"IOANA RADU DE MOLDOVA ȘI-AR FI DAT SUFLETUL ÎN LUNA UNUI FEBRUARIE, FIIND GĂSITĂ FĂRĂ SUFLARE LA SFÂRȘIT DE APRILIE"

Pe 30 ianuarie regretata interpretă de muzică populară Tamara Chițaniuc și-ar fi sărbătorit ziua de naștere, dacă era în viață. Din păcate, o va marca, probabil, alături de îngerii din Ceruri. 

Există mai multe presupuneri privind data decesului ei, cea mai aproape de realitate și mai des întâlnită fiind luna februarie 2006.

Aproape că nu se cunosc detalii despre cum a murit Tamara Chițaniuc. Cel mai răspândite sunt presupunerile, rânduite întrunul din puținele materiale despre viața cântăreței, de către jurnalista Rodica Iuncu. "Regina romanței basarabene a anilor ’90, vocea răscolitoare a dramei feminine și a iubirii pierdute, Tamara Chițaniuc nu a fost cruțată de destin nici prin felul în care a murit. Retrasă și izolată de lume într-o cameră sordidă de cămin, ultimul ei azil de solistă a Orchestrei „Mugurel” a Filarmonicii moldovenești, ea și-a dat sufletul, se presupune, în luna unui februarie fiind găsită fără suflare la sfârșit de aprilie." (În nu prea multele surse despre viața și activitatea cântăreței, anul decesului ei este diferit - 2006 și 2007. Pe piatra funerară de la mormânt ziua morții este indicată 10 martie 2006). 

Deși a locuit la Bălți ani în șir, oraș în care stau și eu până în prezent, nu am cunoscut-o pe Tamara Chițaniuc întratâta încât să am dreptul să mă pronunț cum a fost și cum n-a fost. Am realizat cu ea un singur interviu pentru radioul moldovenesc dupa ce revenise acasa de la Chișinău cu titlul de laureat al unui concurs republican prestigios. Am mai aplaudat-o de multe ori privindu-i evoluările artistice pe scena palatului de cultura din Bălți și, poate că, am mai întâlnit-o undeva pe stradă fără a comunica. Orcum, capitala de nord se mândrea cu ea.

A ajuns să se stabilească cu traiul în orașul de pe Răut de dragul iubirii. Rodica Iuncu ne oferă și în acest sens niște amănunte convingătoare. "Sursa nervului depresiv din cântecele ei, al suferinței sentimentale, de care nu s-a putut vindeca niciodată, e alimentată (s-a scris și s-a vorbit fără să se cruțe niciun detaliu) de ceea ce s-ar numi rana femeii abandonate („trădată”, cum a pus ea mereu accentul) de bărbatul vieții ei (Nelu Chițaniuc, fără nicio altă faimă decât cea de a fi fost soțul Tamarei Chițaniuc), bărbat pentru care, căsătorindu-se, părăsește și orchestra foarte popularului la acea oră Ansamblul „Joc”, unde a fost solistă, și Capela corală „Doina”, și Orchestra de muzică populară „Alunelul” a lui Isidor Burdin, cu care a făcut ocolul câtorva țări europene; părăsește, până la urmă, Chișinăul doar pentru a-l însoți la Bălți."   

În capitala de nord Tamara Chițaniuc se angajeaza în calitate de actor la Teatrul "Vasile Alecsandri", obținând până și un rol central în spectacolul "Hanuma" de A. Țâgarelli. A mai cântat și cu ansamblul de muzică populară "Barbu Lăutaru" condus de Dumitru Căldare, apoi de Ion Dascăl. Dar, potrivit mai multor surse, tot atunci încep și intrigile familiale. Și acestea nu pot să ocolească până și repertoriul cântăreței. Ea-și alege lucrări, să le cânte pe scenă, dintre cele ce exprima durerea sufletească pe care o simțea. "Sunt cântece, în care talentul ei dramatic, febra pasiunilor ei, frumusețea durută (fotografiile, aparițiile ei de pe youtube nu lasă nicio urmă de îndoială), autenticul trăirilor ei și, mai ales, gestul mâinilor, al mâinilor ei înălțate a rugăciune au o tangență emoțională directă cu cei opt ani trăiți în calvarul provinciei. De acolo vin blestemele Tamarei Chițaniuc pentru cel care „iubește și lasă”, ele nu mai sunt ale Mariei Tănase, „vâjâitul vântului/pulberea pământului” se desprind din vocea ei ca un descântec șoptit, strigat, galopant sau „târât”, lăsând în urmă o dâră magică și înfricoșătoare de dezastru…"

