MAMA NOASTRĂ S-A NĂSCUT ÎN ROMÂNIA, DAR ȘI-A ORGANIZAT ȘI TRĂIT VIAȚA AȘA CUM I-A CERUT REGIMUL SOVIETIC COMUNIST

29 aprilie 2007 este ziua când mama a părăsit lumea pământească și a urcat în Ceruri, unde sunt părinții și surorile ei, precum și fratele său, Pavel. Sunt sigur că s-o fi întâlnit acolo, sau încă urmează să se întâlnească cu tata, dar și cu nepoțica ei, Gabriela,  care este și fiica mea. Iar ca azi, de o veșnicie deja, ne-a lăsat în lacrimi ca să-i ducem dorul. Dor care nu știu dacă poate fi potolit sau atenuat cumva... 

Mama mea, pe lângă faptul că a fost o femeie frumoasă și  gospodină, a avut și grija să pară, cel puțin, disciplinată, adică un pic  severă, dură, dacă vreți, atunci când cerea situația. Am simțit-o și eu în copilărie - dacă făceam vreo poznă, ungherul știa de mine. Ca în armată. Nu glumesc, mama a fost supus militar. Cu studiile ei de șapte clase și câteva luni de cursuri la Soroca, a însușit o meserie care în perioada sovietică se numea "патронажная сестра", adică soră de caritate, un fel de asistentă medicală de familie, cum se numește astăzi. 

Mama nici nu a prea dispus de timp să aibă grijă mai mult de viața sa. Pentru că s-a născut întrun regim, cel românesc, și a trebuit să-și organizeze viața după 1940 și 1944 altfel, așa cum cerea regimul sovietic. Și această metamorfoză i-a cerut eforturi mari. Mai ales că bunelul meu, Luca, tatăl mamei, a activat toată viața în calitate de dascăl în biserică. Apoi nu a neglijat nici efortul de a-l “scoate în lume” pe tata, un fiu de țărani dintro familie cu 7 copii, rămași orfani, să se crească unii pe alții după cel de-al doilea război mondial. Iar mai târziu, în "49 și în "51 - să mă nască și dădăcească pe mine, apoi și pe soră-mea, Larisa. Ca mai târziu, când ne-a ridicat puțin, să-și îndrepte grijile și eforturile la construcția unei case noi, deoarece cea bătrânească, a buneilor mei, nu mai era atât de arătoasă cum cereau timpurile.

În copilăria mea, în anii de școală, eu și sora mergeam la lecții ziua, iar mama și tata, frecventau școala seara pentru a obține studii medii. Și se întâmpla deseori că în prima jumătate a zilei aveam lecții cu Alexei Efimovici Burda, conducătorul clasei în care învățam, iar seara tot el le preda mamei și lui tata Istoria la școala serală. La vârsta pe care o aveam atunci, nu vedeam nimic neobisnuit că toată familia noastră frecventa școala. Cred că și astăzi o astfel de situație nu ar trebui să fie arătată cu degetul. Dar există lume diferită, care, nu știu de ce, cred eu, se uită chiorâș la asemenea fenomene. 

Mama noastră, a avut înțelepciunea să învestească în educația mea și a sorei tot ce a considerat ea că merită să investească. Nu numaidecât bani. S-a interesat, în primul rând, să ne crească sănătoși. Să avem grijă de felul cum ne purtăm în societate și cum vorbim cu lumea. Ne-a purtat în haine curate și arătoase. Nu a considerat că își șifonează imaginea și nu s-a rușinat să ne trimită la Răut cu gâștele sau împreună cu copiii vecinilor - pe imaș cu singurul cârlan ce-l aveam în gospodărie. Când trecusem în clasa șaptea, vara, am fost invitat la Chișinău, la un festival ordinar al pionerilor. A avut grijă să mă petreacă până la Râșcani, de unde am plecat împreună cu toată delegația raionului. Dar nu înainte de a găsi pe cineva dintre însoțitorii maturi, care să aibă grijă și de mine. Și m-a lăudat mult,  cumpărându-mi o cămașă nouă când m-am întors acasă cu titlul și cu o medalie de laureat al festivalului și cu un aparat de fotografiat "Iunkor", ca cel mai activ corespondent al ziarului pionerilor din RSSM (sunt îmbrăcat în ea în poza de mai jos, cu tot cu medalia de laureat) .

