O POZĂ DIN CLASA ZECEA B, DATATĂ CU 1 MAI 1966. SUNTEM PREZENȚI DOAR CÂȚIVA DINTRE COLEGI, SĂRBĂTORIND CA TOATĂ LUMEA

Aflu nu demult că ne-a părăsit Vițu. A fost, de fapt, Victor Cibotaru, coleg de clasă, verișor din partea lui tata, prieten de năzbâtii și mahalagiu. Casele în care locuiam se află una peste drum de cealaltă, iar interesele copilăriei ne adunau deseori într-o curte, ori în alta. 

Vițu a avut încă doi frați și o soră. Dar mai interesant îi era să ne aibă alături pe noi, colegii de clasă. Ultimii ani de viață i-a locuit și a fost înmormântat undeva într-un sat de lângă Chișinău, care face parte din municipalitate. 

Verișorul meu este unul din acești bravi flăcăi, chipul cărora e prezent în poza alăturată. E primul din stânga, rândul doi. Alături e Dumitru Perju, plecat și el la Domnul, iar peste încă o persoană e Anatol Negru, care, ne-a părăsit mult mai devreme.

E o poză, cred, devenită deja istorică. Pentru că nu știu dacă o mai are cineva dintre colegi. Eu am descoperit-o printre filele albumelor mele. Alături de alte fotografii din perioada anilor de școală.

E făcută pe 1 mai 1966, an când am absolvit școala medie din satul natal. Suntem pe stadionul localității din valea Răutului, loc unde sătenii se adunau la o horă, la un meci de fotbal, la orice altă sărbătoare. 

Privesc această poză și-mi dau seama că despre unii colegi nu cunosc aproape nimic. Nici, măcar, dacă mai sunt în viață.

Nu știu nimic, spre exemplu, despre Nina Zaporojanu, aflată chiar în centrul pozei cu o geantă în mână. A fost, poate, cea mai silitoare elevă din clasă. Iar după facultate a obținut repartizare într-o localitate din sudul republicii, unde și-a creat o familie și unde s-a stabilit cu traiul. Ultima oară ne-am întâlnit încă în timpul existenței fostei URSS, la gara auto din Bălți, unde aștepta autobuzul spre Cahul. 

Nimic nu mai știu despre Lidia Burdeniuc și nici despre Ludmila Brumă, aflate în dreapta și stânga Ninei, dar nici despre Olga Grosu, care s-a măritat în sat, iar vremurile ne-au depărtat. Știu că a urcat în ceruri Dumitru Perju, Dumnezeu să-l ierte. A fost omul care ne aduna pe acea toloacă verde de pe malul Răutului. Era cel mai bun fotbalist al școlii și cel mai sincer prieten al tuturor. (E în spatele Ninei, pe stânga).

"A murit" și lunca ceea verde, unde ne adunam pentru a sărbători ori pentru a disputa o competiție sportivă. A arat-o conducerea fostei gospodării agricole colective nu mult după ce am plecat noi. Și școala în care am făcut studii medii a trecut într-o altă clădire. Una mult mai spațioasă, cu trei etaje. Doar că nu mai e liceu. E un simplu gimnaziu. Nu prea are cine să-i treacă pragul. Iar în 1966 am absolvit școala medie două clase dea zecea și una dea unsprezecea.