I-AM RĂSPUNS CĂ AM PE NAS UN PUNCT DE CERNEALĂ, LĂSAT DE MINE PENTRU MULȚI CURIOȘI CARE NU M-AU PUTUT IDENTIFICA

Nici nu mai țin minte în ce an a fost făcută această poză. Știu doar că eram în clasa a cincea B și se întâmpla în anul de studii 1960-1961. Școala noastră din satul Strâmba, raionul Bălți pe atunci, astăzi Corlăteni, Râscani era una din cele bine cunoscute în localitățile din preajmă, având pe atunci un sediu bine construit și trainic. Instituția era înzestrată cu un laborator de fizică și chimie, un atelier de tâmplărie unde se desfășurau lecțiile de muncă, o bibliotecă școlară, terenuri sportive, etc. Și unde mai târziu, a apărut un tractor pe care elevii îl studiau și îl chinuiau să funcționeze. Dar despre poza de mai sus voiam să vă povestesc.

Pionieri, nevoie mare, toți cu cravate roșii legate la gât. Nu-mi pot aminti, dar cred că încă nu venise ordin de sus să mergem la școală în uniforme. Vedeți că fiecare îmbrăca ce le putea cumpăra părinții. Dar cravata pionerească era obligator să o purtam. 

Despre cei doi bărbați din ultimul rând al pozei am amintiri plăcute. Din șase ani cât am învățat în această școală (clasele a cincea - a zecea), i-am avut alături doar doi, sau trei. În ultimii ani ne-au părăsit, unul stabilindu-se cu traiul la Chișinău, altul - la Bălți.

Ion Topor (ultimul din dreapta noastră) era director de școală și ne-a predat geografia. Dar juca foarte bine baschet și volei. Prin clasa șaptea, cred, am jucat si eu in timpul recreațiilor, alături de el. A fost un om de omenie, chiar dacă cerea disciplină și acuratețe. A activat un timp la Ministerul învățământului, dar s-a stins din viată în Australia, unde, ulterior, se stabilise cu traiul. Acolo îi este și mormântul.

Domnul Nicolae Buga era tatăl nostru, conducător de clasă și un pedagog înnăscut. Ne-a predat fizica și matematica. Când tocmai ne deprinsesem mai bine cu el, a dispărut undeva. Mai târziu am aflat că s-a mutat cu traiul la Bălți și a activat la cea mai prestigioasă instituție de profil din oraș. L-am avut oaspete în casa mea mulți ani mai târziu, întâlnindu-ne la Crucifixul ridicat în memoria prizonierilor lagărului din Bălți, unde, băiețandru fiind, a stat două zile închis dincolo de sârma ghimpată. Ajunsese acolo întâmplător, după ce pe neobservate a sărit sârma ghimpată ca să ducă ceva merinde prizonierilor de acolo. A scăpat fugind fără ca să-l observe santinela. Pe poză îl vedem chiar în centru, rândul doi, în spatele persoanei din cărucior. Sunt cam 20 de ani de la acea întâlnire, dacă nu mai mult. Cred că nu mai este nimeni în viață din aceste persoane.

Doamna din centru era studentă-stagiară și nu mai țin minte cum se numea. Iar noi, ăștia cu cravată de pionier la gât, uitați-vă si dumneavoastră, cât de mândri și frumoși eram. Aproape că nu mă mai recunosc nici eu.

Apropo, prietenul meu din Târgoviște, Eliade Gâldău, m-a deconspirat, scriindu-mi că îndrăznește să creadă că sunt "mititelul tuns zero, al doilea din rândul 3, de la stânga la dreapta". I-am răspuns că a îndrăznit bine, precizând că "am pe nas un punct de cerneală lăsat de mine pentru mai mulți curioși care nu m-au putut identifica".

* * *

P.S. Constat cu multă durere că, cel puțin, șapte din colegii prezenți în fotografia de mai sus au părăsit această lume.

MĂ UITAM LA ACEȘTI TINERI ȘI-MI VENI ÎN GÂND IDEEA SĂ URC ȘI EU ÎN UNUL DIN AUTOCARELE ALINIATE PENTRU A PLECA

Bălți-ul a petrecut astăzi două autocare pline cu tineri și tinere din nordul republicii, care au luat calea spre vestul Europei. Unul din aceste mijloace de transport a plecat spre capitala Franței, Paris, iar cel de-al doilea autobuz și-a făcut drum spre orașul ceh Praga.

Am îndrăznit să-i întreb pe unii din ei de ce ne părăsesc și cui îi lasă pe cei ce rămân acasă. - Da ce să facem? a fost răspunsul majorității. - Nu avem unde munci, iar salariile care le propun unele unități economice și instituții sunt mici pentru a ne întreține familiile, au precizat interlocutorii mei.

Fiecare din ei au acasă părinți, familii, copii, care aici, în RM, nu mai pot fi asigurați cu cele trebuincioase pentru o viață decentă.

Cineva din băieții care urmau să urce în autocarul de pe ruta Bălți-Paris, mi-a dat de înțeles că situația în care a ajuns RM este rodul inactivității celor care au condus această zisă țară. Au dat și nume, referindu-se la Lucinschi, Voronin, Plahatniuc, Filat, Dodon și alții, care, zic ei, și-au bătut joc de popor și au impus situația plecării în masă a basarabenilor la muncă peste hotare.

