"IOANA RADU DE MOLDOVA ȘI-AR FI DAT SUFLETUL ÎN LUNA UNUI FEBRUARIE, FIIND GĂSITĂ FĂRĂ SUFLARE LA SFÂRȘIT DE APRILIE"

Pe 30 ianuarie regretata interpretă de muzică populară Tamara Chițaniuc și-ar fi sărbătorit ziua de naștere, dacă era în viață. Din păcate, o va marca, probabil, alături de îngerii din Ceruri. 

Există mai multe presupuneri privind data decesului ei, cea mai aproape de realitate și mai des întâlnită fiind luna februarie 2006.

Aproape că nu se cunosc detalii despre cum a murit Tamara Chițaniuc. Cel mai răspândite sunt presupunerile, rânduite întrunul din puținele materiale despre viața cântăreței, de către jurnalista Rodica Iuncu. "Regina romanței basarabene a anilor ’90, vocea răscolitoare a dramei feminine și a iubirii pierdute, Tamara Chițaniuc nu a fost cruțată de destin nici prin felul în care a murit. Retrasă și izolată de lume într-o cameră sordidă de cămin, ultimul ei azil de solistă a Orchestrei „Mugurel” a Filarmonicii moldovenești, ea și-a dat sufletul, se presupune, în luna unui februarie fiind găsită fără suflare la sfârșit de aprilie." (În nu prea multele surse despre viața și activitatea cântăreței, anul decesului ei este diferit - 2006 și 2007. Pe piatra funerară de la mormânt ziua morții este indicată 10 martie 2006). 

Deși a locuit la Bălți ani în șir, oraș în care stau și eu până în prezent, nu am cunoscut-o pe Tamara Chițaniuc întratâta încât să am dreptul să mă pronunț cum a fost și cum n-a fost. Am realizat cu ea un singur interviu pentru radioul moldovenesc dupa ce revenise acasa de la Chișinău cu titlul de laureat al unui concurs republican prestigios. Am mai aplaudat-o de multe ori privindu-i evoluările artistice pe scena palatului de cultura din Bălți și, poate că, am mai întâlnit-o undeva pe stradă fără a comunica. Orcum, capitala de nord se mândrea cu ea.

A ajuns să se stabilească cu traiul în orașul de pe Răut de dragul iubirii. Rodica Iuncu ne oferă și în acest sens niște amănunte convingătoare. "Sursa nervului depresiv din cântecele ei, al suferinței sentimentale, de care nu s-a putut vindeca niciodată, e alimentată (s-a scris și s-a vorbit fără să se cruțe niciun detaliu) de ceea ce s-ar numi rana femeii abandonate („trădată”, cum a pus ea mereu accentul) de bărbatul vieții ei (Nelu Chițaniuc, fără nicio altă faimă decât cea de a fi fost soțul Tamarei Chițaniuc), bărbat pentru care, căsătorindu-se, părăsește și orchestra foarte popularului la acea oră Ansamblul „Joc”, unde a fost solistă, și Capela corală „Doina”, și Orchestra de muzică populară „Alunelul” a lui Isidor Burdin, cu care a făcut ocolul câtorva țări europene; părăsește, până la urmă, Chișinăul doar pentru a-l însoți la Bălți."   

În capitala de nord Tamara Chițaniuc se angajeaza în calitate de actor la Teatrul "Vasile Alecsandri", obținând până și un rol central în spectacolul "Hanuma" de A. Țâgarelli. A mai cântat și cu ansamblul de muzică populară "Barbu Lăutaru" condus de Dumitru Căldare, apoi de Ion Dascăl. Dar, potrivit mai multor surse, tot atunci încep și intrigile familiale. Și acestea nu pot să ocolească până și repertoriul cântăreței. Ea-și alege lucrări, să le cânte pe scenă, dintre cele ce exprima durerea sufletească pe care o simțea. "Sunt cântece, în care talentul ei dramatic, febra pasiunilor ei, frumusețea durută (fotografiile, aparițiile ei de pe youtube nu lasă nicio urmă de îndoială), autenticul trăirilor ei și, mai ales, gestul mâinilor, al mâinilor ei înălțate a rugăciune au o tangență emoțională directă cu cei opt ani trăiți în calvarul provinciei. De acolo vin blestemele Tamarei Chițaniuc pentru cel care „iubește și lasă”, ele nu mai sunt ale Mariei Tănase, „vâjâitul vântului/pulberea pământului” se desprind din vocea ei ca un descântec șoptit, strigat, galopant sau „târât”, lăsând în urmă o dâră magică și înfricoșătoare de dezastru…"

