VERIȘORUL MEU A ALES SĂ MOARĂ DEPARTE DE BAȘTINĂ TOCMAI ÎN MOMENTUL CÂND ÎN DONBAS SE DUCEAU LUPTE CRÂNCENE

O spun din capul locului: nu știu cum Nicolae, verișorul meu de pe tată, a ajuns să moară în Rusia. Se vorbește că nu a avut o moarte violentă. S-a stins bolnav fiind: suferea de inimă. Dar prea devreme s-a dus. Era doar cu doi ani mai în vârstă ca mine.

Bănuiesc că Olga s-o fi supărat, deoarece nimeni dintre ai noștri nu au fost prezenți la înmormântare. Nu s-au pornit la drum deoarece pentru a participa la funeralii trebuia să mergem în Rusia prin Ucraina. Tocmai în perioada când ardea Donbasul. Când cădeau bombe și explozive cu nemiluita pe aeroportul și stadionul din Donețk. Iar localitatea unde locuia Nicolae, e undeva pe acolo. Cum s-ar zice, Domnul să ne judece, dacă am greșit.

Olga este soția vărului meu, Nicolae. O vedeți fericită în fotografia de mai sus. Alături de viitorul său soț, dar și alături de mine, că eu sunt cel cu buchetul de flori în mâni. O fi fost, cred, anul 1966, când mai erau în viață și sunt prezenți în această poză, ambii părinți ai verișorului, dar și sora lui cea mai mare, Eudochia, care s-a stins până să plece el.

În aceiași poza mai descopăr chipurile unor personalități din acele timpuri ale satului meu natal. Sunt prezenți la ceremonie secretarul sovietului sătesc, cum se numea atunci, Tamara Șchiopu, vestitul conducător de brigadă, Eroul Muncii Socialiste Gavril Talpă, secretarul organizației primare de partid Iacob Nenescu, ambii părinți ai mirelui, eu și sora mea Larisa, niște fete din vecinătatea casei mirelui și cineva din partea miresei, sosit tocmai din Găgăuzia, care atunci nu exista ca unitate administrativ-teritorială.

Când a murit, am fost anunțați, doar că puține șanse am avut să ajungem fără întârziere la înmormântare. În partea de est a Ucrainei se duceau lupte, iar Regiunea Belgorod din Federația Rusă e la o azvârlitură de băț de Donbasul ucrainean. Această situație a impus practic pe toate rudele verișorului meu să-l petreacă în ultimul drum doar imaginar. Din știrile care ajunseseră până la urechile noastre, la granița dintre Rusia și Ucraina era concentrată multă tehnică și unități militare rusești.

 Mai târziu am aflat că nici unica soră în viață nu a putut să ajungă la înmormântare. A reușit doar soțul acesteia, cumnatul răposatului, aflat la munci în Moscova. Tocmai el, nu știu cum și pe ce căi a ajuns, totuși, cu întârziere în orășelul cela din regiunea Belgorod.

Sigur că-mi pare rău. Nicolae a fost unul dintre cei mai apropiați veri. Pentru că era cu doi ani mai mare ca mine, l-am avut mereu drept exemplu în toate. Chiar și atunci când s-a însurat cu Olga și au jucat o nuntă frumoasă la Corlăteni, în casa mirelui. Ca să plece mai apoi la sud, să se stabilească cu traiul tocmai în Cahul, unde Olga avea un job frumos. Vă dați seama ce însemna să lucrezi în perioada sovietică în calitate de merceolog la un magazin care comercializa mobilă. Am și mers într-o vară la ei ca să mă conving că trăiesc bine.

Peste câțiva ani, nu mai știu ce s-a întâmplat că soția verișorului,  crescută fără părinți și care înțelegea româna, dar nu o vorbea, a făcut ce a făcut și și-a adus familia în Proteagailovka, o suburbie a orașului Bender. Au cumpărat o casă mare cu acareturi și câțiva ari de pământ și creșteau doi copii: pe Oleg și Tatiana. I-am vizitat și acolo și m-am convins odată în plus că sunt gospodari buni.

Ca să aflu peste ceva ani că au părăsit și Benderul. Și să se stabilească cu traiul în Rusia, în regiunea Belgorod. 

Întrebarea care mă urmărește și astăzi e de ce acest scump văr nu a găsit un loc mai potrivit pentru a se aciua la bătrânețe? Nici gând să o acuz cumva pe Olga că l-a dus să moară tocmai în Rusia. Dar nu pot să potolesc gura lumii și a rudelor. Ale mele și ale verișorului: "Uite ce a făcut găgăuza ceea: l-a dus pe urlați să moară".

MEDICAMENTUL DE PE STRADA "ȘTEFAN CEL MARE" DIN BĂLȚI

În ultimii ani, Bălțiul rămâne tot mai mult văduvit de copaci. De copaci sănătoși, puternici, care au a trăi încă mulți ani înainte.

Sunt tăiați cu hurta și nemiluita. Cum s-a întâmplat pe străzile Decebal și Konev pentru a reconstrui trotuarele, în parcul central și cel care poartă numele "Andrieș", pentru a oferi terenuri spre a înălța niște cafenele și restaurante.

