PRIMII PRIZONIERI AI RĂZBOIULUI DIN UCRAINA: NIȘTE COPII NAIVI TRIMIȘI DE PUTIN SĂ TRAGĂ ÎN OAMENI PAȘNICI DIN ȚARA VECINĂ

Nici astăzi, în a treia zi de la declanșarea oficială a războiului din Ucraina, nu mă pot dumeri de unde provin bubuiturile pe care le-am auzit trei nopți la rând încă înainte de dimineața zilei de 24 februarie. Sunt ferm convins că nu am visat: despre aceste sunete groaznice produse noaptea târziu, când lumea doarme, i-am auzit să vorbească pe mai mulți bălțeni. Iar despre bubuitura din dimineața de 23 spre 24 februarie a scris și un portal local, potrivit căruia în acea noapte ostașii Brigăzii de infanterie motorizată nr. 1 din Bălți nu au desfășurat exerciții de instruire la poligonul din apropiere. 

Întrebarea e fără răspuns și astăzi. Chiar dacă mai multe surse  informative au scris că Tiraspolul ar fi atacat orașul Odesa cu rachete. Să fi ajuns sunetul acelor explozii până la urechile bălțenilor somnoroși? Și dacă este adevărat că exploziile de la depozitele militare din Odesa au fost cauzate de rachetele lansate de armata rusă aflată în regiunea separatistă din stânga Nistrului, reiese că Republica Moldova a atacat Ucraina. Or Transnistria este parte componentă a RM.

Timpul le va pune pe toate la locul lor. Și aș îndrăzni să propun renunțarea la teritoriul din stânga Nistrului pentru a înfăptui Reunirea cu România. Ca să avem în mod automat susținerea Blocului NATO și a Uniunii Europene. Și să ne întoarcem la matca noastră firească. Dar, repet, timpul le va așeza pe toate la locul lor.

Deocamdată trăim realitatea groaznică a celor ce se întâmplă în țara vecină, la o depărtare de câteva sute de kilometri. Iar acolo se întâmplă lucruri tragice și eroice. Armata ucraineană încă rezistă atacurilor tancurilor și rachetelor rusești și este ferm convinsă, așa cum afirmă președintele Volodimir Zelenskiy, să nu cedeze nici o palmă de pământ ucrainean. A și luat primii prizonieri. Niște copii naivi trimiși de Putin să tragă în populația pașnică a Ucrainei. Îi vedeți mai sus, în prima poză.

Încă-s puține realizările ucrainenilor. Și ei deplâng pierderea celor treisprezece militari de pe Insula Șerpilor, care au refuzat să depună armele în fața unor cotropitori ruși. Locuitorii orașului Harkiv încă rezistă pentru a nu le permite ocupanților ruși să ocupe cel de-al doilea oraș ca mărime din Ucraina. Cu stoicism și eroic este apărată și capitala, Kiev. Un film postat pe internet ne prezintă cât de fermi sunt kievenii să nu cedeze în fața dușmanului. Până și fotbaliștii de la "Dinamo" Kiev au îmbrăcat haina militară. În stradă, alături de apărătorii Kiev-ului, este și primarul capitalei,  boxerul Vitaly Klicikov. Cum să nu-i glorifici și să exclami: Slavă Ucrainei?!!!

Am găsit azi pe facebook și această știre tristă, dar care ne insuflă încrederea că ucrainenii știu cum să-și apere Patria.

"Este ora 6 dimineata in Ucraina. Rasare soarele, luptele au scazut in intensitate. KIEVUL RAMANE IN PICIOARE!!!! Militarii si civilii din oras au reusit sa respinga toate atacurile rusilor de peste noapte. Este uluitor ce pot sa faca oamenii hotarati si patrioti. Jos palaria!

Niciun oras important al Ucrainei nu a fost capturat in noaptea aceasta de catre invadatorii rusi. Au venit in Ucraina sa moara.

Din pacate, insa, un erou si veteran al armatei ucrainiene, Iryna Tsvila, a fost ucisa in lupta, in seara aceasta, in timp ce unitatea ei reusea sa respinga un atac rusesc asupra Kievului".

I-AM RĂSPUNS CĂ AM PE NAS UN PUNCT DE CERNEALĂ, LĂSAT DE MINE PENTRU MULȚI CURIOȘI CARE NU M-AU PUTUT IDENTIFICA

Nici nu mai țin minte în ce an a fost făcută această poză. Știu doar că eram în clasa a cincea B și se întâmpla în anul de studii 1960-1961. Școala noastră din satul Strâmba, raionul Bălți pe atunci, astăzi Corlăteni, Râscani era una din cele bine cunoscute în localitățile din preajmă, având pe atunci un sediu bine construit și trainic. Instituția era înzestrată cu un laborator de fizică și chimie, un atelier de tâmplărie unde se desfășurau lecțiile de muncă, o bibliotecă școlară, terenuri sportive, etc. Și unde mai târziu, a apărut un tractor pe care elevii îl studiau și îl chinuiau să funcționeze. Dar despre poza de mai sus voiam să vă povestesc.

Pionieri, nevoie mare, toți cu cravate roșii legate la gât. Nu-mi pot aminti, dar cred că încă nu venise ordin de sus să mergem la școală în uniforme. Vedeți că fiecare îmbrăca ce le putea cumpăra părinții. Dar cravata pionerească era obligator să o purtam. 

