ÎN ZIUA CÂND AR FI ÎMPLINIT 75 DE ANI, SCRIITORUL VICTOR DUMBRĂVEANU "A FOST" ÎN  CAPITALA MARE A SUFLETULUI SĂU

Am asistat ieri la un Medalion literar-artistic, desfășurat în incinta Muzeului literar din Corlăteni - Râșcani cu genericul 'Victor Dumbrăveanu - Acasă" și consacrat aniversării a 75 de ani de la nașterea regretatului scriitor. A fost o sărbătoare de suflet, la care au participat elevi ai gimnaziului local ce-i poartă numele, rude ale omagiatului, oameni din sat care-i apreciază înalt opera.

M-am bucurat mult când am văzut elevii școlii din localitate, în plină vară și vacanță, prezentând un program artistic alcătuit în mare parte din fragmente ale mai multor creaturi ale scriitorului, precum și relatări despre activitatea și opera acestuia. Dar am aflat și o veste tristă. In prezent Liceul teoretic "Victor Dumbrăveanu" din localitate, nu mai are statutul de altădată.

Directorul instituției a comunicat cu multă durere în suflet că motivul pentru care a fost lipsită de respectivul statut este numărul redus al învățăceilor, în clasele școlii fiind instruiți doar circa 450 de elevi, iar satul având în jur de 5,5 mii de locuitori. Clădirea a fost construită acum mulți ani, având posibilitate să primească la studii peste 1200 de elevi. În anii cei buni, clasele erau aglomerate, astfel încât la un moment dat, autoritățile locale s-au gândit să edifice încă o școală pentru educarea tinerei generații din Corlăteni. Dar, au venit... vremuri mai puțin prielnice.

Scriitorul Victor Dumbrăveanu a făcut doar 7 clase în această școală. E adevărat, într-o altă clădire a instituției. Apoi, și-a continuat studiile medii la școala din satul vecin, Pelinia. A mers încolo deoarece, în anii 60 ai secolului trecut, la Corlăteni (Strâmba de atunci) nu erau elevi pentru a completa o clasă de a opta.

În prezent situația se repetă. Satul nu are destui elevi pentru școala locală. Ni s-a explicat că generația tânără de astăzi merge să învețe la instituțiile bălțene aflate la doar 7-10 kilometri distanță. Apoi, se simt consecințele migrației în creștere a locuitorilor din Corlăteni. Dar și a natalității, care scade pe an ce trece.

În anul 1966, când am luat și eu atestatul de studii medii, clădirea veche a scolii din Corlăteni (Strâmba de atunci) a găzduit tocmai trei clase de absolvenți: doua de a zecea și una cu program de 11 ani de studii.

Iar Victor Dumbrăveanu, Dumnezeu să-l ierte, declara de fiecare dată când se întorcea la Corlăteni că "Capitala cea mare a sufletului lui este Vatra părintească". Mulțămită Primăriei locale, activiștilor bibliotecii sătești, elevilor din partea locului, rudelor, tuturor consătenilor care l-au cunoscut, Victor Dumbrăveanu și-a vizitat și în această vară Capitala cea mare a sufletului său chiar pe 20 august, ziua când ar fi împlinit 75 de ani.

ACUM TREISPREZECE ANI, SUFLETUL ROMÂNULUI CEL MAI ROMÂN, GHEORGHE BRICEAG,  A URCAT IN CER SĂ-ȘI CAUTE STEAUA

Astăzi se împlinesc 13 ani din ziua când ne-a părăsit cel mai român dintre români, cu numele Gheorghe Briceag. A fost o autoritate pentru multă lume din Bălți, din alte localități și, în general, din întreaga republică. Chiar dacă era un om simplu, puteai discuta cu el despre orice. 

Târziu de tot, dar mi-am dat seama că s-a purtat și cu mine ca un părinte. În plus, constat tocmai acum, când scriu aceste rânduri, că tatăl meu s-a născut doar cu trei ani înaintea lui. 