Această situație mi-a amintit de o tabletă, scrisă acum câțiva ani la tema oxigenării spațiului aerian urban, tocmai la momentul când facebook-ul mi-a amintit de ea. Și mi-am dat seama cât de mult - cam cu vreo trei-patru săptămâni - întârzie schimbarea temperaturii anotimpurilor în acest an.

* * *

Coboram ieri pe strada Ștefan cel Mare din Bălți spre Autogară, iar mai la vale de Catedrală m-am pomenit parcă întro Împărăție. Un aer și un miros plăcut de flori de tei mi-au umplut pieptul și conștientul pentru a-mi aminti de Teiul lui Eminescu din Parcul Copou și de Lacul cu nuferi din Codrii Ipoteștiului.

M-am simțit ca după o terapie intensivă cu un medicament miraculos. Am avut senzația că sunt, întradevăr, întro poveste, chiar dacă călcam pe o strada a orașului despre care regretatul Mihai Volontir a compus și a cântat "Băltiul meu, murdar până la stele".

Și mi-am dat seama că nu chiar tot și toate din Bălți este de aruncat la gunoi. Acești tei, cărora până ieri nu le-am atras prea mare atenție, ar trebui să fie, de asemenea, cântați. Cel puțin, pentru a mobiliza bălțenii să planteze cât mai mulți asemenea copaci.

Am și eu un tei al meu. E adevărat, crește fără să-l fi sădit eu. Dar l-am ocrotit să nu fie distrus. Crește chiar sub balconul apartamentului meu. Pană la nivelul patru, unde stau, mai are să se înalțe un etaj și ceva. Alți vecini sunt mai norocoși. La cealaltă scară un tei a crescut tot sub balcoane, dar până la etajul șase.

* * *

Asta e povestea. Și mă rog Domnului să le ajungă minte celor cu toporul și ferestrăul să nu-i taie.

DUPĂ APROAPE 6 ANI DE LA ÎNĂLȚAREA SPRE STELE A MARELUI MIHAI VOLONTIR, MORMÂNTUL LUI PARE UITAT DE TOATĂ LUMEA  Sau despre Scara Valorilor rămasă fără fuscei 

În ziua înmormântării lui Iurie Sadovnic cineva a postat pe facebook o poză cu mormântul marelui Mihai Volontir. L-a fotografiat cum l-a văzut chiar în aceeași zi, menționând undeva că locul de veci al bardului de la Susleni se află în vecinătatea mormântului celuia care a fost Mihai Volontir. Și a mai adăugat: "cred ca ar fi fost mai bine, dacă mormântul îi era la Bălți".

Nu am îndrăznit să aprob sau să contest poziția autorului ideii de mai sus și nici măcar nu am intrat în polemică. Nu am făcut-o, deoarece cred că nu este atât de ușor să stabilești cum ar fi fost mai bine.

Ca să fiu sincer, atunci, în septembrie 2015, când marele actor și-a dat sufletul, credeam că va fi înmormântat în cimitirul orașului în care și-a trăit și a activat întreaga viață. Există în acest cimitir o Alee a actorilor, un fel de Panteon al personalităților Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din localitate. Și mai există la Bălți o casă unde a locuit Maestrul și unde își duce bătrânețea în singurătate soția acestuia, actrița Eufrosinia Dobândă-Volontir. E și un oraș de iubitori de teatru, care i-au aplaudat măiestria și l-au onorat în timpul vieții când îl întâlneau pe străzile sau prin scuarurile și parcurile Bălțiului.

Dar, Mihai Volontir a fost și rămâne o valoare națională, o figură care a lustruit imaginea și onoarea Republicii Moldova în lumea întreagă. A reprezentat Basarabia ca Artist al Poporului și ca Laureat al Premiului de Stat al URSS, s-a filmat în numeroase pelicule cinematografice create în diverse țări.

Mihai Volontir a fost și unul din cei 278 de deputați ai primului Parlament al Republicii Moldova, care au votat Declarația de Independență din 27 august 1991.

Nu e de neglijat și faptul că la Bălți au fost lansate și au circulat încă în timpul vieții și după ce a decedat, diverse inițiative privind eternizarea numelui lui, inițiative care s-au dovedit a fi mincinoase. Pe timpul unui primar comunist s-a încercat atribuirea numelui marelui actor Pieței centrale din Bălți, care îl înveșnicește astăzi pe Vasile Alecsandri. Nu s-a acceptat, motivându-se că asemenea gesturi se fac doar după moarte. Volontir, însă, mai era încă în viață. Când actorul a urcat în ceruri, primarul de atunci care mai conduce și astăzi primăria capitalei de nord, s-a scăpat cu vorba că-i va ridica în centrul urbei un monument. Nu a mai fost sa fie. Nici, măcar, o stradă din oraș nu-i poartă numele. Și doar cu sprijinul material al unor oameni de afacere, consilieri locali, arhitecți și sculptori, în august 2019, pe Aleea Clasicilor din Bălți a fost dezvelit un bust din bronz al Marelui Volontir.