"De la un punct, Tamara se identifică intuitiv și fără ezitare cu cântecele ei, în care, zice ea, „regretul lor e și regretul meu, simțirea lor e și simțirea mea“. În definitiv, însuși cântecul vine să facă lumină în universul ei emotiv și să dezvăluie totul: „Eu te-am iubit cu credință,/ Tu m-ai iubit din guriță./Eu te-am iubit cu mult foc,/Tu n-ai iubit deloc./Tu m-ai iubit două-trei zile,/Pe urmă ai fugit de mine”. Se zice că e destul să asculți ori să vezi opera unui artist adevărat ca să-i afli cele mai tenebroase episoade ale vieții lui private", ne mai spune Rodica Iuncu. 

A cântat mai apoi, părăsind Bălțiul, în "Mugurel"-ul lui Ion Dascăl revenind și stabilindu-se cu traiul la Chișinău întrun cămin al Filarmonicii. A cântat tot ce-i șoptea inima și-i era drag ei, dar care, cântece, plăceau și răscoleau sufletele publicului. În repertoriul dânsei nu au lipsit baladele și doinele, cântecele de suflet și romanțele românești. A făcut să ridice săli de spectatori în picioare pentru a o aplauda. S-a dedat întru totul scenei și publicului astfel încât la un moment și-a dat seama că "greutățile pe care le am în viață mă ajută în scenă”. 

Ion Dascăl, omul care a cunoscut-o încă de la Colegiul de Muzică "Ștefan Neaga", unde în anii 70 ai secolului trecut au studiat împreună, și au activat mai apoi tot împreună la "Barbu Lăutaru" și "Mugurel",  îi cunoștea capacitățile și nivelul de cultură artistică. „Nu numai că nu avea tupeu, dar era o persoană extrem de modestă, niciodată nu ieșea în prim-plan și era doar cântăreață. Ea știa să impresioneze, să cucerească spectatorul, știa cum să iasă elegant în scenă și cum să plece din scenă. Nu știu cum hipnotiza sala, cum o ținea în mâini, mereu avea succes, chiar și acolo, unde spectatorii nu înțelegeau cuvintele cântecului. Ținuta ei, vocea ei, vraja ei electrizau, iar oamenii aplaudau frenetic și se ridicau în picioare. Avea o ținută distinsă, aristocratică în romanță, trăiri incandescente în baladă și, de la caz la caz, freamăt discret, afect de tandrețe sau frenezii pasionale în cântecul de dragoste.”

Se pare că colega mea, Rodica Iuncu, a cunoscut-o pe Tamara Chițaniuc poate cel mai bine dintre toți cronicarii. Doar un binecunoscător al stării sufletești a acestei persoane putea să descrie starea ei astfel:  "Ceea ce impresionează violent în destinul artistic și biografia Tamarei Chițaniuc e totala antiteză a episoadelor vieții ei ce se derulează după un scenariu dramatic de înălțări și prăbușiri, de ovații, chemări la rampă și dispariții în tăceri dezolante, de succese cu aură de vedetă invitată în emisiuni tv, de solitudine, de titluri și premii tardive, de sărăcie și un final ce nu l-ar merita nici, cel puțin, un câine".

Medalionul pe care l-a publicat zilele trecute Rodica Iuncu în "Gazeta de Chișinău" se numește "Cântecele feminității rănite. La 70 de ani pe care Tamara Chițaniuc nu i-a împlinit". Avea doar 55 de ani atunci, când hărțuită de dureri fizice și sufletești, părăsită de colegi și puținii prieteni, dar și uitată de toți întro cameră a unui cămin, a dispărut din această viață pământească fără ca respectiva zi fatală să fie înregistrată, la timpul ei, oficial undeva.

Pe 30 ianuarie ar fi împlinit 70 de ani. 

https://gazetadechisinau.md/2021/01/16/cantecele-feminitatii-ranite-la-70-de-ani-pe-care-tamara-chitaniuc-nu-i-a-implinit/

"SĂ NU CREZI PE NICI UNUL CARE ȚIPĂ CĂ VREA. ȘI PE NICI UNUL CARE ȚIPĂ CĂ NU VREA" 

Sau Ce ziceți despre un președinte comun? Care să fie Maia Sandu?