Tot aceștia au schimbat legislația astfel încât actuala conducere se poticnește de fiecare dată când încearcă să întreprindă careva acțiuni pentru a stabiliza situația economică din țară, mi-a declarat un bărbat stabilit de mai mulți ani la Bălți.

Îi cred și îi susțin fiind unul din pătimiții regimurilor care au furat acest popor muncitor și blând. CNAS-ul nici azi, după ce au trecut 10 ani de când m-am pensionat, nu vrea să-mi recalculeze pensia ținând cont și de circa 9 ani de cotizații, activând la doua publicații din republică. Refuză s-o facă chiar dacă există în acest sens și o hotărâre a Judecătoriei Bălți din 10 septembrie 2015.

E pentru că la CNAS își mai fac de cap filați, plahatniuci, dodoni și alte soiuri de angajați care se gândesc nu la bătrânii pensionari, ci la buzunarul lor. Iar asemenea funcționari și de la alte unități economice și instituții impun tineretul să plece și să nu se mai întoarcă.

Mă uitam la acești tineri și-mi veni în gând ideea să urc și eu în unul din autocarele aliniate pentru a pleca. Doar că, la anii pe care-i am, nu știu dacă are cineva acolo nevoie de mine.

ASTĂZI NU M-AȘ  ÎMPOTRIVI SĂ ÎMBRAC PANTALONII CEIA SCURȚI, DACĂ MAMA M-AR ÎMPODOBI CU EI SĂ MERG LA ȘCOALĂ

Abia acum, când am trecut de 70, am realizat fără prea mult efort cât de mult nu aveam dreptate când mă contram cu mama. Că în copilăria, adolescența și tinerețea mea, am avut nu puține cazuri când mama îmi zicea una, iar eu făceam alta. Cum s-a întâmplat, bunăoară, într-o zi  când eram, probabil, prin clasa patra sau a cincea.

Mama m-a îmbrăcat să merg la școală în pantaloni scurți. Eu, însă, aveam  logica mea față de intenția ei de a mă purta îmbrăcat curat și îngrijit: să mă râdă colegii de clasă că am venit la școală în pantaloni scurți? I-am ascuns în geantă pe cei pe care-i îmbrăcam în toată ziua și am ieșit până spre poartă împodobit așa cum a vrut mama. Iar acolo i-am schimbat cu cei din geantă.

Mi-am amintit de acest caz zilele trecute vorbind cu sora și cu nepoții din partea ei despre mama. Și mi-a fost rușine. Dar am mai constatat că în zilele imediat următoare ne așteaptă un jubileu, unul, cum se spune pe la noi, cu cifră rotundă. Pe 27 ianuarie 2022, mama noastră va împlini 100 de ani de la naștere. I-ar fi împlinit, dacă mai era în viață. Or 15  ani din cei ce alcătuiesc acest secol, sufletul ei rătăcește undeva sus, printre îngeri și stele.

Deși mi-amintesc de ea de multe ori, nu o pot visa. Sau o visez, dar nu memorizez în ce situații. Cu tata mă întâlnesc în vis mai des. Și mă gândesc că fenomenul e cauzat de anii prea mulți trecuți de la momentul când nu am mai vorbit cu tata. El a murit în martie 1985, iar mama ne-a părăsit la sfârșitul lui aprilie 2007.

Zilele trecute am mai descoperit o poza cu mama. Și mi-am amintit cum a fost filmată, dar anul când s-a întâmplat, chiar nu-l țin minte. Pot doar presupune ca era 1979-80, când activam la un ziar de tiraj al unei unități economice din Bălți. Băiatul din poza cu noi era șoferul mașinii de serviciu a unui șef de la acea întreprindere. M-a ajutat să trag o fugă până-n Corlăteni, pe atunci încă Leadoveni, să o văd pe mama și să-i aduc niște medicamente pe care dânsa nu le putea găsi în farmaciile unde avea acces. Iar ea ne-a invitat la masa, afara, lângă nuc. Ne-a servit cu ce avea la îndemâna. 

Vă spuneam într-o altă secvență, din aprilie trecut, că mama a fost fiica dascălului de biserică Luca Ciolpan din Tătărăuca Nouă, județul Soroca. Mai spuneam atunci că după ce s-a măritat, nu a neglijat nici efortul de a-l "scoate în lume" pe tata, care era un fiu de țărani dintr-o familie cu 7 copii, rămași orfani după cel de-al doilea război mondial, să se crească unii pe alții. Și care fecior de țărani tocmai venise de pe front, rănit și nu prea sănătos. Iar mai târziu, în 1949 și 1951 - să mă nască și dădăcească pe mine, apoi și pe soră-mea, Larisa. 

Această situație a făcut-o pe mama descurcăreață, a devenit, adică, un fel de femeie puternică de astăzi. Tocmai calitatea asta i-a ajutat să meargă, încă până la căsătorie, la Soroca, unde a urmat niște cursuri speciale, după absolvirea cărora a obținut o meserie, care atunci, în 1945 și mulți ani mai târziu, se numea "патронажная сестра", adică soră de caritate, un fel de asistentă a medicului de familie, cum se numește astăzi. 

