CHIAR NIMIC NU SE MIȘCĂ ÎN ACEASTĂ MIȘCARE SPORTIVĂ?

Acum mulți ani am publicat în săptămânalul Comitetului Olimpic al RM "Sport Pus" mai multe știri și corespondențe despre activitatea sportivă din Bălți. Nu aveam fixată o tematică obligatorie, astfel încât îmi alegeam subiectul relatărilor mele în funcție de cele ce se întâmplau pe arenele sportive ale capitalei de nord. Prin luna aprilie am expediat la redacție și o corespondență în care m-am destăinuit că-mi este rușine să elucidez fenomenul despre care scriam. 

Am descoperit-o ieri, răsfoind arhiva mea, și m-am pomenit în situația să-mi pun mie, activiștilor din sport, dar mai ales edililor municipiului Bălți, o întrebare la care nu găsesc răspuns. Pentru că situația de atunci până astăzi nu s-a schimbat cu nici o iotă: Chiar nimic nu se mișcă în această mișcare sportivă din Bălți? Materialul avea titlul "PENTRU CE APLAUZE?"

“Deunăzi pe Stadionul municipal din Bălţi, în timpul unor întreceri la atletism cu participarea elevilor din clasele superioare ale instituţiilor de învăţământ preuniversitar, am descoperit un fenomen despre care, recunosc, îmi este chiar ruşine să-l elucidez. În toiul unei curse la alergări, antrenorul unuia dintre elevii participanţi la întreceri, care se vede este şi profesor de educaţie fizică la o şcoală cu predare în limba română, îşi încuraja discipolii în limba oficială a Republicii Moldova. Nimic deosebit, veţi zice. Ba da, pentru că pedagogii celorlalţi tineri sportivi participanţi la cursă, făceau acelaşi lucru, dar în limba rusă. Elementul dureros al fenomenului este că pedagogul de la şcoala cu predare în limba română o făcea cu o altă intensitate decât colegii lui, fiindu-i parcă ruşine că vorbea în limba în care-şi instruieşte elevii.

Mi-am amintit de această scenă citind zilele trecute în săptămânalul Comitetului Olimpic al RM „Sport Plus” o corespondenţă semnată de ziaristul Victor Cobăsneanu din Soroca. De parcă s-ar simţi vinovat pentru că a abordat problema utilizării de către arbitrii de pe terenul de fotbal şi de către jucătorii de pe gazon a limbii oficiale a ţării, autorul respectivului material roagă cititorii ziarului să-l corecteze dacă simt că a greşit. (Aşa suntem noi moldovenii: ducem în spinare povara bunătăţii noastre, vorba maesrului Ion Druţă.)

Problema abordată este deosebit de dureroasă nu doar la Soroca şi nu doar la Bălţi, unde ea este simţită mult mai pronunţat, ci pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Pentru că aşa precum afirmă autorul materialului nominalizat, în Moldova fotbalul „se joacă precum şi se vorbeşte”. Iar cum e vorbită limba oficială a ţării care se numeşte Republica Moldova o ştie toată lumea.

În municipiul Bălţi româna nu este vorbită nu doar de către alolingvi. Limba baştinaşilor majoritari din această urbe este neglijată practic de toată populaţia, cu excepţia unor intelectuali, deoarece chiar membrii administraţiei publice locale, şi aici cu mici excepţii, utilizează doar rusa. Aceştia, la rândul lor, nu vor să înveţe limba oficială a statului în care trăiesc, deoarece sunt încurajaţi de către conducerea republicii. Şi dacă nici primarul, nici viceprimarii nu se prea trudesc să vorbească româna, macar în măsura în care o cunosc, de ce s-ar simţi obligaţi s-o facă şi ceilalţi funcţionari? Dacă toţi împreună neglijează limba oficială a ţării, de ce s-ar simţi obligaţi să o cunoască şi să o pună în capul mesei directorii şcolilor sportive? De ce ar trebui să o facă şi pedagogii acestor instituţii, antrenorii şi elevii?

Să nu uităm că majoritatea sportvilor perfomeri, care reprezintă culorile ţării la competiţiile de talie internaţională, sunt absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ cu profil sportiv, unde aşa cum menţionam mai sus, problema utilizării limbii oficiale a statului este neglijată şi de către pedagogi. De aici începe „comande naprotiv naş privet”, de aici - „ştrafnoi udar”, etc.

