DRAGĂ MOȘULE CRĂCIUN! ÎȚI DORESC ÎNCĂ MULTĂ SĂNĂTATE, SACUL PLIN CU DE TOATE ȘI NU UITA SĂ AI ȘI TU DE ELE PARTE

Copiii din generația mea, dar și cei din anii cu două decenii de până la 2000, nu au prea știut și nici nu au fost alintați de Moș Crăciun. Noi am știut doar despre Moș Gerilă, care, de fapt, era un Moș Crăciun de astăzi, cu un sac plin cu cadouri în spinare și cu multe urări de bine pentru toți cei care erau cuminți și stăruitori.

Când vorbesc despre Moș Gerilă, mi-amintesc niște evenimente despre care, cred eu, nu e corect să uităm. Ar fi un mare păcat, deoarece acestea fac parte din viața noastră și s-ar cuveni să se scrie și să se vorbească mai mult despre ele. 

În școală Moș Gerilă apărea, de obicei, la serbarea de Anul Nou. Anume atunci Moșu își deschidea sacul lângă brad și scotea din el o pereche de încălțăminte, spre exemplu, care era oferită lui Ghiță, copil dintr-o familie numeroasă. Din același sac Moș Gerilă mai scotea și niște hăinuțe dintr-un material ieftin, numit porosină, care erau dăruite altui copil din familii nevoiașe. Și acest gest mărinimos a Moșului dura până sacul din spinarea lui rămânea gol. Iar serbarea continua și pentru ceilalți elevi, astfel încât poeziile și cântecele prezentate de micii artiști în jurul bradului se întipăreau pentru multă vreme în memoria copiilor de după război.

Noțiunile Crăciun și Crăciunel, țin de o altă dată, care în fond, are același conținut și semnificație. Doar că ea, această sărbătoare, era marcată la o săptămână după Anul Nou. E vorba despre Crăciunul pe stil vechi marcată, apropo, și astăzi în mare parte sub influența bisericii. 

Mi-amintesc cu pioșenie despre tradiția mersului preotului satului cu Icoana Nașterii Domnului pe la casele sătenilor, în timpul căruia erau binecuvântați creștinii. Era, de fapt, un fel de colind pe care-l oficia părintele însoțit de copii. Și noi, copiii acelor ani, nu puteam să nu ne bucurăm când gospodinele caselor pe care le vizitam, ne îndulcea cu bomboane și prăjituri coapte anume pentru aceasta sărbătoare.

Iar în ultimii ani, tot mai mulți creștini din Basarabia sărbătoresc Nașterea Domnului, acum circa două mii de ani,  pe stil nou, în ziua de 25 decembrie. Cred că e mai logic, mai creștinește și mai aproape de civilizație.

NEPOTUL VALERIU TURCUMAN, CA ȘI BUNELUL GRIGORE TURCUMAN, A SLUJIT LA MARINĂ. BUNELUL A VOTAT UNIREA, IAR NEPOTUL  A  FOST NEVOIT SĂ ASCUNDĂ DIN CE NEAM SE TRAGE

Nu  știu cine și cum a aranjat lucrurile astfel, dar trebuie să constat și să v-o spun că unul din verișorii mei și bunelul lui și-au făcut serviciul militar în cadrul unor unități ce aparțin Flotei maritime. Bunelul a slujit în Crimeea, la Sevastopol, iar nepotul - în orașul Murmansk, situat pe malul Mării Barents din nordul Rusiei. Doar că s-a întâmplat în diferite perioade: bunelul și-a încheiat serviciul militar în 1917, după revoluția lui Lenin, iar nepotul - în anii 70 ai secolului trecut.

Marinarul Valeriu Turcuman

Bunelul, Grigore Turcuman, marinar și el

Când vorbim despre bunel, ne referim la membrul "Sfatului Țării", Grigore Turcuman, care în ziua de 27 martie 1918 a semnat Actul Unirii Basarabiei cu România. Iar Valeriu Turcuman, nepotul acestuia, a fost feciorul Margaretei și a lui Constantin Turcuman din satul Tătărăuca Nouă, județul Soroca. 

Grigore Turcuman a fost arestat în 2 iulie 1940 de către autoritățile sovietice și trimis în GULAG, la Penza, unde pe 28 mai 1942 a decedat la vârsta de 51 de ani. Iar Margareta Turcuman e sora mai mare a mamei mele, ambele fiind fiicele Mariei și a lui Luca Ciolpan. Familia Ciolpan a avut și un băiat. Dar Pavel, că acesta era prenumele fratelui mamei mele, a murit pe front în cel de-al doilea război mondial și e înhumat  într-un mormânt frățesc de pe teritoriul Poloniei.

Din arhiva "Sfatul-ui Țării": undeva în ultimul rând al primei poze, alături de Onisifor Ghibu, director al ziarului "România Nouă", se află Grigore Turcuman

Verișorul meu, Valeriu Turcuman, a crescut fără tată, deoarece părintele lui, Constantin Turcuman, după venirea sovieticilor în Basarabia, a mers în dreapta Prutului să caute unde ar fi putut să-și aducă și familia. Doar că la Prut s-a instalat sârmă ghimpată si el nu a mai putut să se întoarcă la Tătărăuca Nouă. La rândul lor, nici soția împreună cu feciorul nu au putut să treacă râul pentru a se stabili cu traiul împreună cu soțul și tatăl lui Valeriu. 

Cu mama, Margareta 

Când a obținut studii medii, a depus actele la Școala medicală din Soroca. Nu a fost acceptat. Era nepotul lui Grigore Turcuman. Peste un an a reușit, totuși, să se înscrie la o instituție similară din Bălți.