Recunosc, nu l-am petrecut în ultimul drum. Am aflat despre moartea lui prea târziu. Dar l-am plâns mult. Iar cineva-mi spunea că și la înmormântare a venit nu prea multă lume. O fi fost din aceeași pricină.

Nu țin minte bine, dar l-am cunoscut, probabil, la vreo acțiune din cadrul evenimentelor ce s-au produs în anii renașterii naționale. Jurnalist fiind, am urmărit atent fenomenul, participând nu doar din obligațiuni profesionale la majoritatea din acestea. Și, nu știu cum se întâmpla, că la ele, la acele evenimente, era prezent și omul cu beretă și cu tricolorul pe ea.

Am participat cândva împreună la un seminar cu tematica respectării drepturilor omului, seminar desfășurat timp de câteva zile la Chișinău. Acolo l-am cunoscut, cum se zice, până în măduva oaselor, în discuțiile ce le-am purtat alături de Ștefan Utrâtu, Ion Iovcev, Eleonora Cercavschi, alți cunoscuți pedagogi și militanți pentru drepturile omului din Transnistria. 

Iar cele mai dese întâlniri și discuții interesante le aveam când ne pomeneam cu badea Gheorghe în incinta redacției săptămânalului "Curierul de Nord" sau la Agenția de știri "DECA-pres". Intra tiptil să discutăm, să punem țara la cale, să râdem, să ne amintim de cei trecuți din viață.

Simbolic, am fost, practic, alături de el în toate zilele cât a protestat în și lângă groapa unde trebuia să se toarne fundamentul și soclul viitorului monument a lui Lenin. Și unde într-un colț al acelei gropi, avea rezervată întotdeauna o canistră plină cu benzină. Se întâmpla că transmiteam la "Moldpres" și la "DECA-pres", zilnic câte două-trei știri de la protestul lui Briceag. 

Tot în acea perioadă am publicat într-un ziar editat la Chișinău un material despre intenția lui Gheorghe Briceag de a se autoincedia în cazul în care autoritățile bălțene ar fi adus monumentul lui Lenin în centrul urbei. Îmi spunea atunci că a auzit vorbe precum că ei nu se prea grăbesc să-şi realizeze intenţiile. Şi aceasta pentru că se tem ca nu cumva Bălţi-ul să ajungă în gura lumii. Dar că ar putea să-l aducă pe Lenin pe strada centrală a localității după moartea sa. „Să-şi puie pofta în cui, pentru că nu am de gând să mor prea repede. În anii ce m-am aflat în detenţie, am avut destul timp pentru a mă căli şi a mă ruga în faţa lui Dumnezeu să-mi dea atâtea zile cât îmi sunt sortite”, spunea atunci badea Gheorghe. 

Wikipedia scrie că a fost condamnat, în anii '40 ai secolului trecut, de puterea bolșevică la zece ani de GULAG și mai apoi la șapte ani de exil pentru că a organizat unul dintre primele grupuri de rezistență antisovietică din Basarabia. La 27 aprilie 2005, Gheorghe Briceag a intrat în posesia Premiului Homo Homini ("Premiul pentru Demnitate Umană") pentru anul 2004, oferit de Fundația People in Need. Gheorghe Briceag este unicul reprezentant al Republicii Moldova, care s–a învrednicit de acest premiu și al șaptelea din lume. Premiul Homo Homini i–a fost acordat pentru contribuția la protecția drepturilor omului în Republica Moldova și pentru opunerea sa procesului de reinstalare a simbolurilor și ideologiei sovietice, precizează același portal.

Iar eu trebuie să constat că cifra nefastă 13 este un nimic față de viața ce a trăit-o pe Pământ cel mai roman dintre romani în cei 80 de ani.