"De la un punct, Tamara se identifică intuitiv și fără ezitare cu cântecele ei, în care, zice ea, „regretul lor e și regretul meu, simțirea lor e și simțirea mea“. În definitiv, însuși cântecul vine să facă lumină în universul ei emotiv și să dezvăluie totul: „Eu te-am iubit cu credință,/ Tu m-ai iubit din guriță./Eu te-am iubit cu mult foc,/Tu n-ai iubit deloc./Tu m-ai iubit două-trei zile,/Pe urmă ai fugit de mine”. Se zice că e destul să asculți ori să vezi opera unui artist adevărat ca să-i afli cele mai tenebroase episoade ale vieții lui private", ne mai spune Rodica Iuncu. 

A cântat mai apoi, părăsind Bălțiul, în "Mugurel"-ul lui Ion Dascăl revenind și stabilindu-se cu traiul la Chișinău întrun cămin al Filarmonicii. A cântat tot ce-i șoptea inima și-i era drag ei, dar care, cântece, plăceau și răscoleau sufletele publicului. În repertoriul dânsei nu au lipsit baladele și doinele, cântecele de suflet și romanțele românești. A făcut să ridice săli de spectatori în picioare pentru a o aplauda. S-a dedat întru totul scenei și publicului astfel încât la un moment și-a dat seama că "greutățile pe care le am în viață mă ajută în scenă”. 

Ion Dascăl, omul care a cunoscut-o încă de la Colegiul de Muzică "Ștefan Neaga", unde în anii 70 ai secolului trecut au studiat împreună, și au activat mai apoi tot împreună la "Barbu Lăutaru" și "Mugurel",  îi cunoștea capacitățile și nivelul de cultură artistică. „Nu numai că nu avea tupeu, dar era o persoană extrem de modestă, niciodată nu ieșea în prim-plan și era doar cântăreață. Ea știa să impresioneze, să cucerească spectatorul, știa cum să iasă elegant în scenă și cum să plece din scenă. Nu știu cum hipnotiza sala, cum o ținea în mâini, mereu avea succes, chiar și acolo, unde spectatorii nu înțelegeau cuvintele cântecului. Ținuta ei, vocea ei, vraja ei electrizau, iar oamenii aplaudau frenetic și se ridicau în picioare. Avea o ținută distinsă, aristocratică în romanță, trăiri incandescente în baladă și, de la caz la caz, freamăt discret, afect de tandrețe sau frenezii pasionale în cântecul de dragoste.”

Se pare că colega mea, Rodica Iuncu, a cunoscut-o pe Tamara Chițaniuc poate cel mai bine dintre toți cronicarii. Doar un binecunoscător al stării sufletești a acestei persoane putea să descrie starea ei astfel:  "Ceea ce impresionează violent în destinul artistic și biografia Tamarei Chițaniuc e totala antiteză a episoadelor vieții ei ce se derulează după un scenariu dramatic de înălțări și prăbușiri, de ovații, chemări la rampă și dispariții în tăceri dezolante, de succese cu aură de vedetă invitată în emisiuni tv, de solitudine, de titluri și premii tardive, de sărăcie și un final ce nu l-ar merita nici, cel puțin, un câine".

Medalionul pe care l-a publicat zilele trecute Rodica Iuncu în "Gazeta de Chișinău" se numește "Cântecele feminității rănite. La 70 de ani pe care Tamara Chițaniuc nu i-a împlinit". Avea doar 55 de ani atunci, când hărțuită de dureri fizice și sufletești, părăsită de colegi și puținii prieteni, dar și uitată de toți întro cameră a unui cămin, a dispărut din această viață pământească fără ca respectiva zi fatală să fie înregistrată, la timpul ei, oficial undeva.

Pe 30 ianuarie ar fi împlinit 70 de ani. 

https://gazetadechisinau.md/2021/01/16/cantecele-feminitatii-ranite-la-70-de-ani-pe-care-tamara-chitaniuc-nu-i-a-implinit/