Nu cunosc amănunte cum a ajuns să lucreze în satul în care s-a născut și a trăit tata. Doar presupun că a fost repartizată în raionul Bălți, iar localitatea Strâmba - că așa se numea atunci satul lui tata - făcea parte din respectivul raion. Astfel mămica mea a ajuns să lucreze la dispensarul, apoi la spitalul din Strâmba. Iar poza pe care o public mai jos îi reprezintă anume pe angajații spitalului, în majoritate lucrători medicali ai timpului. Cu mama chiar în centru, rândul trei, și care seamănă mult cu o rusoaică, chiar dacă e româncă get-beget.

Mama s-a mândrit mult cu verișorii săi din familia lui Pavel Lupan, tatăl scriitorilor Andrei și Ana Lupan. S-a născut și ea la Mihuleni, Orhei, doar că dascălul Luca Ciolpan, tatăl ei, fusese repartizat să slujească la Tătărăuca Nouă din județul Soroca. Anume acolo a trecut copilăria și o parte din adolescență fiului și fiicelor lui. 

Când m-a văzut mai răsărit și a întrezărit interesul meu față de literatură și scris, mama a vrut mult să se întâlnească cu verișorii Andrei și Ana Lupan, ca să mă ajute cumva să mă scoată în lume. Nu cred să fi avut vreo discuție cu dânșii la această temă, deoarece eu în tinerețe nu m-am întâlnit nicicând cu Lupanii. Doar pe la vreo 35-40 de ani ai mei, când activam deja în calitate de reporter zonal la redacția Informații a Tele-radiodifuziunii moldovenești, am avut ocazia să vorbesc cu Ana Lupan și soțul ei, Nicolae Savostin. I-am întâlnit la Sauca, Ocnița, la un eveniment desfășurat în memoria poetului Petru Zadnipru. A fost prima și ultima mea întâlnire cu cineva din dinastia Lupanilor.

Nici mama, săraca, nu a mai reușit să-și vadă verișoara după ce i-am spus că m-am întâlnit cu ea. Am dus-o într-un an la Chișinău și am sunat la ușa apartamentului de pe adresa ce mi-o dăduse verișoară-sa. Ne-a deschis Nicolae Savostin. Tocmai își petrecea fiica la aeroport. Mi s-a părut că e bucuros să ne vadă. Doar ca Ana Lupan era plecată la vilă. Regret mult că nu am reușit să le întâlnesc. Și mă gândesc că Dumnezeu e mare și poate le-a organizat măcar o întâlnire acolo sus, în ceruri. Ori, poate, urmează s-o facă.

Nici nu prea știu ce vârstă aveam, când în timpul unei vizite împreună cu mama la Bălți, m-am arătat cât de fricos sunt. Treceam tocmai pe podul de la Gara "Pământeni" și mă temeam să nu cad de pe el, sau să se prăbușească chiar podul. Mama avea și ea puțină frică, dar mă încuraja arătându-mi un tren care tocmai sosise în gară. Eram la vârsta când încă nu frecventam școala.

Parcurgeam deunăzi pe jos același pod și priveam spre gara pustie. Voiam să mă conving că trenul care mă oprise atunci din plâns și să prind curaj de a-l parcurge până la capăt, mai e pe șine. Din păcate, nu mai este. Și podul e altul: mai puternic, mai larg, mai înzestrat tehnic. Doar că fără mama pe el. Numai eu și o lume streină în jur.

Aș avea încă multe de spus despre ființa care mi-a dat viață. Că a trăit 85 de ani, ultimii 22 fără tata, iar cei din urmă circa 8 ani - i-a chinuit, fiind țintuită la pat. Și sunt sigur că dacă mama s-ar întoarce în lumea noastră, la vârsta pe care o am, i-aș îndeplini orice povață. Pentru că, în sfârșit, am realizat că m-a iubit mult și tot ce gândea despre și făcea pentru mine avea scopul să mă vadă om fericit. Iată de ce astăzi nu m-aș împotrivi să îmbrac pantalonii ceia scurți, dacă mama m-ar împodobi cu ei să merg la școală.

"IARTĂ-NE CĂ AM ADUS RAIUL ȘI IADUL PE ALTARUL TĂU. N-AM FĂCUT-O DIN DUȘMĂNIE. NICI DIN RĂZBUNARE. NICI DIN TRĂDARE. AM FĂCUT-O DIN CREDINȚĂ SUPREMĂ. CREDINȚĂ ÎN TINE. ÎN JOC. EU VREAU SĂ JOC!"

În ziua nașterii Marelui Eminescu, când poetul ar fi împlinit 172 de ani, amatorii de teatru din Basarabia, dar nu numai ei, au aflat o veste mult așteptată. Ne-a adus-o jurnalista Zina Izbaș de la Radio-Moldova, care zice că s-a bucurat mult să o cunoască pe cea despre care a fost onorată să difuzeze noutatea. Zina e prima care a  anunțat pe facebook că talentata actriță Eufrosinia Ureche-Capmari de la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Bălți, a fost distinsă cu titlul "Artist al poporului" din RM.