SORĂ-MEA CREDEA CĂ VĂRUL ERA BEAT, DAR IURA VORBEA ȘI PLÂNGEA BĂRBĂTEȘTE. NU MAI DISCUTASEM CU EL DE LA ÎNMORMÂNTAREA CELUI DE-AL TREILEA VERIȘOR, VALIC

După aproape 25 ani de tăcere, m-a sunat Iura. Mi s-a destăinuit că și-a cumpărat casă în Bender și că are de toate. Doar că sănătate nu prea. Mi-a spus-o chiar el și am realizat acest lucru și eu.

Iura este verișorul meu de pe mamă. Este unicul fecior a lui tanti Dora de la Zgurița, verișor care după absolvirea facultății de agronomie a acceptat să fie repartizat în localitatea Gâsca din raionul Căușeni, un sat din cadrul sovhozului-tehnicum cu același nume și cu mai multe blocuri locative și administrative multietajate de tip orășenesc. 

A mers să muncească încolo încă în perioada sovietică, să fie mai aproape de un alt verișor de-al nostru, Valic Turcuman, care se simțea strein la Bender după absolvirea cu mențiune a Institutului de Medicina. Deși avea dreptul, Valic nu a dorit să rămână în Chișinău din motive serioase, dar nici la nord nu a vrut să plece. E o istorie aparte acest aspect al vieții verișorului meu medic, pe care sper să o  povestesc într-un alt crâmpei al epopeii Turcumanilor din Tătărauca Nouă, Soroca.

Iura mi-a vorbit despre multe. Despre faptul că după războiul de pe Nistru din 1992 a lăsat apartamentul din orășelul Gâsca și a trecut cu traiul în satul Gâsca, unde și-a ridicat o casă. Și despre cum se simțea când separatiștii se uitau cu ochi răi la el că este moldovean. Despre cum unul din ei a îndreptat pistolul-automat spre dânsul să-l împuște. L-a salvat un bun prieten, care astăzi este țintuit la pat de cancer.

Mi-a mai spus că m-a văzut într-un reportaj la TVR Moldova, în care povesteam ceva și de atunci privește, când are posibilitate, acest canal. A vorbit despre multe și mărunte, că la un moment dat m-am pomenit plictisit - eu cunoșteam evenimentele despre care-mi povestea el. Dar l-am lăsat să vorbească, să se descarce emoțional, să se bucure și să-și amintească despre vacanțele copilăriei noastre de la Tătărăuca Nouă, unde ne adunam toți ai noștri la bunici ca să coborâm spre Nistru, sau să ne adâncim în pădurea de alături până ajungeam la Mănăstirea Rudi.

Mi-a vorbit despre atâtea încât nu știu dacă merită să pomenesc despre toate. Dar despre un fenomen pe care-l apreciez cu o notă înaltă, trebuie să scriu. Iura a crescut la Zgurița, un fost centru raional de pe timpurile sovieticilor și care a reușit să se rusifice destul de repede. Cu părinți moldoveni, români adică, l-am prins pe Iura că-i este mai comod să vorbească în rusă decât în limba tatălui și mamei. Mai mult, când a venit să lucreze la Gâsca, limba de comunicare îi era tot rusa.

Și m-a uimit să-l aud în receptor vorbind o română destul de curată și cultă. Locuind în orașul Bender. Și făcând comerț ani în șir la piața din această localitate. Mă și tem să scriu ce-mi spunea el despre rușii din partea locului. Zic, mă tem să nu-i fac un rău.

Am aflat că l-a încolțit covidul și a avut mult de suferit. Plus că are un buchet întreg de alte maladii cronice de care nu duce lipsă cam orice moldovean al timpurilor în care trăim. Mi-a pomenit, în lacrimi - simțeam la receptor după cum îmi vorbea - despre cireșul bunelului Luca de la Tătărăuca Nouă și iazul din apropierea casei lui, unde ne zghihuiam până nu ne implora bunica să mergem acasă să mâncăm că se răcește borșul, peștele prăjit și mămăliguța. Și-a amintit Iura și despre cum mergeam la Nistru, fiecare cu undița pe spate, ca să prindem bibani. Și că atunci când lucra la Gâsca în calitate de brigadier și avea treabă în vreo gospodărie agricolă din nordul republicii, sau la Zgurița, trecea numaidecât și pe la Corlăteni s-o vadă și pe tanti Xenia, mama mea și a sorei Larisa, dar și pe noi, că părinții lui nu mai erau în viață. 

