"MĂ AFLAM PE BALCON CÂND A TRECUT REGELE ȘI NE-A FĂCUT CU MÂNA. ERA ÎN DRUM SPRE CATEDRALĂ ȘI TOATĂ LUMEA ÎL SALUTA. E O AMINTIRE PE CARE N-O POT UITA"

A plecat în Ceruri Alexandru Budișteanu. E Omul care a ținut mult la Bălți, oraș în care a copilărit și și-a făcut studiile. Dar și la Basarabia în întregime. Dumnezeu să-l aibă în preajma Lui!

Pe 10 iunie 2004 am publicat un interviu realizat cu EL în unul din ziarele editate la Chișinău. Ne spunea atunci că nu are nici un fel de relații cu autoritățile comuniste bălțene. "Dar mi-ar face plăcere să le am. Singurele mele relaţii sunt cele pe care le am cu direcţia Liceului „Ion Creangă” şi conducerea Universităţii din Bălți”.

Vedeți ce ne-a mai spus arhitectul Alexandru Budișteanu acum 17 ani în rândurile care urmează. Drept titlu al interviului am folosit o frază pe care mi-a mărturisit-o domnul Budișteanu în timpul discuției noastre.

"CRED CĂ ÎNTRE CELE DOUĂ MALURI ALE PRUTULUI SUNT MULT MAI NUMEROASE LUCRURILE CARE NE APROPIE DECÂT CELE CARE NE DESPART"

Zilele trecute elevii Liceului teoretic „Ion Creangă” din municipiul Bălţi, Olga Şumilin şi Mihai Balanici, au intrat în posesia Premiului „Alexandru Budişteanu” acordat al nouălea an la rând celor mai buni liceeni pentru merite deosebite la învăţătură şi purtare exemplară. Distincţiile au fost înmânate în cadrul unei festivităţi prilejuite de încheierea anului de studii la respectiva instituţie de învăţământ de către arhitectul român de origine basarabeană Alexandru Budişteanu. Instituit în anul 1996 premiul a fost înmânat până în prezent la şapte elevi ai Liceului “Ion Creangă”, unul dintre care a intrat în posesia lui trei ani consecutiv. Cu această ocazie reporterul nostru a solicitat un interviu oaspetelui bucureştean, discuţie pe care o prezentăm în rândurile care urmează.

- D-le Budişteanu, sunteţi din nou la Bălţi, (a câta oară?) pentru a înmâna premiul ce vă poartă numele. Cum să înţelegem gestul Dumneavoastră?

- Este un gest de dragoste si recunoştinţă. Mă găsesc la a noua ediţie a decernării premiului respectiv si mă simt foarte onorat că Liceul „Ion Creangă” din Bălţi, unde mi-am făcut studiile şi eu, a acceptat să instituie acest premiu. El se decernează la finele anului de studii Premiantului de Onoare al liceului în amintirea unei tradiţii care a existat la această instituţie. Pe când îmi făceam studiile aici, am avut cinstea şi eu să fiu Premiant de Onoare şi m-am simţit obligat să continui această tradiţie frumoasă, pentru a încuraja pe cei mai buni elevi. Până anul trecut exista un singur premiu. Atunci s-a apreciat insă că este preferabil să existe două: unul pentru secţia reală şi altul pentru cea umanistă a liceului.

- Ce reprezintă de fapt acest premiu?

- El este o recunoaştere a faptului că cel mai bun elev, din punct de vedere al rezultatelor la învăţătură şi al comportamentului său în societate, trebuie răsplătit. Premiul este constituit dintr-o diplomă de onoare şi o sumă de bani în valoare de 150 dolari americani. Începând cu anul trecut, aceasta sumă a fost împărţită în două, pentru a se acordă la doi premianţi.

- De ce aţi decis să-l instituiţi?

- Mi s-a părut că este bine să stimulăm şi din acest punct de vedere efortul pe care-l fac elevii. Pentru că, una este să fii considerat foarte bun şi alta este să fii declarat cel mai bun. Eu am de asemenea dorinţa ca cei care au primit premiul meu să rămână în legătură cu mine şi să ştiu ce fac ei şi mai departe, cum evoluează. Îmi face plăcere să am confirmarea, că aceşti tineri devin cineva, că devin oameni utili comunităţii şi societăţii şi că nu a fost o întâmplare faptul că au primit premiul instituit de mine.