 

A venit la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Bălți în anul 1981, după absolvirea Institutului de Arte "Gavriil Muzicescu", astăzi Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. Pe parcursul a patru decenii, alături de colegii săi de trupă, a creat o mulțime de roluri în peste 70 de spectacole. A jucat-o pe Vitoria Lipan din "Baltagul" lui Mihail Sadoveanu, pe Carmina din "Despot-Vodă" de Vasile Alecsandri, Fata ușuratică din "Desfacerea gunoaielor" de Marin Sorescu, Călugărița din "Oltea" lui Andrei Strâmbeanu, Scaraoțchi din "Omul și dracul" de Victor Bădiță, Mama de la țară din "Buchetul" lui Nicolae Rusu, Vera Sergheevna din "Dragă doamnă profesoară" de Ludmila Razumovskaia, Doamna din "Deșteptați-l pe Ion" de Nicolae Roșca și multe alte roluri. Nu a îndrăznit, însă, să depună pentru unele mai multă muncă și talent iar pentru altele - mai puține eforturi. S-a consumat în aceeași măsură la crearea rolurilor secundare ca și atunci când a trebuit s-o joace pe Vitoria Lipan, spre exemplu.

A lucrat cu mulți regizori și cu toți s-a înțeles de minune. De la unii a avut de învățat, pe alții i-a ajutat să-și dezvolte și să-și desăvârșească măiestria. Or, scena Naționalului bălțean a fost întotdeauna o școală și pentru regizori. Iar Eufrosinia Ureche-Capmari a jucat în spectacolele montate de Anatol Pânzaru, Silviu Fusu, Dumitru Griciuc, Ion Sandri Șcurea, Nadejda Aronețkaia, Ion Bordeianu, Ion Puiu, Anatol Răcilă, Mihai Volontir, Ion Ciubotaru, Nicolae Ursu, Victor Ignat, Ion Marcoci, Alexandru Cozub, Ina Ilașciuc, etc. Alături de colegii săi temerari de la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Bălţi, Eufrosinia Ureche-Capmari este pe linia întâi de slujire, devotată artei teatrale, unul din ostașii cuvântului românesc, care sună mândru şi frumos, ca să adune şi să încânte publicul spectator, dornic de clipe sublime, a ținut să mai concretizeze relatarea sa jurnalista Zina Izbaș.

Pe parcursul anilor Eufrosinia Ureche-Capmari s-a învrednicit de mai multe titluri și distincții. Astfel, în 2005 dânsa a obținut titlul "Artist Emerit" din RM, mai apoi, peste câțiva ani, a devenit "Cetățean de Onoare" al satului natal Moara de Piatră din raionul Drochia, iar în cadrul edițiilor UNITEM, activitatea ei a fost răsplătită cu medaliile "Anatol Pânzaru" și "Constantin Constantinov".

Din păcate, presa de specialitate din ultimii ani nu a prea semnalat succesele și ratările oamenilor de creație de la "Teatrul pe roate", cum a numit Naționalul bălțean regretatul actor Iulian Codău. Doar cronicarul teatral, Pavel Proca, regretat și el, a reușit să publice mai multe crochiuri și schițe despre actorii de la Teatrul "Vasile Alecsandri" din Bălți. Iar despre actrița Eufrosinia Ureche-Capmari acesta a scris și în volumul său "Să mă aplaudați cu palma pe obraz", editată în anul 2002. A publicat, de fapt, un monolog al actriței Eufrosinia Ureche-Capmari, întitulat "O, VREAU SĂ JOC CUM NICIODATĂ N-AM JUCAT..."

"Mă închin cu pietate în fața  Scenei. Pentru că a fost. Pentru că este. Pentru că va fi. Iartă-ne că am adus raiul și iadul pe Altarul tău. Că am sfărâmat Cutia Pandorei în templul tău. Că am desfăcut butoiul Danaidelor în sfânt lăcaș. Că am pus capul Gorgonei în fața icoanelor. N-am făcut-o din dușmănie. Nici din răzbunare. Nici din trădare. Am făcut-o din credință supremă. Credință în tine. În joc. Eu vreau să joc!" 

(După "Să mă aplaudați cu palma pe obraz" de Pavel Proca).

                                       *           *          *

În cadrul Galei Uniunii Teatrale din Moldova, ediția anului 2021, Eufrosinia Ureche-Capmari  a intrat în posesia Premiului "Mihai Volontir".

 CÂT DE MULT ȘI CÂT DE BINE CUNOAȘTEM BIBLIA?

În dimineața zilei de astăzi se dezlănțui soneria de la ușa apartamentului meu. Nu am mai auzit-o de multă vreme să-și facă de cap în asemenea hal. Doar fiica-mea, Rodica, își permitea, iar eu acceptam, să semnaleze astfel că se află dincolo de ușă. Când venea de la școală sau de la joacă.

Am sărit din pat să deschid. Să mă bucur și să-mi felicit fiica cu ocazia zilei de naștere, care tot astăzi este. Să o felicit, după o perioadă de câțiva ani, de când nu ne-am văzut.

Dar dincolo de ușă se afla altcineva. Erau trei puștani de prin clasele a cincea, a șasea, care, în limba rusă, se cereau să mă colinde. Să mă colinde ca să-i răsplătesc cu ceva bani. Și fără să-mi dau seama că-i voi supăra, le-am răspuns în română că am fost colindat pe 25 decembrie.

Păi, azi e Crăciunul, mi-a răspuns unul din ei într-o română rusificată. De unde o știi?, îl întreb și eu. Din Biblie, zice. Și se întoarce sa plece împreună cu camarazii lui.