I-am răspuns lui Iura, printre lacrimi și eu, că la Corlăteni s-au prins și dau roadă câteva tufe de viță de vie de soiul "Moldova". Deabia fusese elaborat acest soi de poamă, când fiind pe la Gâsca, Iura mi-a pus într-o sacoșă vre-o 20 de butași și m-a sfătuit cum să-i sădesc și să îngrijesc de ei. M-am împărțit din această pomană și cu socrul de la Bocșa, astfel că și în satul lui crește poamă altoită în brigada pe care a condus-o Iura la Găsca.

Dar câte încă am mai avea de vorbit!!! Și ni le vom aminti. Deoarece ne vom și întâlni. La Bender, sau la Corlateni. Ori chiar la Bălți, de ce nu?

Iura, Iura... Parcă nu trăim la o distanță prea mare unul de altul, dar suntem atât de... departe. Cine ne-a îndepărtat atât de mult? Războiul din 1992? Regimul acela blestemat de la Tiraspol? Lipsa lui Valic? Viața? Bătrânețea? Cine?

 

MIHAIL BORISOVICI GRINBERG: JURNALISTUL DE LA "TINERIMEA MOLDOVEI" SI PEDAGOGUL DE LA CATEDRĂ UNIVERSITARĂ

Au trecut atâția ani, dar chipul și vocea lui blândă nu se uită. O spun nu doar eu. O spune multă lume care l-a cunoscut.

Nu-mi pot aminti când am primit cel dintâi răvaș semnat de Dumnealui. O fi fost prin 1963, că în acel an, fiind în clasa a șaptea, am început să atac redacțiile puținelor ziare editate în limba zisă moldovenească cu vești din satul natal. La "Tinerimea Moldovei" scriam despre evenimentele produse în școala în care îmi făceam studiile. Dovadă e și acest răspuns de la redacție, care poartă semnătura lui Mihail Grinberg, pe atunci lucrător literar la ziarul tineretului. 

De regulă, o scrisoare primită de la redacție mă bucura, oricare ar fi fost conținutul ei. Iar în acest răspuns, datat cu 31 martie 1965, mi se spune că informația mea "n-a fost publicată din cauza supraîncărcării gazetei cu materiale mai importante."

Vremea a șters din memorie conținutul multor altor scrisori de acest gen pe care le-am primit de-a lungul anilor. Țin minte, însă, că elev fiind, am fost invitat la o consfătuire a corespondenților ziși voluntari ai "Tinerimii Moldovei". Atunci i-am cunoscut pe mai mulți colaboratori ai ziarului, printre care Ștefan Lozinschi, Isai Cârmu, Serafim Belicov, Alexei Ciubașenco și, desigur, pe consăteanul meu, Victor Dumbrăveanu. O mai fi fost, probabil, și Pavel Meniuc, Nicolae Dercaci, Nicolae Batrânu și alții, doar că noi ne-am aflat mai mult printre cei mai tineri angajați. Și nu-mi amintesc dacă am vorbit atunci și cu Mihail Grinberg, dar am cunoscut, în schimb, mai mulți condeieri tineri, care s-au întrunit în aceeași seară la o ședință a Cenaclului literar "Luceafărul", în cadrul căreia a fost pus în discuție un ciclu de versuri semnate de Ion Proca.

Nu am încetat să scriu "Tinerimii" nici după ce am fost anunțat că nu am trecut concursul la facultate. Jurnalistica era o secție proaspăt creată în cadrul facultății de litere, iar concursul a fost neînchipuit de mare. Chiar și în armată aflându-mă, am continuat să bombardez ziarul tineretului cu scrisori din Cehoslovacia, unde am fost dus în 1968. Plus că tot "Tinerimea" a  inițiat un concurs de creație pentru doritorii de a studia la secția de jurnalism, învingătorii căruia au avut privilegiul să fie admiși la facultate după susținerea tuturor examenelor de admitere. Eu l-am trecut cu brio și am fost admis.

