TOATĂ LUMEA ȘTIE CĂ E LA DNIPRO ȘI CĂ ACOLO E RĂZBOI

Războiul din Ucraina mă impune să revin la o persoană scumpă mie, despre care v-am mai povestit în una din secvențele publicate anterior. 

Scriam atunci despre Victor Ciobanu, un mahalagiu din satul natal, un prieten care se stabilise cu traiul, din câte am fost informat, la Dnipropetrovsk, astăzi - Dnipro. A ajuns să trăiască în acest oraș mare din Ucraina după o epopee militară foarte îndelungată și întortocheată. Că nici nu știu de ce nu s-a întors la baștină, la Corlăteni, la Bălți sau la Chișinău, ci s-a stabilit în orașul cela de pe râul Nipru. 

Dar înainte de a ajunge stabilit cu traiul în Dnipropetrovsk la odihna binemeritată, Victor a avut, cum vă spuneam, o carieră militară foarte întortocheată. Nu știu când - probabil în timpul studenției mele - a luat-o de nevastă pe Lora Savca, o colegă din clasa în care am învățat eu. 

Nu are, măcar, nici studii militare. A absolvit școala medicală din Bălți cu specialitatea tehnician-dentist. A și activat nu prea mult timp în domeniul meseriei alese. Dar a fost mobilizat în Armata Sovietică și trimis într-o unitate militară aflată în Ungaria.

După demobilizare, ceva timp, și-a continuat cariera de tehnician- stomatolog. Iar în august 1968, când trupele sovietice au invadat Cehoslovacia, Victor a fost mobilizat din nou, de data aceasta și cu propriul acord, semnând un contract de angajare în Armata Sovietică. Și, colac peste pupăză, este repartizat într-o unitate militară care a invadat Praga.

Iar în Cehoslovacia eram eu. Ostaș în termen, trimis încolo prin octombrie-noiembrie 1968 după 6 luni de serviciu într-o școală de sergenți din orașul ucrainean Nicolaev. Ca în iarna anilor 1969 -70, lângă Olomouc, să se întâmple să mă întâlnesc cu tovarășul locotenent inferior Victor Ciobanu.

Aflat la poligonul Libava de lângă Olomouc, am rîmas cu gura căscată când am auzit că cineva mă strigă așa cum eram dezmierdat la școală, în sat - Liuș - de la Pavlușa ajunsesem Liuș. Chiar rămasei trăsnit să-mi aud numele de prietenie departe de casă, în armată, tocmai în Cehoslovacia. Era Victor, acel flăcău, cu care, deși era cu trei ani mai în vârstă, ne-am împrietenit din școală, deoarece locuiam în aceeași mahala.

A slujit, cum spuneam, în Ungaria, Cehoslovacia, ca mai apoi să aflu că e în Kușka, un oraș-cetate din Turkmenistan. Ultima oară când ne-am întâlnit îmi spunea că s-a aciuat cu traiul în Dnipropetrovsk.

Acum când merg la Corlăteni mă întreb mai întâi pe mine ce-o mai fi făcând Victor. Apoi întreb și pe cine cred că poate să știe, dacă mai trece Victor pe acasă. Iar casa părinților lui, care de mult timp nu mai sunt în viață, se află pe aceiași uliță din sat, peste alte două de la cuibul meu părintesc. Nici nu știu dacă mai locuiește cineva în ea. Și mi se spune că nici Victor nu a mai trecut de multă vreme pe această uliță.

Zilele trecute am întrebat niște rude de-a lui când mai vine Victor pe la baștină. Nu am putut afla un răspuns, deoarece nimeni nu mai cunoaște nimic despre el. Toată lumea știe că e la Dnipro și că acolo e război.