Acum stau și mă gândesc: de ce nu le-am permis, măcar, să-mi spună cât de mult cunosc ei Biblia? Sa înțeleg, măcar, cât de puțin o cunosc eu? 

AMINTIRI DIN CĂTĂNIE: DOAR TREI DIN 18 LUNI DE ARMATĂ ÎN CEHOSLOVACIA LE-AM DORMIT ÎN CAZARMA DIN ROKYTNICE

În munții Orlicke sunt mai multe localități considerate turistice, inclusiv orășelul Rokytnice

Rokytnice este un orășel din zona muntoasă a Cehiei. E situat în Orlicke hory, adică în munții Orlicke, în zona de nord-est a fostei Cehoslovacii. Orășelul se află înconjurat de păduri, la o distanță nu prea mare de frontiera cu Polonia în est și fosta Republică Democrată Germană la nord.

Aici, în acest orășel frumos, ostaș în termen fiind, am fost adus în octombrie 1968, după absolvirea școlii de sergenți din Nikolaev. În această localitate urma să-mi prelungesc serviciul militar obligatoriu în calitate de comandant al unei grupe de geniști. Vremurile erau tulbure, iar noi, în majoritate tineri de la țară, cu frică de părinți, dar și de regimul sovietic de atunci, nu prea înțelegeam ce se întâmplă în lume și consideram că suntem datori să ne facem cinstit, ca toată lumea, datoria față de Patrie. Iar dacă e să ne dumerim până la capăt, nici nu prea aveam putere și dreptul să ne revoltăm că nu dorim să participăm la o asemenea operație.

Prima iarnă în Cehoslovacia. Să fi fost decembrie 1968 

La doar circa trei luni de la invazia trupelor sovietice în Cehoslovacia, (s-a întâmplat în noaptea de 20 spre 21 august 1968) ne-am pomenit într-un alt regim decât cel din unitatea militară unde am slujit primele 6 luni. Dormeam cu pistolul-automat sub pernă. Dacă mergeam la ospătărie sau la toaletă, aveam cu noi aceeași armă și cinci magazine pline cu cartușe pentru Kalașnikov. Eram hrăniți bine, ca și pentru timpuri de luptă. Pentru noi, proaspeți veniți din școala de sergenți, această situație ne-a părut, nu știu cum, cam neobișnuită. Ca la 1 ianuarie 1969 să depunem armele și magazinele cu cartușe la locul lor de păstrare, iar la ospătărie să ni se dea doar 20 grame de unt pe zi în loc de 80 grame, cum era până atunci. 

Rokitnice. În așteptarea semnalului încolonării pentru a merge la ospătărie.

Din un an și 7 luni, cât am fost soldat în termen al Grupului Central al Armatei Sovietice în Cehoslovacia, doar vreo 3 luni am stat în cazarma din Rokytnice. Restul sorocului m-am aflat în corturi instalate în păduri, în cazărmi improvizate sau la poligonul Libava de lângă orașul Olomouc. Încălzeam aerul din corturi cu o sobă din metal zisă "burjuikă", doar că se întâmpla să respirăm în interiorul lor mai mult fum decât aer. Dormeam, însă, neîntorși, căci saltelele și tot ce ține de așternut, erau plasate pe crengi de brad sau de pin. Iar odată la 10 zile mai mergeam și la baie, una mobilă destinată anume militarilor și tot în corturi instalată.

"Cazarma" de lângă poligonul Libava, în care am stat mai multe luni, inclusiv iarna lui 1969

Kuranbai Bagbekov, un prieten din Uzbekistan, mi-a încercat aparatul meu de fotografiat Smena-2 și a făcut o poză reușită. Doar că mi-a "tăiat" picioarele.

Nu știu dacă vi s-a întâmplat să developați și să tratați cu fixator vre-un material fotografic în farfurii de aluminiu. Acolo unde ne aflam, toate operațiile ce țin de tratarea filmelor, apoi și a hârtiei fotografice cu reactive chimice pentru a face să apară imaginile fotografiate, le făceam anume în asemenea vase luate de la cantina ostășească. Dovadă e și calitatea nu prea bună din start a pozelor, calitate care a avut de suferit și după peste 50 de ani de la producerea lor. 

Îmi cumpărasem de la cineva un aparat de fotografiat sovietic "Smena-2" și acolo, în Cehoslovacia, am învățat arta și tehnologia fotografiei. Foloseam peliculă produsă în URSS, iar hârtia fotografică o cumpăram de la cehi. Nu am mai văzut de atunci o calitate mai bună a hârtiei fotografice. Dar marea problemă a noii mele pasiuni era lipsa vaselor în care urmau să fie prelucrate materialele fotografice. Și din această cauză am încercat farfuriile și alte vase din aluminiu.

Iar Kuranbai Bagbekov, un bun prieten din Uzbekistan, care avea funcția de șef al unui depozit de tot felul de bulendre, îmi permitea să developez filme și să copii imaginile pe hârtie acolo, în "kaptiorka" lui. M-a rugat, în schimb, să-l inițiez în arta fotografică. Așa că atunci când aveam nevoie să fiu și eu fotografiat îl rugam pe el s-o facă.