Ala Bujor, o prietenă de pe facebook, care postase poza cu mormântul lui Volontir la circa 6 ani de la apariția lui în cimitirul de pe strada Armeneasca din Chișinău, nu a putut să nu lase și un comentariu sub ea: "deseori mă gîndeam că am ajuns unde am ajuns anume din cauza degradării noastre spirituale... a fiecăruia în parte, a societății și a neamului în întregime... cînd a început oare, de nici nu am observat, mite să conștientizăm... și nu dați vina doar pe guvernări... le-am pierdut pe cele sfinte din scara valorilor... o scară rămasă fără fuscei... Hristos s-a înălțat!"

La care comentariu a reacționat Paula Pascaru, o altă internaută, la fel de revoltată de ce văzuse în poza: "dnă Ala, ni se trage din trecut. Vița de gospodari, de intelectuali adevărați, de preoți ș.a.m.d. a fost nimicită in război, prin foamete si deportări. A rămas ce a rămas... Restul au fost mutilați spiritual. S-au lăsat mutilați."

DESPRE RĂDĂCINILE COPACILOR ȘI POSIBILELE RĂDĂCINI OMENEȘTI. DE CE NU EXISTĂ UN VERDE PERMANENT ÎN RELAȚIILE OAMENILOR?

Poate că greșesc, dar am impresia că lumea se întoarce pe dos. Ori s-o fi întors deja. Zic astea, deoarece nici nu mai știu cum să apreciez cele ce se întâmplă de o bucată bună de vreme în relațiile dintre membrii unor familii, dintre soț și soție, dintre părinți și copii. Mă refer doar la unele familii, nu la toate. 

Și o mai zic, deoarece pe parcurs ce înaintăm în vreme, ordinea făcută de om apare tot mai stupidă. Or viața creată de Dumnezeu, de Natură, e dată omului, tuturor viețuitoarelor, întregului univers, să fie cât se poate de frumoasă.

Deși personal am niște motive pentru a exemplifica, nu voi încerca să concretizez fenomenul. Nu o voi face-o, deoarece nu-mi ajunge curajul necesar și cred că nici nu prea merită. 

Știu, însă, că o bună parte din societate îl cunoaște bine, ori este implicată în careva întâmplări dureroase din propria familie sau din anturajul apropiaților. Cum ar fi, spre exemplu, divorțurile cauzate de plecarea unuia dintre soți la muncă peste hotare pe o perioadă îndelungată de timp. Ori cazuri de infidelitate. Sau și mai rău, tragedii, de asemenea, familiare.

Doar un exemplu. Cunosc un caz în care un bărbat a ucis cu bestialitate nu una, ci doua soții. A stat în închisoare după ce i-a luat viața consoartei din prima căsătorie. După eliberare, s-a căsătorit a doua oară, ca peste câțiva ani s-o ucidă și pe a doua soție.

Și asemenea întâmplări nenorocite din viața unei bune părți de societate sunt cât frunză și iarbă. 

Dar... toate astea le spun în conjunctura unui text micuț, care poartă un mesaj cât un univers întreg. Autorul lui este scriitorul Ion Anton, care a dat publicității acest text chiar în pagina domniei sale de pe Facebook. 

"Mă gândesc la oameni. De ce oare noi, oamenii, nu luăm exemplu de la... copaci?

Mă miram de armonia în care copacii conviețuiesc în codru. Tufari, apoi copaci de statură mică, urmați de cei puțin mai răsăriți și, în sfârșit, copacii semeți, cei mai înalți... Observați că tot arboretul unei păduri este de un verde vesel, fie că se află la soare sau în umbra copacilor mai înalți. Am aflat răspunsul de la botaniști. Ei au stabilit că toți copacii și arbuștii comunică între ei cu ajutorul rădăcinilor subterane, îmbrățișate frățește unele cu altele. Astfel copacii cei înalți, scăldați mereu în lumina soarelui, transmit lumina și energia solară, prin rădăcinile lor, către rădăcinile tufarilor și arbuștilor aflați în umbră. Iată de ce orice arbore din pădure este de un verde proaspăt și viu...

Oare noi, oamenii, nu avem rădăcini subterane care ar putea să ia exemplu de la rădăcinile copacilor?"

Întrebarea dragului scriitor nu poate fi neglijată. Nici, măcar, să nu urmărim cum se comportă pisica cu puii ei, sau cum reacționează zburătoarele pentru a crește o generație nouă de păsări, nu e bine. 

Și zic că omul ar trebui să meargă la Școala Naturii și să învețe cum să trăiască într-o societate armonioasă. Or... 

* Relațiile dintre oameni în ultimul timp sunt tot mai ostile.

* Mai rău decât omul periculos, este omul care se preface că este bun.

* Pălitura celui apropiat este de o sută de ori mai dureroasă decât cea a streinului. Durerea pe care ti-o provoacă streinul o simți cu corpul, iar cea a aproapelui - cu sufletul.