- Cum vi se par elevii de la Bălţi?

- Consider că aveţi un material uman de o mare valoare. Aceşti tineri şi tinere sunt frumoşi, deştepţi şi inteligenţi şi sunt buni viitori cetăţeni de nădejde ai Republicii Moldova.

- Dumneavoastră sunteţi originar din Basarabia?

- Sunt născut în comuna Pârliţa, judeţul Bălţi. Revin în aceste locuri ale copilăriei şi adolescenţei mele, cel puţin o dată pe an, pentru a înmâna premiul, iar dacă pot, vin la Bălţi şi mai des. Sosesc încoace întotdeauna cu două sentimente: de emoţie şi de dragoste. Sentimentul de emoţie este generat de faptul că mă întorc pe meleagul unde mi-am petrecut o foarte importantă parte din viaţă. Cel de dragoste îmi insuflă încrederea că este imposibil să nu iubeşti aceste locuri şi oamenii de aici. Orice fiinţă are rădăcinile sale, un loc de care aparţine. Bălţiul este localitatea de care aparţin eu.

- Cum apreciaţi evoluţiile politice care au loc în Basarabia în ultimii ani şi ce viitor are în opinia Dumneavoastră Republica Moldova?

--Îmi este greu să vă răspund pentru că e un subiect diferit, care presupune un alt gen de discuţie şi o experienţă politică, pe care nu ştiu în ce măsură o am, ca să vă pot răspunde adecvat. Dar ştiu că fiecare ţară îşi are destinul său.

- Ne puteţi spune câte ceva din biografia Dumneavoastră?

- M-am născut în anul 1928, aşa cum spuneam, la Pârliţa, comună aflată nu departe de Ungheni. După şcoala primară făcută la Bălţi, am fost elev la Liceul „Ion Creangă” unde am studiat până în 1944, când m-am refugiat împreună cu părinţii în România. Acolo am absolvit Institutul de arhitectură din Bucureşti şi am lucrat în proiectare, după ce între anii 1956 - 1960 mi-am făcut aspirantura la Moscova, devenind candidat în ştiinţe, apoi doctor în arhitectură, cu specialitatea urbanism şi amenajarea teritoriului. Activând în calitate de arhitect la Comitetul de stat pentru construcţii şi arhitectură din România, am plecat apoi ca funcţionar internaţional la New-York, unde în perioada 1967-1972 am lucrat ca arhitect la sediul Naţiunilor Unite, la Centrul pentru locuinţe, construcţii şi sistematizare. În 1977, după cutremurul din România, mi s-a propus funcţia de Arhitect Şef al Capitalei, funcţie pe care am exercitat-o timp de şase ani până în 1983. Am coordonat o serie de proiecte importante din acea perioadă, devenind apoi Şef al Centrului Naţional de sistematizare din România, iar după Revoluţie - expert parlamentar pe parcursul a zece ani. După pensionare am continuat să activez, în prezent fiind consultant la Camera de Comerţ şi Industrie a României şi Preşedinte al Uniunii Vorbitorilor de Limbă Engleză din România. Suntem Filiala română a acestei Asociaţii Internaţionale, care este reprezentată în 52 de ţări şi are sediul la Londra.

- De fapt cine vă consideraţi şi cât de des veniţi la Bălţi?

- Sunt basarabean, sunt moldovean şi sunt român. Sunt, precum vă spuneam, la a noua mea venire la Bălţi pentru înmânarea premiului, iar înainte de instituirea acestuia am mai fost de câteva ori în Basarabia pentru a vedea pur şi simplu locurile unde am copilărit. Când eram aspirant la Moscova am venit în Basarabia din capitala Rusiei. După refugiul din 1944, prima posibilitate să revăd meleagurile copilăriei şi adolescenţei am avut-o în 1959. Am trăit la Bucureşti, la Moscova şi la New-York, am avut posibilitate să vizitez toate continentele, încât îmi este mai uşor să spun ce ţări nu am vizitat, decât în ce ţări am fost. Dar emoţiile pe care le am atunci când mă întorc la Bălţi nu pot fi comparate cu altele. Aici este locul unde m-am format ca om. Am fost întrebat cândva de ce nu am rămas în America. Şi am răspuns: ”Îmi este de ajuns că mi-am pierdut odată Patria. Să mai fiu a doua oară înstrăinat - nu mai doresc”.