Lângă bradul de Anul Nou, 1969 spre 1970. Poligonul Libava din preajma orașului Olomouc

Anul nou, 1970, l-am întâmpinat tot la poligonul Libava. Doar că eram cazați deja în niște încăperi din lemn construite tot de ostașii sovietici. Jumătate din spațiul unor asemenea cazărmi era ocupată de către noi, ostașii sovietici, iar în aripa dreaptă a aceluiași edificiu locuiau ostași ai armatei Cehoslovaciei. Ne împăcam bine cu ei, doar că nu înțelegeam un lucru: în a doua jumătate a zilei ei, ostașii cehi, erau liberi de la activități legate de militărie, iar noi ne speteam la construcția clădirii unei băi ostășești. 

Am avut, însă, liber în ziua de 1 ianuarie, când am ieșit să ne fotografiem lângă bradul instalat în curtea orășelului ostășesc. Iar poza în care sunt și eu împreună cu băieții din pluton a făcut-o, probabil, același Kuranbai Bagbekov, deoarece nu-l văd printre noi. Iar într-o altă poză unde îl găsesc împreună cu aceeași băieți și cu comandantul de companie, eu lipsesc, ce denotă faptul că am fotografiat eu.

Tot în iarna anilor 1969 -70, lângă Olomouc, ne bucurasem mult de zăpada proaspăt căzută. Nu mai țin minte ce făceam în orășelul de la poligonul Libava, când aud de undeva, de mai departe, cum cineva mă strigă așa cum eram dezmierdat la școală în sat - Liuș - de la Pavlușa ajunsesem Liuș. Rămasei trăsnit să-mi aud numele de prietenie departe de casă, în armată, tocmai în Cehoslovacia. Când colo, apare un ofițer mustăcios, înalt și bine aranjat, care, mi-am dat seama, era Victor Ciobanu, acel flăcău, cu care, deși era cu trei ani mai în vârstă, ne-am împrietenit din școală, deoarece locuia peste două case de la cea a părinților mei. Școala medicală pe care a urmat-o, apoi armata, ne-a despărțit pentru câțiva ani. Ca să ne întâlnim la poligonul de lângă Olomouc. Ne-am văzut, mai apoi, la Corlăteni de câteva ori, când venea în concediu. A slujit, cum spuneam, în Cehoslovacia, în Ungaria, în Kușka, un oraș-cetate din Turkmenistan, în alte localități din fosta URSS. Ultima dată când ne-am întâlnit îmi spunea că s-a aciuat cu traiul în Dnipropetrovsk, oraș din Ucraina. Zilele trecute am întrebat niște rude de-a lui când mai vine Victor pe la baștină. Nu am putut afla un răspuns, deoarece nimeni nu mai cunoaște nimic despre el. Unde ești, prietene? Mahalaua, satul în întregime și eu îți ducem dorul!

Muncitori de la o fabrică de cărămidă din Olomouc

Când eram la poligonul Libava, am lucrat timp de vreo două luni la o fabrică de cărămidă din Olomouc. Astfel am recompensat prețul materialului de construcții pentru edificarea unei băi publice la poligon. Ne trezeam pe la ora 4 dimineața, luam micul dejun și urcam într-un camion care ne transporta timp de vreo jumătate de oră la fabrica de cărămidă. Lucram până pe la orele 14, după care eram liberi până la ora 4 a următoarei zile. 

Eram locțiitorul comandantului de pluton și responsabil de corectitudinea purtării ostașilor în timpul activității la fabrică și în relațiile cu muncitorii de acolo. Ne-am și împrietenit mult cu angajații întreprinderii, care, se vede, au simțit că nu noi, ostașii de rând, suntem vinovați de cele ce s-au întâmplat în noaptea din 20 spre 21 august 1968.

La poligonul Libava cu echipajul stației de filtrare a apei. A fost specialitatea a doua pe care am însușit-o înainte de demobilizare. Nu am fost lăsat la vatră până nu am pus în funcțiune toată tehnica ce ține de complexul de filtrare a apei. 

Prin aprilie 1970 am participat împreună cu echipa, comandant al căreia eram, la aplicațiile Grupului militar dislocat în Cehoslovacia. Tocmai însușisem o nouă specialitate militară, cea de laborant al Stației de filtrare și purificare a apei, MAFS. Aceasta era compusă dintr-un camion cu filtre, 5 rezervoare de apă  fiecare cu o capacitate de câteva tone de lichid și 5 pompe motorizate care transportau apa dintr-un lac, spre exemplu, în rezervoare, de unde apoi era pompată spre filtre și depozitata în alte rezervoare cu apă curată. Toate aceste componente ale stației erau îngrijite și puse în funcțiune de 5 membri ai echipajului, mai marele al căruia eram eu. 

Și încă ceva: trei din cei cinci membri ai echipei urmau peste o lună și ceva să fim lăsați la vatră. Comandantul regimentului, puțin în glumă, dar mai mult în serios, ne-a pus și o condiție: demonstrați cum funcționează această drăcie și... plecați acasă. Am demonstrat în fața la multă lume cum funcționează drăcia, dar demobilizarea ni s-a permis doar în prima jumătate a lunii iunie. Că-mi era și teamă să nu întârzii la examenele de intrare la facultate.

"Rotnâi", zis și comandantul de companie, un căpitan și un om de aur.

În drum spre Libava sau Rokytnice

Aceeași hartă la o scară mai mare. 