Dacă problema utilizării limbii române în R. Moldova nu poate fi soluţionată la nivel naţional, hai s-o facem cel puţin cu statut de experiment, la nivel ramural. S-o începem cu sportul. Să permitem arbitrajul meciurilor de fotbal şi nu numai doar fluieraşilor care cunosc limba oficială a ţării. Să-i includem în teren pe fotbaliştii care barem încearcă să studieze limba română. Pentru că un meci de fotbal este nu doar o competiţie. El mai trebuie să fie şi un spectacol pe care-l privesc masele largi. Şi dacă spectacolul este jucat prost, cu ce obraz actorii lui ar cere să fie răsplătiţi cu aplauze îndelungate?"

Pavel STOICU,  „Sport Plus”, aprilie 2004

 

 

ÎN BĂLȚI POȚI ÎNTÂLNI MAI PUȚINE DRUMURI BUNE, DAR NIȘTE INDICATOARE, BINE FIXATE, TE FAC SĂ CREZI CĂ EȘTI ÎN CHIKAGO

Zilele trecute, primarul municipiului Bălți a felicitat angajații din sfera transportului feroviar cu ocazia sărbătorii lor profesionale. Și nu a uitat să semneze cu majuscule, НИКОЛАЙ ГРИГОРИШИН. A făcut-o nu în fața feroviarilor, ci cu ajutorul unor bannere publicitare împrăștiate pe străzile orașului într-un tiraj de numai el știe câte exemplare. Care costă, la sigur, nu puțini bani achitați nu din buzunarul lui Grigorișin, ci din banii publici.

Am încerca să trecem pe lângă acest fenomen, dacă am ști că bugetul municipiului Bălți are suficiente surse chiar și pentru asemenea soi de felicitări. Dar mă gândesc și la altceva: de ce n-ar merge Grigorișin la depoul de locomotive, spre exemplu, și să felicite feroviarii chiar acolo, aflându-se față în față cu colectivul sărbătoriților. Și de ce Grigorișin nu s-ar lăuda că bugetul municipal pe care e obligat să-l gestioneze corect, nu duce lipsă de mijloace financiare și pentru tirajarea unor bannere publicitare cu un asemenea soi de informație?

Încă de pe timpurile când capitala de nord era condusă de Vasile Panciuc și comuniștii rebotezați peste noapte democrați, la fiecare intersecție de drumuri, străzi, stradele și ulicioare, au fost instalate indicatoare. Ca, nu cumva, cineva să rătăcească în Chikago din nordul republicii. Vedeți și voi, dragilor, în poza de mai sus cum arată ele. La fiecare intersecție de drumuri, străzi, stradele și ulicioare. Că și aceste indicatoare au costat niște bani, cerșiți de la bugetul veșnic peticit, nu l-a prea durut pe nimeni.  

Iar mai deunăzi întrebam pe un funcționar din cadrul unei întreprinderi municipale unde au dispărut coșurile metalice de gunoi de pe străzile orașului. Mi s-a răspuns că acestea au fost înlocuite cu altele mai noi, dar mai costisitoare și care, vedeți și Dumneavoastră, deja se deteriorează. Ce scop au urmărit edilii urbei atunci când au decis să schimbe шило на мыло, cum zic românii noștri, e ușor doar de presupus. Mai ales că o parte din coșurile metalice de gunoi fuseseră schimbate ceva mai devreme cu altele noi, frumoase, nu zic, dar bănuiesc, mai scumpe.

Le  puteți vedea alăturat. Și-l puteți aplauda pe Grigorișin.  Că a început deja următoarea campanie electorală pentru primăria Bălți.

                 *        *        *

Pe lângă toate astea mai e ceva de presupus. Ba chiar vorbesc gurile rele că metalul astăzi costă mulți bani. Și se colectează până și o cutie de conserve, nu doar un coș de gunoi. Chiar de pe străzi,  din orice loc unde acesta nu stă prea bine.

                 *          *         *

Iar această construcție instalată acum câțiva ani chiar în fața primăriei, sub ferestrele biroului primarului, se numește bibliotecă de stradă. La începuturi am văzut și cărți în interiorul ei. Luai ce-ti plăcea și puneai altceva în loc. Dar de vreo 4-5 ani, cutia e pustie. Încă bine că n-o doboară vântul, că nu s-au aciuat porumbeii sau cioroii în interiorul ei. Și când știi că bugetul bălțean e gol, și nu ajunge pentru peticirea tuturor găurilor, fără să vrei, îți pui o întrebare la care nu știu dacă cineva nu cunoaște răspunsul. Pentru că un primar, un viceprimar responsabil de gestionarea corectă a bugetului, nu ar admite să cheltuie banii publici pentru felicitări scrise pe bannere publicitare, care costă, sunt sigur, nu puțini bani. Ei ar merge în colective să le adreseze ce au a le spune. Doar că bannerele sunt cu bani, iar banii, zic înțelepții, sunt... ochiul dracului.