A urmat, apoi serviciul militar la marină, în regiunea Murmansk. După demobilizare a susținut cu succes examenele de admitere la Institutul de medicină, actuala Universitate de Stat de Medicină și Farmacie "Nicolae Testemițanu" din Chișinău. După absolvire, în loc să rămână în Chișinău, că a avut acest drept, a ales să fie repartizat în orașul Bender.

Chiar și soția Valentina, medic și ea, româncă din Chilia, a pledat pentru Bender. Doar că orașul de pe Nistru a dictat un dramatism special familiei lui Valeriu Turcuman. Condițiile de la fața locului au influențat mult în aspect negativ asupra vieții familiei celor doi medici. Copiii românilor Valentina și Valeriu Turcuman, care vorbeau o limbă română impecabilă, au ajuns să frecventeze grădinițe și scoli cu predare în limba rusă. Iar materna o învățau și o vorbeau doar acasă, în dialogurile cu părinții.

Nu din spusele lor, ci din observațiile mele, am tras concluzia că  Turcumanii și la Bender au fost nedreptățiți. Nu de soartă, cum îmi repeta de foarte multe ori verișorul, ci de regim.

Familia medicilor Turcuman, stabilită la Bender

În vara anului 1992 a avut să treacă prin cea mai mare și cruntă cumpănă. În toiul evenimentelor dramatice din timpul conflictului de pe Nistru, întreaga familie Turcuman a fost nevoită să lase apartamentul încuiat și să ia calea pribegiei. În imediata apropiere a blocului în care locuiau se împușca și se bombarda. 

Au urcat într-un VAZ nou-nouț, pe care verișorul încă nu se deprinsese să-l conducă, și au trecut podul peste Nistru. Erau cinci suflete speriate de cele ce se întâmplau pe străzile orașului. Cu ginerele la volanul automobilului și cu nepotul la sânul fiicei mai mari la câteva zile de la nașterea lui. Lipsea doar fiica mai mică, care își făcea studiile la Chișinău și se aciuase cu traiul undeva, la un cămin studențesc. 

Au luat-o spre nord ca să ajungă în orașul ucrainean Jmerînka, unde au fost găzduiți de niște rude ale ginerelui. Ca peste circa o lună de zile, vărul să mă sune și să mă întrebe dacă pot să-i găzduiesc la Bălți. Și mă mai rugă să accept să le fiu șofer în drumul spre orașul unde locuiesc eu.

A sosit de unul singur la Bălți și am urcat împreună într-un autobuz de Otaci, ca să luăm calea spre orașul unde se afla familia lui. Când treceam prin Niorcani, o localitate din preajma satului unde s-a născut, l-am văzut pe verișorul meu cu lacrimi în ochi. Era satul în care răposata lui mamă își construise o casă și în care, după moartea ei, locuia o altă familie. Încercai să-i ușurez durerea, dar nu mi-a reușit. Zic, l-am văzut plângând, iar lacrimile îi trădau neputința de a afla răspuns la o întrebare pe care și-o pusese încă în momentul când au trecut podul de la Bender spre Tiraspol. Nu era sigur dacă va mai putea să se întoarcă în apartamentul din Bender. Acolo se duceau lupte crâncene provocate de separatiștii unui oarecare Kostenko.

Cu rudele din România din partea tatălui refugiat. Părintele nu mai era în viață

Cinci ani mai târziu am plâns și eu. Pentru că l-am petrecut în ultimul drum pe bunul și dragul meu verișor. Medic fiind, a mers să i se facă o intervenție chirurgicală la un spital din Chișinău. Din spusele soției lui, anestezia l-a adormit pentru totdeauna. Nu i-a ajuns câteva zile ca să atingă vârsta de 55 de ani.

La întoarcerea acasă de la Bender am scris un material pe care l-am întitulat sugestiv "Recviem pentru doctorul Turcuman". Am publicat aceste rânduri în proaspătul apărut în acei ani, cotidianul "Flux", la care am activat o perioadă de timp. Am dat de înțeles cititorului că m-a durut mult nu doar moartea vărului meu. M-a durut și atitudinea autorităților separatiste de la Bender față de doctorul Valeriu Turcuman, care a muncit 27 de ani în acea localitate și a salvat nenumărate vieți omenești. Reprezentanții secției Sănătate au fost lipsă la funeralii. 

Dacă trăia până în prezent, pe 22 decembrie, verișorul meu ar fi împlinit 79 de ani. Veșnică lui pomenire!

BUNUL NOSTRU "TATĂ", CA UN PĂRINTE ADEVĂRAT, AVEA GRIJĂ SĂ STUDIEM MERITAT, SĂ NU FIM LIPSIȚI DE CĂMIN ȘI BURSĂ

Târziu de tot am aflat că marele lingvist Ion Dumeniuc, ucrainean de naționalitate, s-a născut în județul Bălți. Wikipedia ne spune că a văzut lumina zilei pe 5 mai 1936 în localitatea Socii Noi, actualmente raionul Fălești și a decedat la vârsta de 56 de ani pe 3 noiembrie 1992, la Chișinău.

Am aflat, spre regret, despre aceste date biografice abia acum ceva timp, la început de noiembrie, când s-au împlinit 29 de ani de la trecerea domniei sale în nemurire. Și regret mult acest fapt, deoarece Ion Dumeniuc a fost omul care timp de câțiva ani s-a aflat alături de noi, tineri învățăcei, nu doar fizic, ci și cu inima, cu sufletul.

