnat filme în care s-a spus un neadevăr, cu substrat ideologic.

Iar în fiecare an, pe 22 mai, de Sfântul Nicolae, când e Hramul orașului, autoritățile mai organizează un fel de paradă, pe parcursul căreia salariații unităților economice, a organizațiilor și instituțiilor din oraș trec prin fața unei tribune improvizate cu edilii pe ea. Și de fiecare dată accentul se pune pe anii pe care-i împlinește Bălțiul, speculându-se cu o cifra care indică vârsta localității egală cu 199 de ani mai mult decât cea adevărată.

Realitatea, spun savanții de la Academia de Științe, este alta. Ei au stabilit că ziua de 22 mai este doar Hramul orașului, care nici el nu are nimic cu anul 1421. Or prima atestare documentară a localității Bălți de pe malurile râului Răut ține de 4 octombrie 1620, în perioada domniei lui Alexandru Iliaș, ne spune și Wikipedia. Acesta a apărut aici în urma strămutării  locuitorilor satului Bălți de pe pârăul Bălți. 

Savanții mai afirmă că la 1421 nu exista vreo localitate cu numele Bălți. Abia la 20 august 1588 într-un uric a lui Alexandru Lăpușneanu este atestat satul Bălți, ce purta numele râulețului Bălți existent și astăzi, care izvorăște în satul Iliceuca și se varsă în râul Cubolta, ne mai spune aceiași sursă.