CUCIUL NU A ARĂTAT SEMNE DE A-ȘI RÂNJI COLȚII CA SĂ LE DEA DE ÎNȚELES: "ГОВОРИТЕ НА НОРМАЛЬНОМ ЯЗЫКЕ"

Facebook-ul mi-a amintit zilele trecute de o întâmplare hazlie și dureroasă din viața noastră, a românilor basarabeni. Cazul s-a produs acum doi-trei ani, dar cred că nu contează acest amănunt, dacă ținem cont că fenomenul în loc să dispară prinde rădăcini și mai puternice.

Într-o zi din acei ani am fost martorul unei scene deosebite. La ultima stație de transport public din cartierul "Dacia" al orașului Bălți, o doamna "vorbea" cu un maidanez. Cu un câine drăguț, din ăștia care trecuse, probabil, prin procedura de castrare și îngrijire, dovadă fiind un inel special implantat în urechea dreaptă a cuciului.

Vorbea în limba rusă doamna. Iar maidanezul o asculta cu atenție, legănându-și coada în semn că o înțelege. A urcat rusoaica în troleibuz, iar câinele a rămas să aștepte un nou prieten care să-i vorbească.

S-au apropiat, în scurt timp, doi puștani grăitori de limbă română, probabil elevi la o școală profesional-tehnică din acel cartier. Și în așteptarea troleibuzului "au intrat" și ei în vorbă cu maidanezul inelat. In română îi ziceau să fie atent când trece strada. Ca, nu cumva, sa-l strivească vreo mașina. 

Cuciul le-a făcut și lor din coadă, în semn că-i înțelege, și nu-și mai lua privirea de la ei. Nici prin gând să arate semne de a-și rânji colții ca să le dea de înțeles: "говорите на нормальном языке".

DE ZIUA MEA, M-AM POMENIT CU TREISPREZECE ANI MAI ÎN VÂRSTA CA TATA ȘI TOT CU ATÂȚIA ANI MAI TÂNĂR CA MAMA 

Astăzi a fost ziua mea de naștere. Și m-am pomenit că nu știu dacă sunt mulți sau puțini anii pe care i-am împlinit. Pot să zic doar ca-s 72. Nici mai mulți, nici mai puțini. Cu 13 mai mulți decât avea tata când a urcat Sus. Și tot cu 13 ani, dar mai puțini, de la momentul când ne-a părăsit mama.

Ce să zic despre această aritmetică? Nimic decât să constat că asta este realitatea, adică, aceasta este viața. Și nu pot să fac nimic pentru a o schimba, cum nu pot să ocărăsc pe cel ce ne dă și ne ia viața.

Și mă bucur mult că am început ziua evadat din singurătatea apartamentului în care locuiesc. Mulțumită telefonului și prietenilor de pe facebook. Mulți, tare mulți.

Iată de ce sunt onorat să Vă răspund reciproc. Galbenul și buburuza din aceste flori să vă aducă multă dragoste de Viată, prieteni! Sănătate și toate bune! Mă bucur nespus de mult că am fost astăzi împreună, Dragilor!

Mulțumim pentru felicitări!

 

ASTĂZI, ACTRIȚA LIDIA NOROC-PÂNZARU A FOST CONDUSĂ PE ULTIMUL SĂU DRUM. E ÎNMORMÂNTATĂ  PE ALEEA  ACTORILOR DIN CIMITIRUL DE PE DEALUL LUNGUL, ALĂTURI DE SOȚUL SĂU

"Liduța, puișorule, sună ora 12 noaptea și încerc să-ți răspund la scrisoarea din 5 decembrie, cea de 9 pagini, pe cea de 10 pagini încă n-am primit-o. Dar cred că am s-o primesc, dacă ai trimis-o... Eh Liduța, când ai ști cât de tare aș vrea să fiu lângă tine acum, mai în scurt, tare, tare mi-i dor de tine. De aceea aștept ziua întâlnirii, așa că nici n-am cuvinte să mă exprim mai bine..."