- Mai locuieşte la Pârliţa ori Bălţi cineva dintre rude? Ce amintiri aveţi despre locurile natale?

- Nu. Dar pot să vă spun că tata şi mama s-au cunoscut la Pârliţa, pentru că amândoi erau profesori la gimnaziul de acolo. S-au căsătorit şi m-am născut eu. Mama este din Zăbriceni, sat care atunci era în componenţa judeţului Bălţi, iar tata - din Căinarii lui Alexe Mateevici. Când m-am născut, Pârliţa era în judeţul Iaşi. Pentru că a fost o perioadă în care în mod intenţionat s-a hotărât ca Prutul să nu mai fie o graniţă administrativă şi numeroase judeţe încălecau ambele maluri ale lui. Istoric, Bălţiul era în ţinutul Iaşi. De altfel prin 1939 România a fost împărţită în ţinuturi. A existat Ţinutul „Prut” cu capitala la Iaşi, care cuprindea Moldova dintr-o parte şi din alta a Prutului. Era şi Ţinutul „Nistru” cu capitala la Chişinău, în care erau incluse judeţe din centrul Basarabiei şi din lungul Nistrului. Mai era şi era Ţinutul „Dunărea de Jos” cu capitala la Galaţi, cuprinzând şi sudul Basarabiei. Se făcuse această împărţire pentru ca Prutul să nu mai funcţioneze ca nici un fel de graniţă. În România erau zece ţinuturi grupate în această manieră. Dar mă leagă de Bălţi nu numai dragostea faţă de trecutul acestor locuri, ci şi interesul faţă de prezentul şi de viitorul lor. Mie Bălţiul îmi rămâne drag nu numai pentru că am trăit aici. Aş vrea să fiu sigur că oraşul acesta se va dezvolta cum trebuie şi că va avea în continuare un loc, aşa cum îl merită. Pentru că aş vrea să ştiu că acest pământ fertil este gospodărit cum trebuie, deoarece are resursele necesare şi poate să devină un important centru de dezvoltare din nordul ţării. De fiecare dată când vin încoace, simt în mod evident că sunt îmbunătăţiri. Pentru că, indiferent de regimul politic de aici, se fac mereu investiţii, există un sens ascendent, dezvoltarea oraşului fiind continuă.

- Să revenim la Liceul „Ion Creangă” unde au studiat mai multe personalităţi.

- Eu am participat la efortul de redeschidere a lui în 1995, pentru că după 1944 nu a mai funcţionat. Liceul acesta a fost înfiinţat în 1906. A existat mai întâi o perioadă sub ruşi, numindu-se pe atunci gimnaziu pentru băieţi. A căpătat apoi numele lui Ion Creangă începând cu 1918 când Basarabia a devenit parte componentă a României. În 2006, deci, vom marca centenarul liceului. Este o instituţie de prestigiu.

- Ne aflăm într-o sală pe uşa căreia scrie: „Clasa Alexandru Budişteanu”. Ce sentimente aveţi intrând în această incintă?

- Foarte mari. La Bucureşti fiind, din când în când, noaptea înainte de a adormi, mă gândesc cu mare dragoste la acest spaţiu, dedicat mie. Ţin mult la el şi din considerentul că atunci când trăiam la Bălţi părinţii mei nu au avut nici măcar casa lor. Liceul „Ion Creangă” mai are clase memoriale pentru Eugen Coşeriu şi pentru Simion Varzaru, care a fost cel mai important director al liceului în perioada românească. Aş fi fericit ca toate clasele de care dispune instituţia să fie dedicate memoriei unor persoane importante, pentru că printre absolvenţii liceului sunt mulţi care merită această cinste.

- Vă mai amintiţi de colegii Dumneavoastră de liceu. Cine sunt ei?

- Hai să începem chiar cu colegii mei de clasă. Academicienii Constantin Ţăbârnă şi Alexandru Nacu, precum şi doctorul Victor Gheţul mai tânăr, toţi stabiliţi la Chişinău. Mulţi absolvenţi ai liceului au lucrat şi mai continuă să fie activi în România, Germania, Franţa şi în alte ţări. Aici a învăţat savantul de talie internaţională Eugen Coşeriu, iar marele lingvist Damian Bogdan şi-a făcut studiile de asemenea la liceul din Bălţi.