Pentru toți studenții grupei a cincea de viitori jurnaliști din cadrul facultății de filologie, promoția anilor 1970-75, Ion Dumeniuc a fost ca un tată. Pe la anul doi sau trei l-a înlocuit pe un alt sufletist, scriitorul Ion Ciocanu, în funcția de conducător al grupei noastre, după ce ultimul a fost impus să plece de la catedra Universității pentru un articol în apărarea lui Ion Druță, publicat în presa periodică. Bunul nostru "tată", ca un părinte ce era, avea grijă să studiem meritat și să nu fim lipsiți de cămin sau bursă. Într-un an veni cu propunerea ca cei ce primeau bursa să cedeze câte 2-3 ruble pentru a aduna burse și pentru cei ce n-o primeau.

Placă în memoria lingvistului Ion Dumeniuc, la colțul clădirii de pe adresa Nicolae Dimo 29/3, Chișinău

Nu țin minte să ne fi întâlnit cândva după absolvirea facultății.  Locuind la Bălți, nici nu am prea avut posibilitate să fiu mai aproape de fostul meu profesor. Dar am urmărit și am apreciat mult activitățile și faptele dumnealui, ele fiind în văzul și în inima tuturor basarabenilor care au luptat în anii 90 ai secolului trecut pentru limbă și alfabet.

Când a decedat l-am plâns. Nici nu știu dacă am vărsat destule lacrimi pentru meritele ce le avea. L-am plâns poate prea zgârcit, că eram mai tineri și mai puțin sensibili la o durere cum a fost moartea  profesorului nostru. Abia acum înțeleg acest adevăr și regret. Alături de alți învățăcei ai Marelui Om, Ion Dumeniuc. Care vedeți și voi, prieteni, ce zic ei despre bunul profesor în comentariile ce le-au postat pe facebook

Ana Lucia Culev:

"Venit să-și ia rămas bun de la Ion și Doina Aldea Teodorovici, profesorul Ion Dumeniuc a suferit un atac de cord, care i-a fost fatal. Era o ultimă și definitivă confirmare că exigentul și pedantul nostru Dascăl de la Facultatea de Litere avea inima blajină, încărcată de dragoste și dor.

Ce onoare să-i fim studenți! Poate a fost mai greu la examene și colocvii, dar cu câtă bucurie și emoție am descoperit comori ale limbii noastre române și ale lingvisticii generale, împreună cu dragul nostru profesor, ucraineanul Ion Dumeniuc.

Se împlinesc 29 de ani de la plecarea sa la stele.

Suntem datori să păstrăm comorile ce ni le-au lăsat profesorii noștri".

Tania Chiriță:

"Marele și modestul lingvist și profesor, Ion Dumeniuc, lipovanul care a făcut hamalîc și apostolat pentru întronarea limbii române și a alfabetului latin în albia lor firească din spațiul pruto-nistrean. Un Om între oameni.... am avut privilegiul de a-i fi discipolă... o specie de oameni odată cu dispariția cărora s-a stins o epocă... Lumină lină!"

Vladimir Afanasiev:

"În căminul 2 din str. Tighina, unul din cei mai modești, dar și mai harnici studenți era Ion Dumeniuc. Astfel mai apoi era văzut și apreciat profesorul universitar Ion Dumeniuc de academicienii Nicolae Corlăteanu și Anatol Ciobanu. Veșnică lor pomenire!"

Victor Buruiană:

"Auzisem că a fost strivit de gloată, încercând să ajungă în Opera pentru a-i vedea pe Ion și Doina. Am fost la toate Adunările Naționale și cu siguranță la înmormântarea Teodorovicilor a fost incomparabil mai multă lume!"

Larisa Turea:

"Nu e adevărat că ar fi fost strivit. L-am cunoscut, mi-a fost profesor la facultate și conducător al unei teze de an. Prin 1980, mi-a povestit despre cele îndurate de familia dumisale în anii ”46-47, pentru Cartea foametei (pe atunci puțini se încumetau s-o facă!); la revista Moldova, mă bucuram de colaborarea dumnealui, i-am propus o rubrică de cultivare a limbii pe care o onora cu vrednicie, împreună cu Nicolae Matcaș. 

Acea cumplită zi mi s-a întipărit pe veci în memorie. Era foarte trist, părea că se ține bine. Am schimbat câteva vorbe, apoi s-a retras din mulțime - era membru al Guvernului, - înainte ca procesiunea să pornească spre cimitir. Subit, i s-a făcut rău, s-a prăbușit la pământ, sub ochii noștri. A venit o ambulanță destul de repede... procesiunea încă nu plecase de la Operă ... până seara nu-mi ieșea din cap gândul despre cum se simte. Seara, am sunat un vechi prieten, funcționar înalt, întrebând cum se simte domnul Ion Dumeniuc. Vestea m-a cutremurat, decedase...Dumnezeu să-i țină sufletul în lumină!"

Maria Vulpe-Bichir:

"Veșnică amintire! Un profesor cu multă verticalitate!"

MINIATURA UNEI NOI REPUBLICI DIN FAȚA JUDECĂTORIEI BĂLȚI

Gândul îmi este la cele întâmplate zilele acestea în orașul în care locuiesc de la 1975 încoace. Și presupun că alegătorii acestui oraș nu au nici o vină de cele întâmplate. Vina o poartă, totuși, capitala. 

Mă refer, desigur, la epopeea protagonist al căreia este Marina Tauber, cea care a dorit foarte mult să ajungă primar la Bălți. Nu pentru a face viața bălțenilor mai bună, așa cum afirmă dânsa, ci pentru alte scopuri.

Și ajung la concluzia că nu la Bălți trebuie să se schimbe ceva, ci la Chișinău. E necesar, ca s-o zic pe de-a dreptul, să se schimbe atitudinea Chișinăului față de Bălți și întreaga provincie.

Cum se poate, spre exemplu, ca bălțenii să achite gigakaloria și kilovatul la un preț mai mare decât chișinăuenii? Este, oare, populația orașului din nordul republicii mai bogată ca cea din capitală?