 Între anii 1968-1970, când mi-am făcut serviciul militar eu, această clădire imensă nu exista. Undeva în minutul 3,43 - 3,52 ale filmului apar clădiri jerpelite cu două etaje în care am fost cazați noi. Până la invazia armatei sovietice în Cehoslovacia acestea serveau drept cazărmi pentru armata Cehoslovaciei.

Iar în acest video e orășelul Rokytnice, cu centrul lui istoric și ceva din periferie. E o bijuterie de localitate, unde, noi, ostași în termen, nu am prea avut posibilitate să ieșim. L-am văzut doar în trecere. Dar s-a întâmplat să gustăm într-un bar bere de producție locală.

DRAGĂ MOȘULE CRĂCIUN! ÎȚI DORESC ÎNCĂ MULTĂ SĂNĂTATE, SACUL PLIN CU DE TOATE ȘI NU UITA SĂ AI ȘI TU DE ELE PARTE

Copiii din generația mea, dar și cei din anii cu două decenii de până la 2000, nu au prea știut și nici nu au fost alintați de Moș Crăciun. Noi am știut doar despre Moș Gerilă, care, de fapt, era un Moș Crăciun de astăzi, cu un sac plin cu cadouri în spinare și cu multe urări de bine pentru toți cei care erau cuminți și stăruitori.

Când vorbesc despre Moș Gerilă, mi-amintesc niște evenimente despre care, cred eu, nu e corect să uităm. Ar fi un mare păcat, deoarece acestea fac parte din viața noastră și s-ar cuveni să se scrie și să se vorbească mai mult despre ele. 

În școală Moș Gerilă apărea, de obicei, la serbarea de Anul Nou. Anume atunci Moșu își deschidea sacul lângă brad și scotea din el o pereche de încălțăminte, spre exemplu, care era oferită lui Ghiță, copil dintr-o familie numeroasă. Din același sac Moș Gerilă mai scotea și niște hăinuțe dintr-un material ieftin, numit porosină, care erau dăruite altui copil din familii nevoiașe. Și acest gest mărinimos a Moșului dura până sacul din spinarea lui rămânea gol. Iar serbarea continua și pentru ceilalți elevi, astfel încât poeziile și cântecele prezentate de micii artiști în jurul bradului se întipăreau pentru multă vreme în memoria copiilor de după război.

Noțiunile Crăciun și Crăciunel, țin de o altă dată, care în fond, are același conținut și semnificație. Doar că ea, această sărbătoare, era marcată la o săptămână după Anul Nou. E vorba despre Crăciunul pe stil vechi marcată, apropo, și astăzi în mare parte sub influența bisericii. 

Mi-amintesc cu pioșenie despre tradiția mersului preotului satului cu Icoana Nașterii Domnului pe la casele sătenilor, în timpul căruia erau binecuvântați creștinii. Era, de fapt, un fel de colind pe care-l oficia părintele însoțit de copii. Și noi, copiii acelor ani, nu puteam să nu ne bucurăm când gospodinele caselor pe care le vizitam, ne îndulcea cu bomboane și prăjituri coapte anume pentru aceasta sărbătoare.

Iar în ultimii ani, tot mai mulți creștini din Basarabia sărbătoresc Nașterea Domnului, acum circa două mii de ani,  pe stil nou, în ziua de 25 decembrie. Cred că e mai logic, mai creștinește și mai aproape de civilizație.

NEPOTUL VALERIU TURCUMAN, CA ȘI BUNELUL GRIGORE TURCUMAN, A SLUJIT LA MARINĂ. BUNELUL A VOTAT UNIREA, IAR NEPOTUL  A  FOST NEVOIT SĂ ASCUNDĂ DIN CE NEAM SE TRAGE

Nu  știu cine și cum a aranjat lucrurile astfel, dar trebuie să constat și să v-o spun că unul din verișorii mei și bunelul lui și-au făcut serviciul militar în cadrul unor unități ce aparțin Flotei maritime. Bunelul a slujit în Crimeea, la Sevastopol, iar nepotul - în orașul Murmansk, situat pe malul Mării Barents din nordul Rusiei. Doar că s-a întâmplat în diferite perioade: bunelul și-a încheiat serviciul militar în 1917, după revoluția lui Lenin, iar nepotul - în anii 70 ai secolului trecut.

Marinarul Valeriu Turcuman

Bunelul, Grigore Turcuman, marinar și el

Când vorbim despre bunel, ne referim la membrul "Sfatului Țării", Grigore Turcuman, care în ziua de 27 martie 1918 a semnat Actul Unirii Basarabiei cu România. Iar Valeriu Turcuman, nepotul acestuia, a fost feciorul Margaretei și a lui Constantin Turcuman din satul Tătărăuca Nouă, județul Soroca. 

Grigore Turcuman a fost arestat în 2 iulie 1940 de către autoritățile sovietice și trimis în GULAG, la Penza, unde pe 28 mai 1942 a decedat la vârsta de 51 de ani. Iar Margareta Turcuman e sora mai mare a mamei mele, ambele fiind fiicele Mariei și a lui Luca Ciolpan. Familia Ciolpan a avut și un băiat. Dar Pavel, că acesta era prenumele fratelui mamei mele, a murit pe front în cel de-al doilea război mondial și e înhumat  într-un mormânt frățesc de pe teritoriul Poloniei.