Despre cei doi bărbați din ultimul rând al pozei am amintiri plăcute. Din șase ani cât am învățat în această școală (clasele a cincea - a zecea), i-am avut alături doar doi, sau trei. În ultimii ani ne-au părăsit, unul stabilindu-se cu traiul la Chișinău, altul - la Bălți.

Ion Topor (ultimul din dreapta noastră) era director de școală și ne-a predat geografia. Dar juca foarte bine baschet și volei. Prin clasa șaptea, cred, am jucat si eu in timpul recreațiilor, alături de el. A fost un om de omenie, chiar dacă cerea disciplină și acuratețe. A activat un timp la Ministerul învățământului, dar s-a stins din viată în Australia, unde, ulterior, se stabilise cu traiul. Acolo îi este și mormântul.

Domnul Nicolae Buga era tatăl nostru, conducător de clasă și un pedagog înnăscut. Ne-a predat fizica și matematica. Când tocmai ne deprinsesem mai bine cu el, a dispărut undeva. Mai târziu am aflat că s-a mutat cu traiul la Bălți și a activat la cea mai prestigioasă instituție de profil din oraș. L-am avut oaspete în casa mea mulți ani mai târziu, întâlnindu-ne la Crucifixul ridicat în memoria prizonierilor lagărului din Bălți, unde, băiețandru fiind, a stat două zile închis dincolo de sârma ghimpată. Ajunsese acolo întâmplător, după ce pe neobservate a sărit sârma ghimpată ca să ducă ceva merinde prizonierilor de acolo. A scăpat fugind fără ca să-l observe santinela. Pe poză îl vedem chiar în centru, rândul doi, în spatele persoanei din cărucior. Sunt cam 20 de ani de la acea întâlnire, dacă nu mai mult. Cred că nu mai este nimeni în viață din aceste persoane.

Doamna din centru era studentă-stagiară și nu mai țin minte cum se numea. Iar noi, ăștia cu cravată de pionier la gât, uitați-vă si dumneavoastră, cât de mândri și frumoși eram. Aproape că nu mă mai recunosc nici eu.

Apropo, prietenul meu din Târgoviște, Eliade Gâldău, m-a deconspirat, scriindu-mi că îndrăznește să creadă că sunt "mititelul tuns zero, al doilea din rândul 3, de la stânga la dreapta". I-am răspuns că a îndrăznit bine, precizând că "am pe nas un punct de cerneală lăsat de mine pentru mai mulți curioși care nu m-au putut identifica".

* * *

P.S. Constat cu multă durere că, cel puțin, șapte din colegii prezenți în fotografia de mai sus au părăsit această lume.

MĂ UITAM LA ACEȘTI TINERI ȘI-MI VENI ÎN GÂND IDEEA SĂ URC ȘI EU ÎN UNUL DIN AUTOCARELE ALINIATE PENTRU A PLECA

Bălți-ul a petrecut astăzi două autocare pline cu tineri și tinere din nordul republicii, care au luat calea spre vestul Europei. Unul din aceste mijloace de transport a plecat spre capitala Franței, Paris, iar cel de-al doilea autobuz și-a făcut drum spre orașul ceh Praga.

Am îndrăznit să-i întreb pe unii din ei de ce ne părăsesc și cui îi lasă pe cei ce rămân acasă. - Da ce să facem? a fost răspunsul majorității. - Nu avem unde munci, iar salariile care le propun unele unități economice și instituții sunt mici pentru a ne întreține familiile, au precizat interlocutorii mei.

Fiecare din ei au acasă părinți, familii, copii, care aici, în RM, nu mai pot fi asigurați cu cele trebuincioase pentru o viață decentă.

Cineva din băieții care urmau să urce în autocarul de pe ruta Bălți-Paris, mi-a dat de înțeles că situația în care a ajuns RM este rodul inactivității celor care au condus această zisă țară. Au dat și nume, referindu-se la Lucinschi, Voronin, Plahatniuc, Filat, Dodon și alții, care, zic ei, și-au bătut joc de popor și au impus situația plecării în masă a basarabenilor la muncă peste hotare.

Tot aceștia au schimbat legislația astfel încât actuala conducere se poticnește de fiecare dată când încearcă să întreprindă careva acțiuni pentru a stabiliza situația economică din țară, mi-a declarat un bărbat stabilit de mai mulți ani la Bălți.

Îi cred și îi susțin fiind unul din pătimiții regimurilor care au furat acest popor muncitor și blând. CNAS-ul nici azi, după ce au trecut 10 ani de când m-am pensionat, nu vrea să-mi recalculeze pensia ținând cont și de circa 9 ani de cotizații, activând la doua publicații din republică. Refuză s-o facă chiar dacă există în acest sens și o hotărâre a Judecătoriei Bălți din 10 septembrie 2015.

E pentru că la CNAS își mai fac de cap filați, plahatniuci, dodoni și alte soiuri de angajați care se gândesc nu la bătrânii pensionari, ci la buzunarul lor. Iar asemenea funcționari și de la alte unități economice și instituții impun tineretul să plece și să nu se mai întoarcă.

Mă uitam la acești tineri și-mi veni în gând ideea să urc și eu în unul din autocarele aliniate pentru a pleca. Doar că, la anii pe care-i am, nu știu dacă are cineva acolo nevoie de mine.