Cum e posibil ca Chișinăul să tolereze situația când la Primăria Bălți se vorbește o altă limbă decât cea oficială a RM, în situația când în municipiu, potrivit datelor ultimelor recensăminte, locuiesc circa 70% de moldoveni-români? 

De ce Bălți-ului nu i se întoarce un procent egal cu cel repartizat pentru Chișinău al mijloacelor bugetare colectate în teritoriu? Și de ce statutul municipiului Bălți așteaptă ani în șir să fie adoptat?

Când capitala va înțelege că bătrânii din Bălți sunt la fel de săraci ca și cei din Chișinău (dacă nu chiar mai săraci) pentru a li se acorda o sumă egală de ajutoare la achitarea energiei termice? Mai ales că la Chișinău gigakaloria costă mai ieftin decât la Bălți.

De ce capitala acceptă ca în Bălți și, probabil în alte localități din republică, să candideze la postul de primar oameni streini localității, veniți de pe aiurea cu scopuri meschine.  

Șirul acestor întrebări poate fi continuat și la ele sunt obligați să reacționeze cei de la Guvern, Parlament și Președinție. Dacă nu doresc, desigur, să se pomenească cu o republică Bălți în viitor. "Țară" care, în miniatură, a putut fi văzută zilele acestea adunată în fața Judecătoriei Bălți.

"GRIGORE SOROCEAN, BORIS STREPCOV, DUMITRU BOSTAN, BORIS ROTARU, MIHAI NOUR, NICOLAE COJOCARU, ION BUTNARU, MIHAI GROSU, NICOLAE ROMAN ȘI MULȚI ALȚI BASARABENI..."

Ar putea fi ca unul dintre bărbații, chipurile cărora sunt prezente în poza de mai jos, este Grigore Sorocean. Și mai cred că unii dintre cei despre care a vorbit el ar putea să fie, de asemenea, în această fotografie.

S-a întâmplat pe 10 mai 1997, când am asistat la un miting de comemorare a victimelor lagărului de prizonieri din Bălți, organizat de mai mulți participanți la cel de-al doilea război mondial în cadrul Armatei Române. Acțiunea s-a produs la Crucifixul instalat cinci ani mai devreme în lunca râului Răut, acolo unde în vara și toamna lui 1944 a existat Lagărul nr. 33 al  NKVD-ului sovietic. 

Deoarece participam la te-demurile oficiate în fața Troiței de pe  Răut cam în fiecare an, uitasem detaliile produse la acțiunea din acea zi. Mi-a împrospătat memoria Cotidianul Național "Flux", la care activam atunci. Răsfoind recent colecția din arhiva mea, am găsit în numărul din 13 mai 1997 o știre întitulată "Autoritățile bălțene i-au neglijat pe veteranii Armatei Române", semnată chiar de mine.

Am citit, recunosc, cu interes acest text, scris acum circa un sfert de secol, și am descoperit mai multe nume concrete ale persoanelor ce au avut de suferit în lagărul bălțean. Le-a pomenit unul din vorbitorii la acel miting, care a stat închis în această instituție NKVD-istă. 

Mi-amintesc cum acest Grigore Sorocean, căci despre el este vorba, a povestit mai întâi despre cum a ajuns în lagărul din Bălți și despre cum a fost dus mai apoi, însoțit de un convoi, în Rusia. El a mai declarat că aceeași soartă au avut-o Boris Strepcov, Dumitru Bostan, Boris Rotaru, Mihai Nour, Nicolae Cojocaru, Ion Butnaru, Mihai Grosu, Nicolae Roman și mulți alți basarabeni. Iar eu mi-am notat și am înregistrat aceste nume, ca să le public peste două zile în proaspătul lansat pe piața media basarabeană, ziarul "Flux".

Tot atunci Grigore Sorocean a vorbit despre chinurile prin care au trecut prizonierii ce au murit de boli și de foame nemijlocit în lagărul de pe Răut. Poza de mai jos, care reprezintă niște date despre numărul morților și diagnoza stabilită de specialiștii lagărului în perioada 11-30 septembrie 1944, spune de la sine despre condițiile în care se aflau deținuții. Enterocolita a fost maladia care a secerat viața majorității prizonierilor în acea perioadă. Datele au fost furnizate istoriografilor din Bălți încă în anul 2002 de către V. Korotaev, vice-director al Arhivei militare de stat din Federația Rusă. Tot el anunța că instituția pe care o reprezintă era dispusă să ofere contra plată informații mai desfășurate despre lagărul din Bălți și lista celor ce au avut de suferit aici.

Recitind știrea publicată în "Flux" acum un sfert de secol, îmi dau seama că atunci, în momentul când am adunat materialul factologic pentru ea, nu am încercat să aflu mai multe despre cei ce trecuseră prin lagăr. Păcatul meu cel mare e că nu m-am interesat, măcar, de unde sunt, în ce localități s-au născut și au trăit acești martiri ai regimului sovietic-socialist. Or, în prezent, nu cred că cineva dintre cei pomeniți încă sunt în viață. Mai mult, nu sunt sigur, dar am impresia că o persoană din cele pomenite de către Grigore Sorocean și anume, Mihai Grosu, a fost un consătean de-al meu. Cel puțin, în perioada studiilor ce le-am făcut la școala medie din Corlăteni, am cunoscut un pedagog cu acest nume, despre care se vorbea în șoaptă că a stat în unul din lagărele sovietice de prizonieri.

Există, totuși, o sursă din care am putea afla mai multe nume ale celor ce au trecut ori au murit în lagărul nr. 33. Este vorba despre colecția săptămânalului "Curierul de Nord", editat la Bălți în perioada anilor 1992-96. Repet, e vorba despre perioada de până la anul 1996, deoarece acest săptămânal a continuat să fie editat si după 96, doar că tema prizonierilor din lagărul de la Bălți era interzisă de cenzura comunistă.