În luna august 1968, în ajunul evenimentelor din Cehoslovacia, mama s-a pomenit în singurătate acasă. Tata fusese mobilizat în armată și dus nu se știe unde. Sora avea și ea o ocupație la Bălți, ocupație legată de studiile sale la școala medicală. Iar eu de vreo trei luni eram ostaș în termen și mă aflam la școala de sergenți din cadrul unei unități militare din Ucraina. Știți ce a făcut mama când s-a pomenit în această situație? A urcat în autobuzul de pe ruta Bălți-Nicolaev și a poposit la poarta școlii de sergenți din orașul de pe malul râului Bug. Să mă vadă nevătămat și să se încredințeze că tata se va întoarce acasă. De unde să fi știut atunci, la vârsta pe care o aveam, cât e de mare dorul unei mame față de ființa căreia i-a dat viață? Iar peste câteva zile trupele sovietice au intrat pe teritoriul Cehoslovaciei. Ca în octombrie, după absolvirea școlii de sergenți, un grup de moldoveni, printre care eram și eu, să fim îmbarcați în vagoane și duși în Cehoslovacia.

Când cocea pâine, mama ne ruga s-o ajutăm la spălatul coveții sau să avem grijă ca focul din vatră să nu se stingă. Și ne permitea să împletim colăcei și hulubași ca să-i coacem chiar noi. Doar când am ajuns să înțeleg mai bine gestul bunei noastre măicuțe, am realizat cât de mult ne iubea și câtă înțelepciune conținea rugămintea ei de a o ajuta la coacerea pâinii.

Imediat ce a devenit bunicuță, mama noastră s-a bucurat nespus de mult. S-a bucurat și pentru tata, care nu prea apucase să se simtă bunel în toată legea. Când s-a născut fiica sorei, Violeta, tata s-a îmbolnăvit, iar Rodica, fiica mea, s-a născut după moartea lui. Astfel încât toată bucuria și grijile ambilor bunei au revenit doar mamei.

ANA BLANDIANA: "SĂ SE VADĂ CĂ GHETELE SUNT ÎN MÂINI"

Elevă silitoare fiind, fiica-mea s-a bucurat mult de atenția și susținerea noastră, a părinților, dar și de cea a profesorilor care i-au apreciat înalt spiritul ei creativ. Avea 12 ani când a obținut un bilet la o tabară de vară desfășurată în Sighetul românesc. L-a câștigat ca învingătoare a unui concurs cu genericul "Ce știu eu despre anii comunismului?", anunțat de Fundația "Academia Civică" din România. Concursul a întrunit circa 150 de elevi între 11 si 18 ani din România, Republica Moldova și Ucraina (Bucovina de Nord).

Rodica a apelat la ajutorul meu, întrebându-mă ce exemplu să aleagă pentru a scrie ceva la tema concursului și cum să o desfășoare. I-am propus să se inspire dintrun material de-al meu despre edificarea în piața Gării de Nord din Bălți a unui monument consacrat memoriei foștilor represați și deținuți politici trimiși în siberii de regimul comunist. Tocmai îl publicasem în acele zile în unul de ziarele editate la Chișinău.

S-a întors de la acea Școală de vară din Sighet deosebit de impresionată. Mi-a arătat și o poză cu poetesa Ana Blandiana. Cum s-au plimbat împreună desculț pe imașul de lângă o stană din Maramureș. Și mi-a povestit cum poetesa a cerut celui care le-au fotografiat  "sa se vadă că ghetele sunt în mâini".

