DESPRE UN CONCURS ANUNȚAT DE NOUA CONDUCERE A NAȚIONALULUI BĂLȚEAN ȘI DESPRE IULIAN CODĂU, CARE ȘI-A ADUS LA BĂLȚI O PERNĂ DE ACASĂ, CÂND A DEVENIT ACTOR

Am văzut deunăzi un afiș al Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Bălți, care pare, la prima vedere, neobișnuit. Conținutul lui nu anunță vreo premieră, montarea unui spectacol nou, ori, pur și simplu, prezentarea unuia din cele vechi. În afiș se spune despre un concurs inițiat de administrația Teatrului. S-a anunțat un concurs de selectare a tinerelor talente pentru funcția de actor. Ca și la începuturi. Ca și acum 65 de ani.

Acest afiș m-a pus în situația să cred că noua, tânăra și încă neexperimentata, dar dornică de a munci conducere a instituției, va reuși să schimbe starea lucrurilor de la Naționalul bălțean. S-ar putea să dea și o lecție pentru celelalte teatre din republică. Mă refer la cum s-a montat și s-a prezentat spectacolul "Avalanșa", spre exemplu. La un spectacol care evocă războiul din Ucraina și la altul documentar despre istoria și veteranii teatrului. Toate experimentale și reușite. Mă refer și la ceea ce va urma, pentru că, sunt sigur, se vor încerca noi modalități de a convinge bălțenii, și nu numai, să vină la teatru. Unde scena miraculoasă le va aminti că "soarele îi încălzește și pe cei buni, și pe cei răi, și pe cei de două feluri". Că așa este soarele și așa sunt oamenii.

Afișa mi-a amintit despre regretatul actor Iulian Codău, care, apropo, a ajuns actor după ce a trecut un concurs similar, desfășurat în primăvara anului 1957. Concursul de atunci a desenat pentru noua trupă moldovenească a teatrului bălțean și alți tineri talentați, dar îl pomenesc pe Codău, deoarece el a fost omul care a scris istoria instituției. Și a editat o carte care se numește "Teatru pe roate". Tot Iulian Codău mi s-a destăinuit că la 9 mai 1957, direcția teatrului din Bălți l-a anunțat că a fost selectat pentru postul de actor al trupei bălțene. Și l-a rugat să-și ia de acasă o pernă, când va veni la Bălți. Deoarece la căminul unde locuiau actorii nu ajungeau perne, mi-a explicat Iulian Codău.

Nu cred că cei aprobați să completeze trupa Naționalului bălțean după actualul concurs, vor trebui să-și aducă pernă de acasă. Dar dacă va fi nevoie, de ce nu? Treabă bună să se facă. Așa cum a mai fost în istoria teatrului bălțean. 

ÎNTR-O DIMINEAȚĂ DE ACUM 10 ANI,  AFLAT ÎN TROLEIBUZUL NR. 1 DIN BĂLȚI, MI S-A  FĂCUT RUȘINE DE BLUGII PE CARE-I PURTAM

Facebook-ul mi-a amintit astăzi cum acum un deceniu, m-am pomenit rușinându-mă că port blugi. S-a întâmplat pe 15 iunie 2012, într-un troleibuz din Bălți, fiind martor ocular al unei scene oribile. Era oră matinală, când majoritatea angajaților instituțiilor și întreprinderilor se grăbeau la serviciu, înghesuiți în salonul murdar al unui troleibuz de pe ruta nr. 1. 

Un tip cam nespălat și cu tatuaje pe mâini o tot ruga pe o bătrânică, care, se vede, se întorcea deja de la piața agricolă din oraș, să-i dea două fructe de zmeură din căldarea aproape plină cu aceste bunătăți. Bătrânica, nu ca ar fi fost prea zgârcită, i-a refuzat mai mult fiind speriată de mutra individului suspect. La care gest, cel cu tatuajele si cu niște blugi nespălați de foarte multă vreme, s-a apropiat și mai mult de bancheta bătrânei și cu un ton și mai obraznic a vrut să-i întindă doi lei, doar ca să obțină cele două fructe de zmeură. 

"Я так давно не кушал малину", a vociferat tipul. 

Călătorii, care s-au pomenit martori ai situației, au început să se caute pe la buzunare pentru a se încredința ca nu le-a dispărut portofelele. 

Eu, aflat ceva mai departe de locul unde se producea scena, eram sigur ca nu m-a buzunărit nimeni și mi-am căutat de treabă. Doar că m-a cuprins un fel de rușine cauzată de blugii pe care-i purtam. Erau de același model ca ai tipului.

 

CÂND MERG ACASĂ, LA CORLĂTENI, INVOLUNTAR, MĂ POMENESC AȘEZAT PE PRAGUL CASEI PĂRINTEȘTI, SĂ MĂ DOJENEASCĂ MAMA

Eu când mă văd acasă, la Corlăteni, involuntar, mă pomenesc deseori așezat pe pragul casei părintești. Și chiar dacă nu e pragul casei de la începuturi (cea veche a fost demolată după cutremurul din 1977), pe scările lui, mă simt copilul de altădată. Pentru că acest prag este cel mai scump. 

E ca o prispă a casei buneilor mei Nicolae și Elizaveta, unde tata și mama au stat la începuturile căsniciei lor. E tribuna pe care aștept să fiu miluit ori dojenit.

Doar că mama nu mai e acasă de prin aprilie 2007. O fi cu multe treburi importante acolo, Sus. Și sunt sigur că mă păzește din Ceruri la fel de înduioșător, cum o făcea când era acasă.