Mi-amintesc bine de un nume pomenit de mai multe ori în paginile "Curierului". E vorba despre tatăl președintelui raionului Glodeni în anul 1992, domnul Istrati. Dânsul a povestit la inaugurarea din 7 mai 1992 a Troiței instalată în memoria prizonierilor că ultima dată l-a văzut pe tatăl său, acolo, în lagăr. Cum s-ar zice, e mult de săpat în solul enigmatic  al acestei tematici.

Și încă ceva curios.  Printre bărbații din fotografia de mai sus l-am regăsit in acea zi pe fostul meu profesor de fizica Nicolae Buga, (rândul doi centru) care, băiețandru fiind, întâmplător a stat închis și el in acest lagăr. Venise să aducă prizonierilor flămânzi niște merinde, sărind  pe neobservate peste un gard. Până l-a zărit santinela. Că a stat închis o zi și ceva după sârma ghimpată. A reușit să fugă tot așa cum a intrat în acel teritoriu. 

                          *        *         *

În aceleași materiale parvenite de la Arhiva militară de stat a Federației Ruse am descoperit că prin lagărul de la Bălți au trecut ostași de diferite naționalități: nemți, unguri, austrieci, italieni, polonezi, ucraineni, sârbi, cehi, români, ostași de alte naționalități. Majoritatea românilor erau basarabeni înrolați în Armata Română, eliberați și lăsați să se întoarcă acasă. Doar că la Prut erau prinși și aduși în lagărul de la Bălți. Dar am găsit în lista ofițerilor prizonieri și un rus cu numele Gust Vladimir Petrovici, născut la 1917 și care avea gradul militar locotenent major.

 

"MĂ AFLAM PE BALCON CÂND A TRECUT REGELE ȘI NE-A FĂCUT CU MÂNA. ERA ÎN DRUM SPRE CATEDRALĂ ȘI TOATĂ LUMEA ÎL SALUTA. E O AMINTIRE PE CARE N-O POT UITA"

A plecat în Ceruri Alexandru Budișteanu. E Omul care a ținut mult la Bălți, oraș în care a copilărit și și-a făcut studiile. Dar și la Basarabia în întregime. Dumnezeu să-l aibă în preajma Lui!

Pe 10 iunie 2004 am publicat un interviu realizat cu EL în unul din ziarele editate la Chișinău. Ne spunea atunci că nu are nici un fel de relații cu autoritățile comuniste bălțene. "Dar mi-ar face plăcere să le am. Singurele mele relaţii sunt cele pe care le am cu direcţia Liceului „Ion Creangă” şi conducerea Universităţii din Bălți”.

Vedeți ce ne-a mai spus arhitectul Alexandru Budișteanu acum 17 ani în rândurile care urmează. Drept titlu al interviului am folosit o frază pe care mi-a mărturisit-o domnul Budișteanu în timpul discuției noastre.

"CRED CĂ ÎNTRE CELE DOUĂ MALURI ALE PRUTULUI SUNT MULT MAI NUMEROASE LUCRURILE CARE NE APROPIE DECÂT CELE CARE NE DESPART"

Zilele trecute elevii Liceului teoretic „Ion Creangă” din municipiul Bălţi, Olga Şumilin şi Mihai Balanici, au intrat în posesia Premiului „Alexandru Budişteanu” acordat al nouălea an la rând celor mai buni liceeni pentru merite deosebite la învăţătură şi purtare exemplară. Distincţiile au fost înmânate în cadrul unei festivităţi prilejuite de încheierea anului de studii la respectiva instituţie de învăţământ de către arhitectul român de origine basarabeană Alexandru Budişteanu. Instituit în anul 1996 premiul a fost înmânat până în prezent la şapte elevi ai Liceului “Ion Creangă”, unul dintre care a intrat în posesia lui trei ani consecutiv. Cu această ocazie reporterul nostru a solicitat un interviu oaspetelui bucureştean, discuţie pe care o prezentăm în rândurile care urmează.

- D-le Budişteanu, sunteţi din nou la Bălţi, (a câta oară?) pentru a înmâna premiul ce vă poartă numele. Cum să înţelegem gestul Dumneavoastră?

- Este un gest de dragoste si recunoştinţă. Mă găsesc la a noua ediţie a decernării premiului respectiv si mă simt foarte onorat că Liceul „Ion Creangă” din Bălţi, unde mi-am făcut studiile şi eu, a acceptat să instituie acest premiu. El se decernează la finele anului de studii Premiantului de Onoare al liceului în amintirea unei tradiţii care a existat la această instituţie. Pe când îmi făceam studiile aici, am avut cinstea şi eu să fiu Premiant de Onoare şi m-am simţit obligat să continui această tradiţie frumoasă, pentru a încuraja pe cei mai buni elevi. Până anul trecut exista un singur premiu. Atunci s-a apreciat insă că este preferabil să existe două: unul pentru secţia reală şi altul pentru cea umanistă a liceului.

- Ce reprezintă de fapt acest premiu?

- El este o recunoaştere a faptului că cel mai bun elev, din punct de vedere al rezultatelor la învăţătură şi al comportamentului său în societate, trebuie răsplătit. Premiul este constituit dintr-o diplomă de onoare şi o sumă de bani în valoare de 150 dolari americani. Începând cu anul trecut, aceasta sumă a fost împărţită în două, pentru a se acordă la doi premianţi.

- De ce aţi decis să-l instituiţi?