Înspre toamna anului 1999, Fundația "Academia Civică", președintă a căreia era aceiași Ana Blandiana, a editat culegerea "Exerciții de memorie". Cartea cu peste 300 de pagini a inserat materiale scrise de participanții la concurs. Iar "Povestea unei statui neridicate", semnată de Rodica Dumbrăveanu a fost plasată în paginile 210-211 ale cărții.

Cele povestite de către copiii de vârstă școlară în paginile acelei culegeri au fost înalt apreciate de vârstnici. Iar Ana Blandiana a abordat și o problemă serioasă ce ține de educația tinerei generații. "O primă concluzie de ordin general este că ceea ce știu acești elevi despre comunism nu știu din școală, ci din familie, de la vecini, de la prieteni, din ziare, din cărți găsite întâmplător. După zece ani de libertate a informației, atât în România, cât și în Republica Moldova, școala se află încă în afara lanțului informațional care îl face pe copil să înțeleagă istoria pe care trebuie să o continue", scrie în Postfața culegerii Ana Blandiana.

CONSĂTEANUL MEU DIN GERMANIA, GRIGORE BURDA, MĂ ÎNTREBA ACUM UN DECENIU DESPRE COLEGII LUI DE CLASĂ ȘI DESPRE SATUL ÎN CARE S-A NĂSCUT

Acum ceva mai mult de un deceniu, primisem prin intermediul unei rețele de socializare un mesaj din Germania semnat de Grigore Burda. Este feciorul directorului meu de şcoală, dar şi conducătorului de clasă, Alexei Efimovici Burda. E şi un coleg de şcoală, deoarece şi-a făcut studiile doar cu un an mai târziu ca mine.

Îmi spunea atunci că se află de vreo două decenii în Germania, că s-a acomodat la viaţa de acolo şi că se simte bine. Mi-a mai scris că mai comunică cu Maia, soră-sa aflată tot în țara lui Goethe. Comunică în limba moldovenească (așa-mi scria el), cu copiii – în limba rusă şi cu nepoţii şi ginerele – în germană.

Mă întrebam atunci cum de un evreu-moldovean, crescut şi educat în mediul moldovenesc, poate să treacă cu atâta uşurinţă prin asemenea metamarfoză încât să accepte o  schimbare mare a stării de lucruri, iar un moldovean nelipsit și de niște păcate firești, cum sunt eu spre exemplu, să nu-şi permită asemenea lux.

Zic, îmi pun această întrebare şi o raportez la interesul lui Grigore Burda faţă de ceea ce se întâmplă în R. Moldova, în Bălţi şi în Corlăteni. Grişa mă mai întreba ce mai fac colegii lui de clasă, simţind în acest interes o fire de moldovean sadea, chiar dacă părinţii lui, Dumnezeu să-i ierte, au fost, dar şi el se consideră evreu. Să fie un blestem al moldovenilor români? 

Nici nu mai țin minte cum am întrerupt corespondența, încât astăzi îmi pare rău că nu am păstrat măcar adresa lui electronică. Că era un băiat dezghețat, un coleg nu doar inteligent, dar și săritor la nevoie. A profesat mai mulți ani pedagogia la o instituție de învățământ din Bălți și a dispărut pe neobservate.

Mi-am amintit despre corespondența ce am întreținut-o cu Grigore Burda acum câteva zile, când fiind la Corlăteni, am trecut pe lângă casa părinților lui, casă în care în prezent locuiește altcineva. Și mi-a apărut în față chipul lui Grigore care mă întreba acum un deceniu dacă casa în care a crescut și a locuit cu părinții mai este întreagă și dacă mai locuiește cineva în ea. Atunci nu i-am putut spune nimic - nu cunoșteam adevărul. Acum îl cunosc, dar nu mai știu cum să-l găsesc pe Grigore. Poate citește aceste rânduri să mă contacteze iar.