MAMA NOASTRĂ S-A NĂSCUT ÎN ROMÂNIA, DAR ȘI-A ORGANIZAT ȘI TRĂIT VIAȚA AȘA CUM I-A CERUT REGIMUL SOVIETIC COMUNIST

29 aprilie 2007 este ziua când mama a părăsit lumea pământească și a urcat în Ceruri, unde sunt părinții și surorile ei, precum și fratele său, Pavel. Sunt sigur că s-o fi întâlnit acolo, sau încă urmează să se întâlnească cu tata, dar și cu nepoțica ei, Gabriela,  care este și fiica mea. Iar ca azi, de o veșnicie deja, ne-a lăsat în lacrimi ca să-i ducem dorul. Dor care nu știu dacă poate fi potolit sau atenuat cumva... 

Mama mea, pe lângă faptul că a fost o femeie frumoasă și  gospodină, a avut și grija să pară, cel puțin, disciplinată, adică un pic  severă, dură, dacă vreți, atunci când cerea situația. Am simțit-o și eu în copilărie - dacă făceam vreo poznă, ungherul știa de mine. Ca în armată. Nu glumesc, mama a fost supus militar. Cu studiile ei de șapte clase și câteva luni de cursuri la Soroca, a însușit o meserie care în perioada sovietică se numea "патронажная сестра", adică soră de caritate, un fel de asistentă medicală de familie, cum se numește astăzi. 

Mama nici nu a prea dispus de timp să aibă grijă mai mult de viața sa. Pentru că s-a născut întrun regim, cel românesc, și a trebuit să-și organizeze viața după 1940 și 1944 altfel, așa cum cerea regimul sovietic. Și această metamorfoză i-a cerut eforturi mari. Mai ales că bunelul meu, Luca, tatăl mamei, a activat toată viața în calitate de dascăl în biserică. Apoi nu a neglijat nici efortul de a-l “scoate în lume” pe tata, un fiu de țărani dintro familie cu 7 copii, rămași orfani, să se crească unii pe alții după cel de-al doilea război mondial. Iar mai târziu, în "49 și în "51 - să mă nască și dădăcească pe mine, apoi și pe soră-mea, Larisa. Ca mai târziu, când ne-a ridicat puțin, să-și îndrepte grijile și eforturile la construcția unei case noi, deoarece cea bătrânească, a buneilor mei, nu mai era atât de arătoasă cum cereau timpurile.

În copilăria mea, în anii de școală, eu și sora mergeam la lecții ziua, iar mama și tata, frecventau școala seara pentru a obține studii medii. Și se întâmpla deseori că în prima jumătate a zilei aveam lecții cu Alexei Efimovici Burda, conducătorul clasei în care învățam, iar seara tot el le preda mamei și lui tata Istoria la școala serală. La vârsta pe care o aveam atunci, nu vedeam nimic neobisnuit că toată familia noastră frecventa școala. Cred că și astăzi o astfel de situație nu ar trebui să fie arătată cu degetul. Dar există lume diferită, care, nu știu de ce, cred eu, se uită chiorâș la asemenea fenomene. 

Mama noastră, a avut înțelepciunea să învestească în educația mea și a sorei tot ce a considerat ea că merită să investească. Nu numaidecât bani. S-a interesat, în primul rând, să ne crească sănătoși. Să avem grijă de felul cum ne purtăm în societate și cum vorbim cu lumea. Ne-a purtat în haine curate și arătoase. Nu a considerat că își șifonează imaginea și nu s-a rușinat să ne trimită la Răut cu gâștele sau împreună cu copiii vecinilor - pe imaș cu singurul cârlan ce-l aveam în gospodărie. Când trecusem în clasa șaptea, vara, am fost invitat la Chișinău, la un festival ordinar al pionerilor. A avut grijă să mă petreacă până la Râșcani, de unde am plecat împreună cu toată delegația raionului. Dar nu înainte de a găsi pe cineva dintre însoțitorii maturi, care să aibă grijă și de mine. Și m-a lăudat mult,  cumpărându-mi o cămașă nouă când m-am întors acasă cu titlul și cu o medalie de laureat al festivalului și cu un aparat de fotografiat "Iunkor", ca cel mai activ corespondent al ziarului pionerilor din RSSM (sunt îmbrăcat în ea în poza de mai jos, cu tot cu medalia de laureat) .