- Mi s-a părut că este bine să stimulăm şi din acest punct de vedere efortul pe care-l fac elevii. Pentru că, una este să fii considerat foarte bun şi alta este să fii declarat cel mai bun. Eu am de asemenea dorinţa ca cei care au primit premiul meu să rămână în legătură cu mine şi să ştiu ce fac ei şi mai departe, cum evoluează. Îmi face plăcere să am confirmarea, că aceşti tineri devin cineva, că devin oameni utili comunităţii şi societăţii şi că nu a fost o întâmplare faptul că au primit premiul instituit de mine.

- Cum vi se par elevii de la Bălţi?

- Consider că aveţi un material uman de o mare valoare. Aceşti tineri şi tinere sunt frumoşi, deştepţi şi inteligenţi şi sunt buni viitori cetăţeni de nădejde ai Republicii Moldova.

- Dumneavoastră sunteţi originar din Basarabia?

- Sunt născut în comuna Pârliţa, judeţul Bălţi. Revin în aceste locuri ale copilăriei şi adolescenţei mele, cel puţin o dată pe an, pentru a înmâna premiul, iar dacă pot, vin la Bălţi şi mai des. Sosesc încoace întotdeauna cu două sentimente: de emoţie şi de dragoste. Sentimentul de emoţie este generat de faptul că mă întorc pe meleagul unde mi-am petrecut o foarte importantă parte din viaţă. Cel de dragoste îmi insuflă încrederea că este imposibil să nu iubeşti aceste locuri şi oamenii de aici. Orice fiinţă are rădăcinile sale, un loc de care aparţine. Bălţiul este localitatea de care aparţin eu.

- Cum apreciaţi evoluţiile politice care au loc în Basarabia în ultimii ani şi ce viitor are în opinia Dumneavoastră Republica Moldova?

--Îmi este greu să vă răspund pentru că e un subiect diferit, care presupune un alt gen de discuţie şi o experienţă politică, pe care nu ştiu în ce măsură o am, ca să vă pot răspunde adecvat. Dar ştiu că fiecare ţară îşi are destinul său.

- Ne puteţi spune câte ceva din biografia Dumneavoastră?

- M-am născut în anul 1928, aşa cum spuneam, la Pârliţa, comună aflată nu departe de Ungheni. După şcoala primară făcută la Bălţi, am fost elev la Liceul „Ion Creangă” unde am studiat până în 1944, când m-am refugiat împreună cu părinţii în România. Acolo am absolvit Institutul de arhitectură din Bucureşti şi am lucrat în proiectare, după ce între anii 1956 - 1960 mi-am făcut aspirantura la Moscova, devenind candidat în ştiinţe, apoi doctor în arhitectură, cu specialitatea urbanism şi amenajarea teritoriului. Activând în calitate de arhitect la Comitetul de stat pentru construcţii şi arhitectură din România, am plecat apoi ca funcţionar internaţional la New-York, unde în perioada 1967-1972 am lucrat ca arhitect la sediul Naţiunilor Unite, la Centrul pentru locuinţe, construcţii şi sistematizare. În 1977, după cutremurul din România, mi s-a propus funcţia de Arhitect Şef al Capitalei, funcţie pe care am exercitat-o timp de şase ani până în 1983. Am coordonat o serie de proiecte importante din acea perioadă, devenind apoi Şef al Centrului Naţional de sistematizare din România, iar după Revoluţie - expert parlamentar pe parcursul a zece ani. După pensionare am continuat să activez, în prezent fiind consultant la Camera de Comerţ şi Industrie a României şi Preşedinte al Uniunii Vorbitorilor de Limbă Engleză din România. Suntem Filiala română a acestei Asociaţii Internaţionale, care este reprezentată în 52 de ţări şi are sediul la Londra.

- De fapt cine vă consideraţi şi cât de des veniţi la Bălţi?

- Sunt basarabean, sunt moldovean şi sunt român. Sunt, precum vă spuneam, la a noua mea venire la Bălţi pentru înmânarea premiului, iar înainte de instituirea acestuia am mai fost de câteva ori în Basarabia pentru a vedea pur şi simplu locurile unde am copilărit. Când eram aspirant la Moscova am venit în Basarabia din capitala Rusiei. După refugiul din 1944, prima posibilitate să revăd meleagurile copilăriei şi adolescenţei am avut-o în 1959. Am trăit la Bucureşti, la Moscova şi la New-York, am avut posibilitate să vizitez toate continentele, încât îmi este mai uşor să spun ce ţări nu am vizitat, decât în ce ţări am fost. Dar emoţiile pe care le am atunci când mă întorc la Bălţi nu pot fi comparate cu altele. Aici este locul unde m-am format ca om. Am fost întrebat cândva de ce nu am rămas în America. Şi am răspuns: ”Îmi este de ajuns că mi-am pierdut odată Patria. Să mai fiu a doua oară înstrăinat - nu mai doresc”.

- Mai locuieşte la Pârliţa ori Bălţi cineva dintre rude? Ce amintiri aveţi despre locurile natale?