Sunt rânduri dintr-un răvaș datat cu 8 decembrie 1961 și trimis din Moscova spre Bălți de către studentul pe atunci al Institutului de Artă Teatrală  "A. Lunacearski", Anatol Pânzaru, în adresa iubitei sale soții Lidia Noroc Pânzaru. Spre regret, volumul lui Ion-Gheorghe Șvitchi "Autograf pe cortina Teatrului Național", editat acum mulți ani și dedicat vieții și activității regizorului Anatol Pânzaru, nu conține și scrisori de răspuns din Bălți spre Moscova.

Nu știu cât e de corect să dai publicității frânturi dintr-o scrisoare personală adresată unei ființe dragi, dar am îndrăznit s-o fac din două considerente. Volumul lui Șvitchi, cu un tiraj mare pentru acele vremuri, publică mai multe scrisori expediate de viitorul regizor Anatol Pânzaru în adresa viitoarei actrițe și soții. Plus că, ultima este persoana care a lecturat și a permis publicarea corespondenței sosite de la Moscova, acest lucru fiind menționat în carte. Și, iertată să-mi fie îndrăzneala, care mă impune cu multă durere și tristețe să vă anunț că astăzi, 9 septembrie, 2021, Liduța a fost condusă în ultimul său drum spre cimitirul din dealul Lungul, unde din 2007, pe Aleea Actorilor, i-a fost rezervat un loc alături de soțul său drag.

Potrivit unui comunicat dat publicității de Primăria Bălți, Lidia Noroc-Pânzaru s-a stins în dimineața zilei de 07 septembrie 2021. Dânsa a activat mai mult de șase decenii cu dedicație și pasiune pe tărâmul cultural-artistic. A fost o personalitate deosebită în viața teatrală și culturală a Bălțiului.

S-a născut la 4 decembrie 1942 în satul Ustia, raionul Glodeni, iar între anii 1949-1959 a fost elevă la școala medie generală nr. 4 „Ion Creangă” din Bălți. În anul 1959 debutează pe scena Teatrului moldo-rus din Bălți în piesa „Jertfa” de G. Timofte, în rolul lui Ionică. Pe parcursul a 35 de ani a jucat cu dăruire și profesionalism în cele 70 de roluri și peste 1000 de reprezentații, cucerind inimile spectatorilor atât pe scena teatrului bălțean, cât și pe scenele altor localități din Moldova, România, Ucraina, etc.

Pentru merite deosebite în promovarea și dezvoltarea artei teatrale, în 1981, i se conferă titlul de „Artistă emerită". Printre cele mai reprezentative roluri jucate pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” enumerăm: Odochia în spectacolul „Odochia” de I. Puiu; Ruxanda în „Despot Vodă” de V. Alecsandri, Mița în „De-ale carnavalului” de I. L. Caragiale, Luluța în „Chirița din provincie” de V. Alecsandri și alte roluri inedite.

Din anul 1961 devine membră a Uniunii oamenilor de teatru din Moldova; între 1975-1980 e membru al Consiliului artistic al teatrului. În anul 1986 este decorată cu „Insigna de onoare”.

Între anii 1990-1999 este șef al Direcției cultură din mun. Bălți; 1999-2003 – Șef al Direcției județene cultură din județul Bălți, 2003-2008 – specialist principal al Secției cultură din Primăria mun. Bălți; din 2008-2021 – muzeograf în Muzeul de Istorie și Etnografie mun. Bălți. Pentru merite deosebite în anul 1993 a fost decorată cu Medalia „Meritul Civic”.

Începând cu 2003 este președintele Consiliului ramural al sindicatului lucrătorilor din cultură din mun. Bălți.

După moartea soțului, regretatului regizor Anatol Pânzaru (1936 – 2007), a înființat Fundația „Anatol Pânzaru”, reușind să instituie și premiul „Anatol Pânzaru” pe lângă Uniunea Teatrală din Republica Moldova.