În luna august 1968, în ajunul evenimentelor din Cehoslovacia, mama s-a pomenit în singurătate acasă. Tata fusese mobilizat în armată și dus nu se știe unde. Sora avea și ea o ocupație la Bălți, ocupație legată de studiile sale la școala medicală. Iar eu de vreo trei luni eram ostaș în termen și mă aflam la școala de sergenți din cadrul unei unități militare din Ucraina. Știți ce a făcut mama când s-a pomenit în această situație? A urcat în autobuzul de pe ruta Bălți-Nicolaev și a poposit la poarta școlii de sergenți din orașul de pe malul râului Bug. Să mă vadă nevătămat și să se încredințeze că tata se va întoarce acasă. De unde să fi știut atunci, la vârsta pe care o aveam, cât e de mare dorul unei mame față de ființa căreia i-a dat viață? Iar peste câteva zile trupele sovietice au intrat pe teritoriul Cehoslovaciei. Ca în octombrie, după absolvirea școlii de sergenți, un grup de moldoveni, printre care eram și eu, să fim îmbarcați în vagoane și duși în Cehoslovacia.

Când cocea pâine, mama ne ruga s-o ajutăm la spălatul coveții sau să avem grijă ca focul din vatră să nu se stingă. Și ne permitea să împletim colăcei și hulubași ca să-i coacem chiar noi. Doar când am ajuns să înțeleg mai bine gestul bunei noastre măicuțe, am realizat cât de mult ne iubea și câtă înțelepciune conținea rugămintea ei de a o ajuta la coacerea pâinii.

Imediat ce a devenit bunicuță, mama noastră s-a bucurat nespus de mult. S-a bucurat și pentru tata, care nu prea apucase să se simtă bunel în toată legea. Când s-a născut fiica sorei, Violeta, tata s-a îmbolnăvit, iar Rodica, fiica mea, s-a născut după moartea lui. Astfel încât toată bucuria și grijile ambilor bunei au revenit doar mamei.

ANA BLANDIANA: "SĂ SE VADĂ CĂ GHETELE SUNT ÎN MÂINI"

Elevă silitoare fiind, fiica-mea s-a bucurat mult de atenția și susținerea noastră, a părinților, dar și de cea a profesorilor care i-au apreciat înalt spiritul ei creativ. Avea 12 ani când a obținut un bilet la o tabară de vară desfășurată în Sighetul românesc. L-a câștigat ca învingătoare a unui concurs cu genericul "Ce știu eu despre anii comunismului?", anunțat de Fundația "Academia Civică" din România. Concursul a întrunit circa 150 de elevi între 11 si 18 ani din România, Republica Moldova și Ucraina (Bucovina de Nord).

Rodica a apelat la ajutorul meu, întrebându-mă ce exemplu să aleagă pentru a scrie ceva la tema concursului și cum să o desfășoare. I-am propus să se inspire dintrun material de-al meu despre edificarea în piața Gării de Nord din Bălți a unui monument consacrat memoriei foștilor represați și deținuți politici trimiși în siberii de regimul comunist. Tocmai îl publicasem în acele zile în unul de ziarele editate la Chișinău.

S-a întors de la acea Școală de vară din Sighet deosebit de impresionată. Mi-a arătat și o poză cu poetesa Ana Blandiana. Cum s-au plimbat împreună desculț pe imașul de lângă o stană din Maramureș. Și mi-a povestit cum poetesa a cerut celui care le-au fotografiat  "sa se vadă că ghetele sunt în mâini".