- Care este părerea Dumneavoastră vizavi de răceala din ultimul timp dintre Chişinău şi Bucureşti?

- Este o greşeală politică şi nu stau să găsesc vinovatul, dar mi se pare anormal ca între două ţări, care au atâtea lucruri în comun să existe această răceală a relaţiilor. Cred că între cele două maluri ale Prutului sunt mult mai numeroase lucrurile care ne apropie, decât cele care ne despart.

- Credeţi că R. Moldova are şansa de a se integra în Uniunea Europeană?

- Fără îndoială. Ca şi România care este de pe acum în plin proces de integrare. Ne vom integra împreună, în Europa, fără nici o îndoială. In ceea ce priveşte unirea celor două maluri ale Prutului, aceasta ţine de voinţa celor în cauză şi în mare măsură de educaţia noilor generaţii. Oricum nimic nu se poate face cu sila. Este important în primul rând să ne cunoaştem istoria şi limba în mod corect. Foarte important este de asemenea faptul că Republica Moldova dispune de foarte multe şi remarcabile valori umane. Mă refer în special la ţăranii de aici, care întotdeauna au crescut şi educat copii de calitate pentru gloria acestui pământ. Aceştia pleacă şi ajung cetăţeni importanţi în toată lumea, dar nu prea se mai întorc. E un mare păcat. Aş vrea să le spun acestor tineri să nu plece, să rămână la baştină. Salut sosirea tinerilor basarabeni să studieze în România, dar mă întristează faptul că foarte mulţi nu se mai întorc acasă. Sfatul meu pentru aceştia ar fi să se împlinească profesional şi să câştige bani pe unde pot, dar să se întoarcă în cele din urmă la baştină. Să se întoarcă cumva, dacă nu este posibil pentru totdeauna , atunci măcar prin investiţii, sponsorizări, etc., dar să nu uite de unde provin.

- Ce le-aţi putea replica celor care afirmă că jandarmii români îi băteau pe basarabeni?

- Sunt de necomparat nenorocirile abătute asupra moldovenilor din stânga Prutului din cauza unor jandarmi care băteau nu pentru că erau basarabeni, ci pentru că, de exemplu, furau, cu deportările în masă şi cu foametea pe care au îndurat-o aceştia. Citiţi „Cărţile memoriei”. Ştiţi ce e acolo? Îţi vine să plângi.

- Aveţi cumva stabilite nişte relaţii şi cu administraţia publică locală din Bălţi?

- Nu am relaţii. Dar mi-ar face plăcere să am. Singurele mele relaţii sunt cele pe care le am cu direcţia Liceului „Ion Creangă” şi conducerea Universităţii „Alecu Russo”.

- Ce momente din copilăria Dumneavoastră de la Bălţi vă mai stăruie în memorie?

- Multe. De exemplu la 2 iunie 1935, cu ocazia sfinţirii Catedralei „Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena”, la Bălţi a sosit Regele Carol al II-lea şi Marele Voievod Mihai de Alba-Iulia. Eram copil şi locuiam cu chirie într-o casă de pe strada „Regele Ferdinand”, actualmente „Ştefan cel Mare”, unde a fost o poştă o staţie de radioficare. Mă aflam pe balcon când a trecut Regele şi ne-a făcut cu mâna. Era în drum spre Catedrală şi toată lumea îl saluta. E o amintire pe care n-o pot uita. Să ştiţi că cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea a fost cea din anii dintre cele două războaie mondiale, când România era mare, era recunoscută, era puternică, era bogată. Păcat că a venit anul 1940.

A dialogat Pavel DUMBRĂVEANU

“Accente Libere” din 10 iunie 2004

PE MORMÂNTUL BUNELULUI LUCA DE LA TĂTĂRĂUCA NOUĂ, CREȘTE DOAR IARBĂ ȘI FLORI UDATE CU LACRIMILE NOASTRE

Mă poartă uneori gândul către bunelul Luca, tatăl mamei mele. Mă refer la bunelul Luca Ciolpan de la Tătărăuca Nouă, satul de lângă Mănăstirea Rudi, sat care dea lungul anilor a fost în subordinea mai multor stăpâni și administrații. 

