"STRUGURAȘ DE PE COLINĂ, SPUNE-I BADELUI SĂ VINĂ..."

Această poză reprezintă baștina mea și e făcută de pe dealul Corlăteni-ului, de la locul unde se află via Dumbrăvenilor, care în prezent locuiesc în casa unde am crescut eu. E vorba despre fiica sorei mele Violeta și soțul ei, Ion, ambii Dumbrăveanu. Poza e din toamna anului trecut, înregistrată în timpul recoltării strugurilor de pe moșia lor.

Și în toamna anului curent am participat la culesul strugurilor. Am mers pe deal cu câteva zile mai târziu decât anul trecut și am strâns o roadă mai modestă. Dar suficientă pentru a completa cada cea mare cu boabe dulci de poamă. Sper să avem și cu ce ne lăuda când vom da mustul în beci. Ca să vă putem comunica mai târziu cât e de tulburel... tulburelul din această toamnă. De Hramul satului, ultimul din anul în curs. 

Completez relatarea mea cu câteva imagini filmate acasă, chiar în curtea casei părintești. Unde cresc vreo zece - douăzeci tufe de poamă din cea aleasă. Care, deja câțiva ani la rând, rodesc struguri de o frumusețe rar întâlnită. Vă puteți convinge privind aceste două secvențe video. În primul film suntem la recoltarea roadei acum câteva zile și în care observăm că până și cățelul de lângă poartă se bucură de recoltă. Cel de-al doilea film l-am găsit în arhiva mea și reprezintă roada anului trecut, crescută pe aceleași tufe de viță de vie. Și în primul caz, și în al doilea, strugurii sunt de invidiat.

 

Mai mulți ani în urmă, Iura, un verișor de-al meu care activa în calitate de agronom în cadrul unei gospodării agricole din satul Gâsca de lângă Bender, mi-a făcut cadou câțiva butași de viță de vie soi Moldova. Mi-a zis să-i plantez la Corlăteni pentru tanti Xenia, care a fost mama mea și sora mamei lui. 

S-au prins bine butașii, doar că nu prea rodeau. Până am aflat pricina: câteva  tufe de soi zis bakon încetineau dezvoltarea  poamei aduse de la Gâsca.

Iar Ion, actualul gospodar al casei, le-a dezrădăcinat și a sădit în locul lor ceea ce știa bine că va bucura ochiul și sufletul tuturora.

TATA A VRUT SĂ MĂ ÎMBRĂȚIȘEZE ÎNAINTE DE A-ȘI DA SUFLETUL

Pe 5 martie 1985 am văzut cum moare un om. Murea nu un oarecare cineva, ci chiar tatăl meu.  

În ajun am stat toată noaptea alături de el la spitalul oncologic din Bălți. Ca spre dimineață, medicii să mă sfătuie să-l duc acasă. Să moară în cuibul lui. 

Iar noaptea dintre 5 și 6 martie l-am ținut în brațe până și-a dat sufletul. Că-l văd și astăzi cum încerca să ridice brațul drept să mă cuprindă înainte de a pleca în infinit. De parcă avea de gând să-mi spună: adio Pavluşa! Dar nu i-au ajuns puteri.

Mi-amintesc deseori de acel moment și nu pot înțelege de ce nu realizam atunci că tata pleca să nu mai revină. Să nu-l mai văd niciodată. Fizic să nu-l văd, deoarece în vis îmi apare de foarte multe ori. 

La momentul morții lui tata, Rodica încă nu era în viață. Ea s-a născut cu aproape doi ani mai târziu. După surioara sa mai mare, Gabriela, care a murit în maternitate pe 28 noiembrie 1985, la doar două zile de la naștere. Chiar medicii din instituția în care se născuse i-au pus diagnosticul: родовая травма головного мозга, кровоилеание в мозговой ткани головы.

Gabriela s-a născut după aproape șapte ani de la căsătoria mea cu mama ei. Rodica - cu un an si ceva mai târziu.

Doamne, cât de repede se călătorește această viață! Tata ne-a părăsit acum 38 de ani. Cam tot atâția aveam și eu. Iar lui tata nu i-a ajuns circa 3 luni ca să rotunjească 60.