Înspre toamna anului 1999, Fundația "Academia Civică", președintă a căreia era aceiași Ana Blandiana, a editat culegerea "Exerciții de memorie". Cartea cu peste 300 de pagini a inserat materiale scrise de participanții la concurs. Iar "Povestea unei statui neridicate", semnată de Rodica Dumbrăveanu a fost plasată în paginile 210-211 ale cărții.

Cele povestite de către copiii de vârstă școlară în paginile acelei culegeri au fost înalt apreciate de vârstnici. Iar Ana Blandiana a abordat și o problemă serioasă ce ține de educația tinerei generații. "O primă concluzie de ordin general este că ceea ce știu acești elevi despre comunism nu știu din școală, ci din familie, de la vecini, de la prieteni, din ziare, din cărți găsite întâmplător. După zece ani de libertate a informației, atât în România, cât și în Republica Moldova, școala se află încă în afara lanțului informațional care îl face pe copil să înțeleagă istoria pe care trebuie să o continue", scrie în Postfața culegerii Ana Blandiana.

CONSĂTEANUL MEU DIN GERMANIA, GRIGORE BURDA, MĂ ÎNTREBA ACUM UN DECENIU DESPRE COLEGII LUI DE CLASĂ ȘI DESPRE SATUL ÎN CARE S-A NĂSCUT

Acum ceva mai mult de un deceniu, primisem prin intermediul unei rețele de socializare un mesaj din Germania semnat de Grigore Burda. Este feciorul directorului meu de şcoală, dar şi conducătorului de clasă, Alexei Efimovici Burda. E şi un coleg de şcoală, deoarece şi-a făcut studiile doar cu un an mai târziu ca mine.

Îmi spunea atunci că se află de vreo două decenii în Germania, că s-a acomodat la viaţa de acolo şi că se simte bine. Mi-a mai scris că mai comunică cu Maia, soră-sa aflată tot în țara lui Goethe. Comunică în limba moldovenească (așa-mi scria el), cu copiii – în limba rusă şi cu nepoţii şi ginerele – în germană.

Mă întrebam atunci cum de un evreu-moldovean, crescut şi educat în mediul moldovenesc, poate să treacă cu atâta uşurinţă prin asemenea metamarfoză încât să accepte o  schimbare mare a stării de lucruri, iar un moldovean nelipsit și de niște păcate firești, cum sunt eu spre exemplu, să nu-şi permită asemenea lux.

Zic, îmi pun această întrebare şi o raportez la interesul lui Grigore Burda faţă de ceea ce se întâmplă în R. Moldova, în Bălţi şi în Corlăteni. Grişa mă mai întreba ce mai fac colegii lui de clasă, simţind în acest interes o fire de moldovean sadea, chiar dacă părinţii lui, Dumnezeu să-i ierte, au fost, dar şi el se consideră evreu. Să fie un blestem al moldovenilor români? 

Nici nu mai țin minte cum am întrerupt corespondența, încât astăzi îmi pare rău că nu am păstrat măcar adresa lui electronică. Că era un băiat dezghețat, un coleg nu doar inteligent, dar și săritor la nevoie. A profesat mai mulți ani pedagogia la o instituție de învățământ din Bălți și a dispărut pe neobservate.

Mi-am amintit despre corespondența ce am întreținut-o cu Grigore Burda acum câteva zile, când fiind la Corlăteni, am trecut pe lângă casa părinților lui, casă în care în prezent locuiește altcineva. Și mi-a apărut în față chipul lui Grigore care mă întreba acum un deceniu dacă casa în care a crescut și a locuit cu părinții mai este întreagă și dacă mai locuiește cineva în ea. Atunci nu i-am putut spune nimic - nu cunoșteam adevărul. Acum îl cunosc, dar nu mai știu cum să-l găsesc pe Grigore. Poate citește aceste rânduri să mă contacteze iar.