Mi-amintesc deseori că nu am fost de multă vreme la mormântul lui și că nu mai știu dacă cineva mai îngrijește  acea cruce de pe mormântul cu multă iarbă și flori, cum îl văzusem ultima dată. Mama mai era în viață în acel an. Anume ea mă îndemna de fiecare Blajini să mergem la mormântul bunelului.

Ultima dată când am fost la Tătărăuca Nouă ne-am oprit mai întâi la poarta căsuței unde au locuit buneii și mama. Nu am îndrăznit să intrăm în ogradă deși actualii stăpâni ne-au invitat insistent. Am trecut apoi pe la fântâna Ninei, o femeie care-și avea casa lângă cimitir și pe care mama o rugase să îngrijească de mormântul dascălului satului. Nina s-a bucurat și am mers împreună în cimitir să vărsăm lacrimi pe iarba și florile de pe mormântul bunelului. 

Ziceam că nu am mai fost pe la Tătărăuca Nouă de foarte mulți ani, și-mi este tare dor de acel sătuc în care-mi petreceam lunile verii. Mi-e dor de cireșul din fundul grădinii bunelului, de căluții și mânjii din grajdul de peste drum, de valea și dealul pe care coboram și apoi suiam spre și de la Nistru. Dar cel mai tare mi-e dor de bunelul Luca, acel bunel de care, la cei 5-6 ani cât îi aveam, mă temeam de el, când îl vedeam învârtind manivela unei râșnițe.

Buneii mei au fost buni gospodari cu o căsuță mică, dar cu un beci mare. Și cu acareturi multe pe lângă casă. În una din cele 3 camere era instalat un pian. În alta, mai stătea nefuncțional, un gramofon. Iar bunelul era dascăl de biserică. 

Nu țin minte dacă în sat funcționa vreun locaș sfânt. Cred că nu exista o astfel de instituție, altfel satul ar fi avut și un preot. Or bunelul Luca era căutat de lume. Mai mult, a și slujit la o biserică dintr-un sat vecin. 

E un adevăr pur, despre care mi-a povestit chiar mama. Iar în sat, ca în sat: se năștea și murea lumea, unde, oficial sau pe ascuns, era invitat dascălul Luca Ciolpan să oficieze prohoduri. 

Scriu aceste rânduri după ce în una din pozele găsite în albumele părinților, l-am descoperit pe bunelul meu înfăptuind o slujbă  religioasă la o înmormântare. Nu știu și nici nu am putut stabili anul evenimentului. Ar putea să fie de până la cel de-al doilea război mondial, adică pe timpul regimului românesc.

Țin minte, însă, aproximativ, anul când bunelul Luca ne-a părăsit. Găsisem tot în albumele părinților și o poză de la înmormântarea lui. Era anul 1966, an când absolveam școala medie. Mi-amintesc că cineva dintre apropiați mi-a încredințat să scriu cu praf din pastă de dinți un mesaj de rămas bun pe panglica ce însoțea una din coroane. Iar autorul fotografiei nu a putut să o ocolească, alături fiind și eu împreună cu mama.

Aș fi pus punct acestor rânduri nostalgice și triste, dar mi-am amintit despre ceva neobișnuit descoperit la Tătărăuca Nouă. Am văzut în cimitirul din sat niște cruci deosebite, care au un aspect diferit de cele ale românilor-moldoveni. Sunt confecționate din piatră, mult mai înalte, iar lumea din sat vorbește că sub ele sunt înmormântați niște nemți. De unde nemți într-un sat răzășesc - s-o spună specialiștii. 

P.S. La aproape doi ani de la publicarea acestui material, trebuie să adaug următoarele: L-am cunoscut doar când era în vârstă. Așa cum e prezent în această poză, nu l-am văzut nicicând.

E vorba despre bunelul meu Luca, poza din tinerețe a căruia mi-a trimis-o prietenul meu de pe facebook, preotul PrIoan Lisnic. Bănuiesc că a găsit-o în arhive, după ce a citit acest material. Vă mulțumesc părinte, pentru că chiar nu am cunoscut unele amănunte din textul alăturat.