- Nu. Dar pot să vă spun că tata şi mama s-au cunoscut la Pârliţa, pentru că amândoi erau profesori la gimnaziul de acolo. S-au căsătorit şi m-am născut eu. Mama este din Zăbriceni, sat care atunci era în componenţa judeţului Bălţi, iar tata - din Căinarii lui Alexe Mateevici. Când m-am născut, Pârliţa era în judeţul Iaşi. Pentru că a fost o perioadă în care în mod intenţionat s-a hotărât ca Prutul să nu mai fie o graniţă administrativă şi numeroase judeţe încălecau ambele maluri ale lui. Istoric, Bălţiul era în ţinutul Iaşi. De altfel prin 1939 România a fost împărţită în ţinuturi. A existat Ţinutul „Prut” cu capitala la Iaşi, care cuprindea Moldova dintr-o parte şi din alta a Prutului. Era şi Ţinutul „Nistru” cu capitala la Chişinău, în care erau incluse judeţe din centrul Basarabiei şi din lungul Nistrului. Mai era şi era Ţinutul „Dunărea de Jos” cu capitala la Galaţi, cuprinzând şi sudul Basarabiei. Se făcuse această împărţire pentru ca Prutul să nu mai funcţioneze ca nici un fel de graniţă. În România erau zece ţinuturi grupate în această manieră. Dar mă leagă de Bălţi nu numai dragostea faţă de trecutul acestor locuri, ci şi interesul faţă de prezentul şi de viitorul lor. Mie Bălţiul îmi rămâne drag nu numai pentru că am trăit aici. Aş vrea să fiu sigur că oraşul acesta se va dezvolta cum trebuie şi că va avea în continuare un loc, aşa cum îl merită. Pentru că aş vrea să ştiu că acest pământ fertil este gospodărit cum trebuie, deoarece are resursele necesare şi poate să devină un important centru de dezvoltare din nordul ţării. De fiecare dată când vin încoace, simt în mod evident că sunt îmbunătăţiri. Pentru că, indiferent de regimul politic de aici, se fac mereu investiţii, există un sens ascendent, dezvoltarea oraşului fiind continuă.

- Să revenim la Liceul „Ion Creangă” unde au studiat mai multe personalităţi.

- Eu am participat la efortul de redeschidere a lui în 1995, pentru că după 1944 nu a mai funcţionat. Liceul acesta a fost înfiinţat în 1906. A existat mai întâi o perioadă sub ruşi, numindu-se pe atunci gimnaziu pentru băieţi. A căpătat apoi numele lui Ion Creangă începând cu 1918 când Basarabia a devenit parte componentă a României. În 2006, deci, vom marca centenarul liceului. Este o instituţie de prestigiu.

- Ne aflăm într-o sală pe uşa căreia scrie: „Clasa Alexandru Budişteanu”. Ce sentimente aveţi intrând în această incintă?

- Foarte mari. La Bucureşti fiind, din când în când, noaptea înainte de a adormi, mă gândesc cu mare dragoste la acest spaţiu, dedicat mie. Ţin mult la el şi din considerentul că atunci când trăiam la Bălţi părinţii mei nu au avut nici măcar casa lor. Liceul „Ion Creangă” mai are clase memoriale pentru Eugen Coşeriu şi pentru Simion Varzaru, care a fost cel mai important director al liceului în perioada românească. Aş fi fericit ca toate clasele de care dispune instituţia să fie dedicate memoriei unor persoane importante, pentru că printre absolvenţii liceului sunt mulţi care merită această cinste.

- Vă mai amintiţi de colegii Dumneavoastră de liceu. Cine sunt ei?

- Hai să începem chiar cu colegii mei de clasă. Academicienii Constantin Ţăbârnă şi Alexandru Nacu, precum şi doctorul Victor Gheţul mai tânăr, toţi stabiliţi la Chişinău. Mulţi absolvenţi ai liceului au lucrat şi mai continuă să fie activi în România, Germania, Franţa şi în alte ţări. Aici a învăţat savantul de talie internaţională Eugen Coşeriu, iar marele lingvist Damian Bogdan şi-a făcut studiile de asemenea la liceul din Bălţi.

- Care este părerea Dumneavoastră vizavi de răceala din ultimul timp dintre Chişinău şi Bucureşti?

- Este o greşeală politică şi nu stau să găsesc vinovatul, dar mi se pare anormal ca între două ţări, care au atâtea lucruri în comun să existe această răceală a relaţiilor. Cred că între cele două maluri ale Prutului sunt mult mai numeroase lucrurile care ne apropie, decât cele care ne despart.

- Credeţi că R. Moldova are şansa de a se integra în Uniunea Europeană?

- Fără îndoială. Ca şi România care este de pe acum în plin proces de integrare. Ne vom integra împreună, în Europa, fără nici o îndoială. In ceea ce priveşte unirea celor două maluri ale Prutului, aceasta ţine de voinţa celor în cauză şi în mare măsură de educaţia noilor generaţii. Oricum nimic nu se poate face cu sila. Este important în primul rând să ne cunoaştem istoria şi limba în mod corect. Foarte important este de asemenea faptul că Republica Moldova dispune de foarte multe şi remarcabile valori umane. Mă refer în special la ţăranii de aici, care întotdeauna au crescut şi educat copii de calitate pentru gloria acestui pământ. Aceştia pleacă şi ajung cetăţeni importanţi în toată lumea, dar nu prea se mai întorc. E un mare păcat. Aş vrea să le spun acestor tineri să nu plece, să rămână la baştină. Salut sosirea tinerilor basarabeni să studieze în România, dar mă întristează faptul că foarte mulţi nu se mai întorc acasă. Sfatul meu pentru aceştia ar fi să se împlinească profesional şi să câştige bani pe unde pot, dar să se întoarcă în cele din urmă la baştină. Să se întoarcă cumva, dacă nu este posibil pentru totdeauna , atunci măcar prin investiţii, sponsorizări, etc., dar să nu uite de unde provin.

- Ce le-aţi putea replica celor care afirmă că jandarmii români îi băteau pe basarabeni?

- Sunt de necomparat nenorocirile abătute asupra moldovenilor din stânga Prutului din cauza unor jandarmi care băteau nu pentru că erau basarabeni, ci pentru că, de exemplu, furau, cu deportările în masă şi cu foametea pe care au îndurat-o aceştia. Citiţi „Cărţile memoriei”. Ştiţi ce e acolo? Îţi vine să plângi.

- Aveţi cumva stabilite nişte relaţii şi cu administraţia publică locală din Bălţi?