"AR FI CAZUL SĂ ÎNVĂȚĂM CÂTE CEVA DE LA PĂRINȚII NOȘTRI .  DACĂ NU SĂ IUBIM, MĂCAR SĂ NU NE CERTĂM UNUL CU ALTUL" 

Lucia Cucu este unul din cei zece copii pe care i-a crescut sora tatălui meu, Nina, împreună cu soțul său, Vasile Cucu. Iar titlul de mai sus mi-a fost sugerat de un comentariu scris de cineva la o postare ce aparține verișoarei mele, Lucia. Iată ce scria dânsa în pagina sa de facebook pe 8 martie curent:

"Astăzi sunt cu gândul la Mama și la Tata. Altfel nu poate fi. Au crescut împreună 10 copii. Nu l-am auzit pe tata vreo dată să-i spună mamei că o iubește, dar aveau ei un fel de gingășie, ce însemna mai mult decât „te iubesc”. Niciodată nu i-am auzit să se certe și Doamne ferește să ne fi auzit pe noi numindu-ne cumva unii pe alții. Niciodată nu strigau la noi, dar știam noi de un „Sfântul Nicolai” din colț. Duminica era ziua de odihnă și ne adunam și ne jucam, în alte zile nu era timp de joacă. Dar duminica după masă îi admiram cum se joacă ei cu cărțile și noi cei mai mici eram suporterii. De 8 martie adunam și noi ceva bănuți, care tot tata ni-i dădea și cumpăram o felicitare iar cei mai mari cumpărau mamei o basma. Sărbătoream ziua Mamei. Era o fericire nemaipomenită că puteam și eu să-i dăruiesc Mamei o felicitare".

Știam că în familia mătușii Nina și a lui badea Vasile au crescut mulți copii, dar că au fost tocmai zece îmi venea greu să cred. Lucia, care locuiește acum la Chișinău și crește o fiică, m-a convins că anume așa a fost: "Galina - cea mai mare, (fiica tatălui de la prima soție - mama ei a decedat când ea avea 3 ani), Vladimir (fiul mamei din prima căsătorie) și Nicolai (fiul tatălui, aveau 1.5 - 2 ani, cand i-a murit mama). Tata cu 2 copii și mama cu un copil și-au unit destinele, apoi au apărut Nadejda, Lidia, Olga, Ion, Pavel, eu (Lucia) și Valentina (Dumnezeu să o odihnească - a murit la 18 ani de cancer)."

Tanti Nina, adică mătușa mea și sora lui tata a crescut, de asemenea, întro familie cu mulți copii. Așa cum erau timpurile grele și zbuciumate, buneii mei Elizaveta și Nicolae au dat viață la șapte copii - patru băieți și trei fete. S-au crescut unii pe alții, deoarece după război au rămas toți orfani - ciuma secerându-le părinții. Și când te gândești că sărăcia și greutățile nu i-au despărțit, fără să vrei, ajungi la concluzia lăsată întrun comentariu de către cineva la postarea Luciei: "Viata din trecut a fost mai grea, dar mai frumoasa..."

Toți șapte și-au înfiripat familiile și gospodăriile lor. Iar despre tatăl meu, nu că mi-e tată, circulă legende prin sat: "Un om mai cuminte și mai bun la suflet nu am întâlnit", îmi mărturisea un bătrân care mă întrebase al cui sunt. Badea Mișuca, cel mai mic dintre feciori, era preferatul meu. În copilăre, de Anul Nou pe vechi, îl admiram cat de frumos dansa în ceata "Căluțului". Tanti Natalia, cea mai firavă și mai frumoasă, în opina mea dintre fete, ne găzduia pe cuptorul mic al casei sale împreună cu propria gloată de copii, atunci când mama sau tata nu ne putea lăsa singuri. Despre badea Vasile, bunul și întotdeauna receptiv soț al mătușii Nina, adică tatăl verișoarei Lucia, am și scris când eram deja flăcău, dar încă elev la școală, un crochiu pe care l-am publicat în gazeta raională. Și nici nu mă îndoiesc că rândurile de mai jos, lăsate drept comentariu la postarea verișoarei Lucia, conțin mai mult decât un adevăr. "I-am prins și eu pe acești părinți minunați, dar nu pot uita niciodată cum mâna “muncita” a mamei tale dezdoia cutele de la perne sau plapumele strânse, ca “sa fie ca lumea!” Pentru ea era culmea și perfecțiunea curățeniei..."

