POZĂ CU MAMA, TATA ȘI SORA. SUNT ÎNGERII MEI, SOSIȚI LA ROKYTNICE ÎN ANUL 1969, PE ADRESA ПОЛЕВАЯ ПОЧТА 83011  

Pe verso-ul acestei poze găsesc scrisul mamei: "Scumpului nostru fecioraș și frățior. Păstrează ca amintire această fotografie de la părinți și surioară. 22.03.1969."

Trecuse șapte luni de la intrarea forțelor armate ale URSS în Cehoslovacia. Iar eu îmi făceam serviciul militar în cadrul unei unități aflată în localitatea Rokytnice din acea țară. Până la demobilizare mai aveam un an și ceva.

Astăzi, când a trecut - nici nu pot să cred - mai mult de o jumătate de secol de la acel moment, când sunt cu circa 30 de ani mai în vârstă decât avea atunci mama, deseori mă întreb ce gândea ea, rămasă în singurătate, despre mine, despre tata, despre sora Larisa și despre cum își va organiza ea mai departe viața. Pentru că în august din 1968, rezervistul de tata, la 46 de ani pe care-i avea, fusese mobilizat în armată și dus nu se știe unde. Sora avea  ocupația ei la școala de medicină din Bălți, iar eu de câteva luni eram ostaș în termen și mă aflam la școala de sergenți din cadrul unei unități militare din Ucraina.

Știți ce a făcut mama când s-a pomenit în această situație? A urcat în autobuzul de pe ruta Bălți-Nicolaev și a poposit la poarta unității militare din orașul de pe malul râului Bug. Să mă vadă nevătămat și să se încredințeze că tata se va întoarce acasă.

Iar peste câteva zile trupele sovietice au intrat pe teritoriul Cehoslovaciei. Ca în octombrie, după absolvirea școlii de sergenți, un grup de moldoveni, printre care eram și eu, să fim îmbarcați în vagoane și duși în Cehoslovacia.

De unde să fi știut atunci, la vârsta pe care o aveam, cât e de mare dorul unei mame față de ființa căreia i-a dat viață?

Azi, la cei peste 70 de ani ai mei, aș cădea în genunchi în fața mamei, dacă ne-am pomeni în acea situație. Iată de ce chipurile celor trei din fotografia pe care mi-a trimis-o în martie 1969 pe adresa Полевая почта - 83011, mi-au părut niște îngeri, veniți pe calea poștei militare să mă păzească de rele. Le-a reușit, dacă am ajuns să înțeleg acest adevăr.  

 

 "E FĂCUTĂ CU FED-UL CEL BĂTRÂNEL"

Răsfoiesc blogul fiicei mele, care ține de timpurile studenției ei. În una din zile, am găsit nişte fotografii foarte simpatice realizate chiar de dânsa. Sunt însoțite de un text care îmi răscolește sufletul și care ar fi mare păcat dacă nu l-as copia ca sa-l plasez aici. Iată-l. E datat cu 13 aprilie 2008.

"In sfarsit! Acum ceva timp am facut o zi de "terapie fotografica". A fost minunat. Mi-am luat FED'u cel vechi si prafuit de vreme si duse am fost. Si uite ca abia acum am reusit sa dau pelicula la scanare. Sunt oarecum multumita de rezultate. Țotusi a fost prima sedinta, in care a fost implicat FED'u, care s-a "odihnit" mai bine de 10 ani. L-am gasit ascuns prin rafturile lui taica-meu. Printre ele am mai gasit si cartulia lui, dar si una de la Kiev. Pacat ca nu mai avem si Kiev'u.

FED'u m-a facut sa-mi aduc aminte de atatea. De copilarie, cand sedeam in baie, cu beculetu' ala rosu. Baia era camera noastra obscura. Ieseau poze frumoase, alb-negru. Toate cele diferite solutii, insasi procesu de developare, apoi de "coacere" a fotografiilor. Mai intii in primul vas, printr-o solutie, apoi in urmatorul.

Antreul era acoperit de ziare, muuulte ziare, pe care eu le acopeream cu fotografii. Eram atat de fericita, manuiam trecerea fotografiilor prin solutii, de ziceai ca faceam asta de-o viata. Astea sunt senzatiile de acum, desi trecusera ani buni... 

Cand am deschis FED'u ca sa bag o pelicula, am dat p/e o alta. Din pacate nu stiam ca avea o pelicula. Imi pare rau ca s-a pierdut, tre' sa fi fost ceva frumos si alb negru sigur. Frumos pt ca tine de trecut...Amintiri, rafturi de amintiri..."

Sunt făcute cu FED-ul cel bătrânel, zice Rodica. Cu FED-ul pe care l-am folosit eu de când mă știu. Și cu care a încercat și ea sa învețe arta fotografică.