I-AM RĂSPUNS CĂ AM PE NAS UN PUNCT DE CERNEALĂ, LĂSAT DE MINE PENTRU MULȚI CURIOȘI CARE NU M-AU PUTUT IDENTIFICA

Nici nu mai țin minte în ce an a fost făcută această poză. Știu doar că eram în clasa a cincea B și se întâmpla în anul de studii 1960-1961. Școala noastră din satul Strâmba, raionul Bălți pe atunci, astăzi Corlăteni, Râscani era una din cele bine cunoscute în localitățile din preajmă, având pe atunci un sediu bine construit și trainic. Instituția era înzestrată cu un laborator de fizică și chimie, un atelier de tâmplărie unde se desfășurau lecțiile de muncă, o bibliotecă școlară, terenuri sportive, etc. Și unde mai târziu, a apărut un tractor pe care elevii îl studiau și îl chinuiau să funcționeze. Dar despre poza de mai sus voiam să vă povestesc.

Pionieri, nevoie mare, toți cu cravate roșii legate la gât. Nu-mi pot aminti, dar cred că încă nu venise ordin de sus să mergem la școală în uniforme. Vedeți că fiecare îmbrăca ce le putea cumpăra părinții. Dar cravata pionerească era obligator să o purtam. 

Despre cei doi bărbați din ultimul rând al pozei am amintiri plăcute. Din șase ani cât am învățat în această școală (clasele a cincea - a zecea), i-am avut alături doar doi, sau trei. În ultimii ani ne-au părăsit, unul stabilindu-se cu traiul la Chișinău, altul - la Bălți.

Ion Topor (ultimul din dreapta noastră) era director de școală și ne-a predat geografia. Dar juca foarte bine baschet și volei. Prin clasa șaptea, cred, am jucat si eu in timpul recreațiilor, alături de el. A fost un om de omenie, chiar dacă cerea disciplină și acuratețe. A activat un timp la Ministerul învățământului, dar s-a stins din viată în Australia, unde, ulterior, se stabilise cu traiul. Acolo îi este și mormântul.

Domnul Nicolae Buga era tatăl nostru, conducător de clasă și un pedagog înnăscut. Ne-a predat fizica și matematica. Când tocmai ne deprinsesem mai bine cu el, a dispărut undeva. Mai târziu am aflat că s-a mutat cu traiul la Bălți și a activat la cea mai prestigioasă instituție de profil din oraș. L-am avut oaspete în casa mea mulți ani mai târziu, întâlnindu-ne la Crucifixul ridicat în memoria prizonierilor lagărului din Bălți, unde, băiețandru fiind, a stat două zile închis dincolo de sârma ghimpată. Ajunsese acolo întâmplător, după ce pe neobservate a sărit sârma ghimpată ca să ducă ceva merinde prizonierilor de acolo. A scăpat fugind fără ca să-l observe santinela. Pe poză îl vedem chiar în centru, rândul doi, în spatele persoanei din cărucior. Sunt cam 20 de ani de la acea întâlnire, dacă nu mai mult. Cred că nu mai este nimeni în viață din aceste persoane.

Doamna din centru era studentă-stagiară și nu mai țin minte cum se numea. Iar noi, ăștia cu cravată de pionier la gât, uitați-vă si dumneavoastră, cât de mândri și frumoși eram. Aproape că nu mă mai recunosc nici eu.

Apropo, prietenul meu din Târgoviște, Eliade Gâldău, m-a deconspirat, scriindu-mi că îndrăznește să creadă că sunt "mititelul tuns zero, al doilea din rândul 3, de la stânga la dreapta". I-am răspuns că a îndrăznit bine, precizând că "am pe nas un punct de cerneală lăsat de mine pentru mai mulți curioși care nu m-au putut identifica".

* * *

P.S. Constat cu multă durere că, cel puțin, șapte din colegii prezenți în fotografia de mai sus au părăsit această lume.