Mă veți întreba ce are toată această înșirătură de nume și amintiri cu cele scrise și poza publicată de verișoara Lucia. E un tot întreg. Deoarece fiica matușei Nina, găzduiește în conștientul ei fix aceleași sentimente care mă chinuie și pe mine în raport cu părinții mei. Altfel spus, tata și sora lui, Nina, nu pot și nu lipsesc din viața noastră, a mea și a Luciei. Ne leagă ceva dumnezeiesc. Ne leagă arborele genealogic. Un sânge care apă nu se face.

Public aici niște poze scumpe. Și mă doare tare că nu am mai multe, cel puțin șapte câți frați și surori au fost în familia buneilor mei de pe linia lui tata. Sper, totuși, să completez acest album, dacă poate, mă ajută cineva să găsesc și poze cu unchii Fedea și Valentin, dar și cu matușa Măriuța. Și mai mult mi-aș dori să am măcar o poză cu bunica Elizaveta. Că bunelul, Nicolae, uite-l, îi duce dorul. Ca și mine și sora, Larisa. 

Iar aici îi am pe tanti Nina și Nătălița, pe badea Mișa și tata, dar și pe bunelul Nicolae, pe care nu l-am prins în viață.

                                *                   *                    *  

P.S. Nu am reușit bine să pun punct la aceste rânduri că... am găsit un exponat nou al albumului nostru familial. E vorba despre încă o poză cu tanti Nina, mama Luciei. Și însoțită cu un text de nota zece. Citiți-l și lăsați lacrimile să-și facă treaba: 

Blândă, caldă și senină!!!

Ne privea cald și cu blândețe, chiar și atunci când făceam vreo șotie, noi cei mai din urmă, fiind...

Aveam un pat atât de mare, în care încăpeam toți, chiar și nepoții când veneau.... Tata l-a meșterit!

...Dar când toți au plecat, patul s-a făcut mai mic. Mama se culca de-a curmezișul ca sa-i pară că nu e pustiu patul.

....Mi-e dor de-a ta privire,

Mi-e dor de tine, Mamă!..

RALUCA, STRĂNEPOȚICA MEA DE LA SORĂ, ÎȘI SĂRBĂTOREȘTE AZI ZIUA DE NAȘTERE. SI-AR FI DORIT DREPT CADOU O CĂLĂTORIE ÎN SUA

Astăzi este ziua de naștere a Ralucăi, strănepoțica mea. Întrun an a crescut de parcă n-am văzut-o un deceniu.

E fiica nepoatei Violeta de la soră, și nu că e cea mai descurcăreață, dar este și, poate, prea înțeleaptă pentru vârsta pe care o are. Nu întâmplător numele ei se întâlnește rar și are semnificația de glorie, frumusețe, iar purtătoarele lui sunt considerate ca fiind unele dintre cele mai blânde și pașnice, care nu sunt lipsite niciodată de grație si care tratează mereu cu calm orice situație.

Sa fii sănătoasă, Ralucel! Ai grijă de bunică și de ce vă spun învățătorii la școală. Ascultă-ți și iubește-ți părinții și... las" că SUA nu dispare de pe fața pământului și vine timpul când o să mergi peste ocean ca sa-ți realizezi visul. Nanu o să te susțină cu dragoste și înțelepciune.

La mulți ani!

P.S. Câți ani a împlinit Raluca? Nu va putem spune exact. E mare deja!