- Nu am relaţii. Dar mi-ar face plăcere să am. Singurele mele relaţii sunt cele pe care le am cu direcţia Liceului „Ion Creangă” şi conducerea Universităţii „Alecu Russo”.

- Ce momente din copilăria Dumneavoastră de la Bălţi vă mai stăruie în memorie?

- Multe. De exemplu la 2 iunie 1935, cu ocazia sfinţirii Catedralei „Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena”, la Bălţi a sosit Regele Carol al II-lea şi Marele Voievod Mihai de Alba-Iulia. Eram copil şi locuiam cu chirie într-o casă de pe strada „Regele Ferdinand”, actualmente „Ştefan cel Mare”, unde a fost o poştă o staţie de radioficare. Mă aflam pe balcon când a trecut Regele şi ne-a făcut cu mâna. Era în drum spre Catedrală şi toată lumea îl saluta. E o amintire pe care n-o pot uita. Să ştiţi că cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea a fost cea din anii dintre cele două războaie mondiale, când România era mare, era recunoscută, era puternică, era bogată. Păcat că a venit anul 1940.

A dialogat Pavel DUMBRĂVEANU

“Accente Libere” din 10 iunie 2004

PE MORMÂNTUL BUNELULUI LUCA DE LA TĂTĂRĂUCA NOUĂ, CREȘTE DOAR IARBĂ ȘI FLORI UDATE CU LACRIMILE NOASTRE

Mă poartă uneori gândul către bunelul Luca, tatăl mamei mele. Mă refer la bunelul Luca Ciolpan de la Tătărăuca Nouă, satul de lângă Mănăstirea Rudi, sat care dea lungul anilor a fost în subordinea mai multor stăpâni și administrații. 

Mi-amintesc deseori că nu am fost de multă vreme la mormântul lui și că nu mai știu dacă cineva mai îngrijește  acea cruce de pe mormântul cu multă iarbă și flori, cum îl văzusem ultima dată. Mama mai era în viață în acel an. Anume ea mă îndemna de fiecare Blajini să mergem la mormântul bunelului.

Ultima dată când am fost la Tătărăuca Nouă ne-am oprit mai întâi la poarta căsuței unde au locuit buneii și mama. Nu am îndrăznit să intrăm în ogradă deși actualii stăpâni ne-au invitat insistent. Am trecut apoi pe la fântâna Ninei, o femeie care-și avea casa lângă cimitir și pe care mama o rugase să îngrijească de mormântul dascălului satului. Nina s-a bucurat și am mers împreună în cimitir să vărsăm lacrimi pe iarba și florile de pe mormântul bunelului. 

Ziceam că nu am mai fost pe la Tătărăuca Nouă de foarte mulți ani, și-mi este tare dor de acel sătuc în care-mi petreceam lunile verii. Mi-e dor de cireșul din fundul grădinii bunelului, de căluții și mânjii din grajdul de peste drum, de valea și dealul pe care coboram și apoi suiam spre și de la Nistru. Dar cel mai tare mi-e dor de bunelul Luca, acel bunel de care, la cei 5-6 ani cât îi aveam, mă temeam de el, când îl vedeam învârtind manivela unei râșnițe.

Buneii mei au fost buni gospodari cu o căsuță mică, dar cu un beci mare. Și cu acareturi multe pe lângă casă. În una din cele 3 camere era instalat un pian. În alta, mai stătea nefuncțional, un gramofon. Iar bunelul era dascăl de biserică. 

Nu țin minte dacă în sat funcționa vreun locaș sfânt. Cred că nu exista o astfel de instituție, altfel satul ar fi avut și un preot. Or bunelul Luca era căutat de lume. Mai mult, a și slujit la o biserică dintr-un sat vecin. 

E un adevăr pur, despre care mi-a povestit chiar mama. Iar în sat, ca în sat: se năștea și murea lumea, unde, oficial sau pe ascuns, era invitat dascălul Luca Ciolpan să oficieze prohoduri. 

Scriu aceste rânduri după ce în una din pozele găsite în albumele părinților, l-am descoperit pe bunelul meu înfăptuind o slujbă  religioasă la o înmormântare. Nu știu și nici nu am putut stabili anul evenimentului. Ar putea să fie de până la cel de-al doilea război mondial, adică pe timpul regimului românesc.

Țin minte, însă, aproximativ, anul când bunelul Luca ne-a părăsit. Găsisem tot în albumele părinților și o poză de la înmormântarea lui. Era anul 1966, an când absolveam școala medie. Mi-amintesc că cineva dintre apropiați mi-a încredințat să scriu cu praf din pastă de dinți un mesaj de rămas bun pe panglica ce însoțea una din coroane. Iar autorul fotografiei nu a putut să o ocolească, alături fiind și eu împreună cu mama.

Aș fi pus punct acestor rânduri nostalgice și triste, dar mi-am amintit despre ceva neobișnuit descoperit la Tătărăuca Nouă. Am văzut în cimitirul din sat niște cruci deosebite, care au un aspect diferit de cele ale românilor-moldoveni. Sunt confecționate din piatră, mult mai înalte, iar lumea din sat vorbește că sub ele sunt înmormântați niște nemți. De unde nemți într-un sat răzășesc - s-o spună specialiștii. 

P.S. La aproape doi ani de la publicarea acestui material, trebuie să adaug următoarele: L-am cunoscut doar când era în vârstă. Așa cum e prezent în această poză, nu l-am văzut nicicând.

E vorba despre bunelul meu Luca, poza din tinerețe a căruia mi-a trimis-o prietenul meu de pe facebook, preotul PrIoan Lisnic. Bănuiesc că a găsit-o în arhive, după ce a citit acest material. Vă mulțumesc părinte, pentru că chiar nu am cunoscut unele amănunte din textul alăturat.