Din arhiva "Sfatul-ui Țării": undeva în ultimul rând al primei poze, alături de Onisifor Ghibu, director al ziarului "România Nouă", se află Grigore Turcuman

Verișorul meu, Valeriu Turcuman, a crescut fără tată, deoarece părintele lui, Constantin Turcuman, după venirea sovieticilor în Basarabia, a mers în dreapta Prutului să caute unde ar fi putut să-și aducă și familia. Doar că la Prut s-a instalat sârmă ghimpată si el nu a mai putut să se întoarcă la Tătărăuca Nouă. La rândul lor, nici soția împreună cu feciorul nu au putut să treacă râul pentru a se stabili cu traiul împreună cu soțul și tatăl lui Valeriu. 

Cu mama, Margareta 

Când a obținut studii medii, a depus actele la Școala medicală din Soroca. Nu a fost acceptat. Era nepotul lui Grigore Turcuman. Peste un an a reușit, totuși, să se înscrie la o instituție similară din Bălți.

A urmat, apoi serviciul militar la marină, în regiunea Murmansk. După demobilizare a susținut cu succes examenele de admitere la Institutul de medicină, actuala Universitate de Stat de Medicină și Farmacie "Nicolae Testemițanu" din Chișinău. După absolvire, în loc să rămână în Chișinău, că a avut acest drept, a ales să fie repartizat în orașul Bender.

Chiar și soția Valentina, medic și ea, româncă din Chilia, a pledat pentru Bender. Doar că orașul de pe Nistru a dictat un dramatism special familiei lui Valeriu Turcuman. Condițiile de la fața locului au influențat mult în aspect negativ asupra vieții familiei celor doi medici. Copiii românilor Valentina și Valeriu Turcuman, care vorbeau o limbă română impecabilă, au ajuns să frecventeze grădinițe și scoli cu predare în limba rusă. Iar materna o învățau și o vorbeau doar acasă, în dialogurile cu părinții.

Nu din spusele lor, ci din observațiile mele, am tras concluzia că  Turcumanii și la Bender au fost nedreptățiți. Nu de soartă, cum îmi repeta de foarte multe ori verișorul, ci de regim.

Familia medicilor Turcuman, stabilită la Bender

În vara anului 1992 a avut să treacă prin cea mai mare și cruntă cumpănă. În toiul evenimentelor dramatice din timpul conflictului de pe Nistru, întreaga familie Turcuman a fost nevoită să lase apartamentul încuiat și să ia calea pribegiei. În imediata apropiere a blocului în care locuiau se împușca și se bombarda. 

Au urcat într-un VAZ nou-nouț, pe care verișorul încă nu se deprinsese să-l conducă, și au trecut podul peste Nistru. Erau cinci suflete speriate de cele ce se întâmplau pe străzile orașului. Cu ginerele la volanul automobilului și cu nepotul la sânul fiicei mai mari la câteva zile de la nașterea lui. Lipsea doar fiica mai mică, care își făcea studiile la Chișinău și se aciuase cu traiul undeva, la un cămin studențesc. 

Au luat-o spre nord ca să ajungă în orașul ucrainean Jmerînka, unde au fost găzduiți de niște rude ale ginerelui. Ca peste circa o lună de zile, vărul să mă sune și să mă întrebe dacă pot să-i găzduiesc la Bălți. Și mă mai rugă să accept să le fiu șofer în drumul spre orașul unde locuiesc eu.

A sosit de unul singur la Bălți și am urcat împreună într-un autobuz de Otaci, ca să luăm calea spre orașul unde se afla familia lui. Când treceam prin Niorcani, o localitate din preajma satului unde s-a născut, l-am văzut pe verișorul meu cu lacrimi în ochi. Era satul în care răposata lui mamă își construise o casă și în care, după moartea ei, locuia o altă familie. Încercai să-i ușurez durerea, dar nu mi-a reușit. Zic, l-am văzut plângând, iar lacrimile îi trădau neputința de a afla răspuns la o întrebare pe care și-o pusese încă în momentul când au trecut podul de la Bender spre Tiraspol. Nu era sigur dacă va mai putea să se întoarcă în apartamentul din Bender. Acolo se duceau lupte crâncene provocate de separatiștii unui oarecare Kostenko.

Cu rudele din România din partea tatălui refugiat. Părintele nu mai era în viață

Cinci ani mai târziu am plâns și eu. Pentru că l-am petrecut în ultimul drum pe bunul și dragul meu verișor. Medic fiind, a mers să i se facă o intervenție chirurgicală la un spital din Chișinău. Din spusele soției lui, anestezia l-a adormit pentru totdeauna. Nu i-a ajuns câteva zile ca să atingă vârsta de 55 de ani.

La întoarcerea acasă de la Bender am scris un material pe care l-am întitulat sugestiv "Recviem pentru doctorul Turcuman". Am publicat aceste rânduri în proaspătul apărut în acei ani, cotidianul "Flux", la care am activat o perioadă de timp. Am dat de înțeles cititorului că m-a durut mult nu doar moartea vărului meu. M-a durut și atitudinea autorităților separatiste de la Bender față de doctorul Valeriu Turcuman, care a muncit 27 de ani în acea localitate și a salvat nenumărate vieți omenești. Reprezentanții secției Sănătate au fost lipsă la funeralii. 

Dacă trăia până în prezent, pe 22 decembrie, verișorul meu ar fi împlinit 79 de ani. Veșnică lui pomenire!