TATĂL MEU ÎL CAUTĂ PE-UN NEAMȚ RĂTĂCIT ÎN POLONIA. AR PUTEA SĂ-L ÎNTÂLNEASCĂ PE CUMNATUL SĂU, PAVEL, CĂZUT TOT PE-ACOLO

În zilele începutului de martie ale anului 1985, tatăl meu se chinuia în spitalul oncologic din Bălți. Rămâneam uneori cu el peste noapte și-l vedeam deseori cum se văicăra de durere prin grimase. Dar nu l-am auzit să se plângă. În dimineața lui 5 martie, medicul de gardă s-a apropiat de mine și mi-a zis să-l iau acasă. Să moară la casa lui, nu în spital. Noaptea, între orele 0 și 1 a lui 6 martie și-a dat sufletul.

Am impresia, însă, că tatăl meu n-a murit. Din 6 martie 1985 el e plecat undeva departe și e pus pe căutare. O fi dorind să-l găsească pe neamțul cela, întâlnit în timpul războiului al doilea mondial, care, rănit fiind și cu arma în mâini, nu a îndrăznit să tragă în el. Și pe care neamț, la rândul lui, nici lui tata nu-i trecu prin cap gândul să-l împuște. Erau la război și amândoi răniți erau.

Cazul mi l-a povestit demult, când eram mic, chiar bunul meu părinte. Avea obiceiul să-mi spună în loc de povești, întâmplări de pe front. Doar că la vârsta mea de vreo 5 - 7 ani, cum puteam să înțeleg importanța actului celor doi ostași aflați pe baricade diferite?

Mi-a spus că l-a întâlnit undeva în Polonia, în timpul când trecuse cu Armata Sovietică Königsberg-ul și porni mai departe, spre Berlin. Iar în drum spre mai departe, l-a găsit o schijă care i-a fracturat omoplatul. Și că a fost nevoit să rămână în urma frontului ca să-și ogoiască durerea și să scape de rană. A intrat într-o casă, la prima vedere părăsită, dar nu demult văruită. Iată acolo, în acea casă cu miros de var proaspăt, s-au întâlnit cei doi răniți.

Mi-am amintit despre această "poveste" a lui tata nu demult, când colega de facultate, scriitoarea Claudia Partole, îmi povesti despre un caz similar în care fusese implicat tatăl ei. Născut tot în 1925, ca și părintele meu, a fost mobilizat de sovietici și trimis pe același front de la Königsberg. Acolo, îmi povestea colega, tata s-a pomenit față în față cu un neamț, ambii amețiți fiind de o explozie. 

- Și de ce nu l-ai împușcat? - se făcu curioasă fiica. 

- De ce să-l împușc? Nici el n-a tras în mine, i-ar fi răspuns părintele.

După demobilizare, tata nu a umblat cu medalii prinse în piept, cum se mai întâmplă pe la noi. A muncit ca toată lumea de la țară unde era posibil să câștige o para. Mai mulți ani a lucrat și bucătar la colhoz, hrănind angajații de la ferma de vite și țăranii de pe câmpuri. Și nimeni nu s-a plâns de calitatea proastă a bucatelor. Dimpotrivă, toată lumea-i aprecia înalt vocația. Până și mama îl lăuda că gătește mai gustos decât o poate face ea. Iar meseria, tata a deprins-o în armată, după ce fusese rănit și nu mai putea fi trimis în prima linie.

Tatăl meu este deosebit și prin altceva. El nu are zi de naștere. Din ignoranța nu știu cărui funcționar, în certificatul lui de naștere nu este indicată ziua și luna în care s-a născut. Se arată doar anul – 1925. Soră-mea, Larisa, îmi spunea că tata i-ar fi mărturisit odată că e născut pe 4 iunie 1925. O fi, dar nu am găsit nici un document care ar confirma că așa este.