M-am bucurat mult când l-am aflat printre profesorii de la facultate și pe Mihail Grinberg. Era, nu știu cum, prea bun, prea familial cu noi. Iar lecțiile lui se terminau prea repede.

De ce va povestesc aceste amănunte? Deoarece jurnalistul și pedagogul Mihail Grinberg a fost și va rămâne în memoria mea o personalitate demnă de tot respectul. Un evreu cum a fost el, mai rar printre moldoveni, dar și printre ai lui.

În timpul studenției, pe parcursul unui an și ceva, am fost paznic la șantierul actualei Bănci Naționale, aflată la acel moment în proces de construcție. Îl vedeam deseori intrând sau ieșind din cartierul aflat în imediata apropiere a șantierului. Și am dedus că locuiește undeva, într-un bloc din apropiere, mai ales că ne întâlneam uneori în Magazinul Presei, aflat în chiar prima casă cu 5 nivele din stânga Bulevardului "Tineretului", actualul Bulevard "Grigore Vieru". I-am povestit de ce mă aflam acolo și n-a zis nimic. O bună parte din studenții acelor ani câștigau un ban muncind în calitate de paznici.

Două sau trei veri - nu mai țin minte - am muncit împreună cu alți colegi de grupă și cu profesorul nostru, Mihail Grinberg, la editarea suplimentului "Tinerimea Moldovei la șantierele studențești". Pagina apărea în fiecare săptămână pe tot parcursul semestrului de muncă al studenților. Eram și remunerați, dar ne simțeam mândri că munceam alături, într-un birou de la etajul 3 al Casei Presei, cu profesorul nostru. Țin minte și astăzi o deplasare la Ștefan Vodă (Suvorovo de atunci) de unde am adus un reportaj despre activitatea unui detașament de țelinari format doar din fete, care-și făceau studiile la o școală de medicină dintr-un oraș din Federația Rusă. Mi-a rămas în amintire deplasarea la șantierul combinatului de produse cerealiere din Ghindești, Florești, cea de la Vișniovca, Cantemir, unde un detașament de studenți-țelinari din Rusia participau la recoltare, cele de la Edineț și Bălți, Hârtop, Criuleni și alte multe localități.

Când am aflat că profesorul nostru universitar ne-a părăsit, am regretat mult. S-a stins, cum se zice, pe nevăzute. Multă lume nici nu a știut că a plecat la Domnul. Și mie mi-a spus cineva dintre prietenii de pe facebook. 

Zina Izbaș, bunăoară, l-a plâns în felul ei: "Păcat că a plecat prematur. La început ne-a fost conducător de grup. Atâta verticalitate și onestitate la acest OM cum altcineva nu-mi aduc aminte să-mi fi arătat. Iubea studenţii. Ne era ca un tată. La un moment dat, nu ştim din care considerente, l-au înlăturat din postura de diriginte al nostru. Am regretat mult. Eu nu învăţam la materiile comuniste. Nu pentru că eram lenoasă, ci pentru că ăsta era principiul meu de atunci - demagogia nu e de mine. Dar la obiectul predat de Dumnealui am luat nota maximă. Pentru că lecţiile Dlui Grinberg nu-ţi doreai să se mai termine. Luminoasă fie-i amintirea!"

Iar Nicolae Roibu ne-a spus ceva mai mult: "Din păcate, a avut o moarte misterioasă... A fost un om bun. Dumnezeu să-l ierte!"

(Unica poza cu jurnalistul și profesorul M. Grinberg am găsit-o pe facebook, plasată de cineva dintre băieții care-l însoțesc, absolvenți și ei ai facultății de jurnalism. Și m-aș bucura mult dacă cineva păstrează și ar posta alte fotografii cu dragul nostru învățător.)