                         *                   *                   *

Scriam la începutul acestor rânduri că tatăl meu n-a murit. Mi se pare că umblă prin lume si-l caută pe un neamț rănit, întâlnit într-o casa  proaspăt văruită de lângă Varșovia. Care n-a vrut să tragă în el și pe care nici tata nu l-a împușcat. Dar undeva, într-o localitate tot din Polonia, ar putea să-l întâlnească pe Pavel Ciolpan, fratele lui mama, căzut și înmormântat pe pământ străin. Și în memoria căruia am fost eu botezat cu numele lui. Iar dacă se întâlnesc doi cumnați, nu cred să se despartă prea repede.

 

AM AȘTEPTAT CA LA POARTA AȘTEPTĂRII: POATE VIN ASTĂZI, POATE VIN MÂINE. N-AU VENIT ȘI NU ȘTIU DE CE N-AU VENIT

Am ajuns să devin hoț. Am furat copia fotografiei unei ființe scumpe. Am găsit-o în pagina mamei sale, intrând de pe un cont străin. 

E vorba despre o poză mai recentă cu nepoțica, Magdalena. Poză pe care am copiat-o s-o am mai aproape de inimă. Adică de locul unde-și ține lucrurile scumpe un bunel rămas în singurătate.

Recunosc, căutam această poză, deoarece nepoțica împlinește azi 5 anișori de la naștere. Cinci ani pe parcursul cărora în loc să mă bucur în toată plinătatea, am tot așteptat. Am așteptat, ca la noi, la moldoveni, la poarta așteptării: poate vin astăzi, poate vin mâine. N-au venit astăzi. N-au venit nici mâine. Și nici nu știu de ce n-au venit.

Așa că... iertat să-mi fie pasul.

Iar cu ocazia împlinirii celor cinci anișori, vreau să-i transmit nepoțicăi cele mai sincere felicitări. Să crești mare și mintioasă, Îngerașule! Să fii sănătoasă și să te bucuri de multă dragoste sinceră și curată din partea tuturor!

Îmi doresc și mie, de asemenea, să se apropie cât se poate de repede clipa când vei afla că bunelul de la Bălți îți duce dorul și te iubește. La mulți ani Magdalena!

De ce am intrat pe facebookul mamei Magdalenei de pe un cont străin? De pe al meu nu e posibil. Cum nu e posibil să intru nici pe contul uneia din bunicile omagiatei. Sunt blocat.

                               *                   *                     *   

Când am văzut prima dată această poză, mi-am închipuit că în sanie sunt chiar eu. Și că alunec cu cineva dintre ai mei pe săniușul din cel mai apropiat deal de casa părinților.

S-a turtit dealul cela. S-au aciuat și dorințele de a-l urca și coborî în vale cu sania. Doar amintirile stăruie. De parcă a fost mai ieri.

Prindeți această clipă. Și ridicați-i monument, draga Ginere și iubită Nepoțică. Să o aveți întipărită în timp. Să nu o uitați tot veacul vostru!!!

ÎNTRUN ALBUM DE-AL PĂRINȚILOR AM DESCOPERIT O POZĂ DE AUR. NICI ÎN EA NU E POSIBIL SĂ FIE VĂZUT CHIPUL UNCHIULUI PAVEL

Am descoperit zilele trecute în albumele părinților mei o poză de aur. E datată cu anul 1930 si îi reprezintă pe bunelul Luca, bunica Maria, unchiul Pavel, precum și pe mătușele Dora și Margareta. Mama mea lipseste în această poză.

Din păcate, o pată cauzată de nu știu ce fenomen, a șterș chipurile bunicii Maria și a unchiului Pavel, căzut în cel de-al doilea război mondial.

Am avut, totuși, norocul să găsesc o unică poză cu unchiul Pavel, descoperită puțin timp mai înainte, tot în albumele părinților și buneilor mei.

Unchiul Pavel, a fost fratele mamei. A murit în anul 1944 și zace întrun mormânt frățesc din Polonia. Mama îmi spunea că-i port numele în memoria lui. Am fost primul dintre nepoți care ne-am născut după moartea lui.