Mă gândesc cât timp și răbdare ne mai trebuie nouă, basarabenilor, ca să ajungem să trăim și noi ca lumea. Să trăim mai bine, împreună cu tot neamul grămăjoară.

Întrebarea vină n-are, dacă astăzi întâlnim lucruri ciudate în politica de apropiere a celor doua maluri ale Prutului și de integrare europeană a Republicii Moldova. Și se întâmplă, vedeți Dumneavoastră, tocmai când am reușit, în sfârșit, să alegem un președinte pentru care și-au dat votul circa un milion de alegatori. Un președinte care, deși nu se declară oficial unionist, ține mult la aderarea Republicii Moldova la UE și care se bucură de simpatie în lumea democrată. Un președinte care a început deja deblocarea RM din izolarea produsă de ambițiile și impotența lui Dodon, primul pas în acest sens fiind vizita Președintelui României la Chișinău. 

Nu mai țin minte cum mi-a venit în cap să postez deunazi pe facebook un mesaj în care să abordez problema Unirii. Am făcut-o în stilul meu. Nu am zis-o poruncitor - "Hai și ne-om uni!". Am întrebat doar, venind pur și simplu cu o propunere. O idee, la o adica: "Ce ziceți despre un președinte comun? Unul pentru ambele maluri ale Prutului? Și acest președinte sa fie... Maia Sandu. Nu mă interesează părerea dodoniștilor, deoarece o cunosc. Aș vrea să aud ce zic românii din dreapta Prutului. Propunerea vine pentru a-i incuraja pe basarabeni. Și pentru a repara o greseală istorică a unor demnitari de rang înalt de la București." 

Cei vizați tac. Iar ai noștri caută, ca să vedeți, baricade. 

                            *              *             *

"Sunt pentru unire. Însă ea nu se face prin a spune povești. A visa nu e o meteahnă. Cer scuze, însă... vorba ceea...", comentează un coleg de facultate. 

"Maia Sandu nu merită această cinste numai pentru faptul că s-a ferit de cuvântul Unire ca de foc. Este o pălărie prea mare pentru capul Domniei Sale. Ca bun economist eu o văd în postura de Prim ministru. Și atunci... am ,,împăca și capra și varza"! Da. Am putea avea o femeie în fruntea Țării, fiindcă bărbații ultimilor treizeci de ani s-au dovedit lamentabili, lipsiți de principii și dragoste de NEAM. Dar această Cinste se cuvine Custodelui Coroanei, Alteța Sa Margareta, în fața căreia s-ar pleca oricare bărbat mai puțin, fostul Președinte, Traian Băsescu", scrie, banuiesc, un unionist. 

"Trebuie să vrea și cuplul Germania-Franța. Președinte Maia? E patrioată, sărmana, cum patriot e și Klaus! Două drone ale UE!", se da cu parerea un alt facebookist. 

Un prieten, la poziția căruia țin mult, mă face să-mi schimb părerea despre el: "De acord, Pavele, cu Unirea. Dar de ce tu ai ales și președintele deja? Căci dacă vrei să duci de râpa ceva, pune-o pe M. S. în fruntea procesului... Caută un om mai serios, Pavele" 

"Sunt de acord, da pe românii de dincolo de Prut ia-ți întrebat?", mă face să roșesc altcineva. 

"Auzi, Pavele, ce te întreabă o doamnă/domnișoară? Ea zice: da' pe dumnealor de dincolo i-ai întrebat? În principiu, aici stă răspunsul la toate întrebările care observ că te preocupă sincer: ce ar zice dumnealor, aceia de dincolo, dacă i-ai întreba despre unire... despre stat comun... despre existență comună, în ultimă instanță. Încearcă să-ți răspunzi tu la întrebarea asta, iar mâine dimineața trezește-te devreme și fă-ți ordine în viață. Adică, începe o altă viață, fără întrebări. Și nu da vina pe nimeni în sensul că - da-a-a, ăsta sau aia nu e (sau este) pro unire. Să nu crezi pe niciunul care țipă că vrea. Și pe niciunul care țipă că nu vrea. Doar Dumnezeu poate vrea ceva când e vorba despre Marile Uniri. Noi, doar mergem. Pentru că ne cheamă Turmă... (Rog pe oricine să nu se supere dacă nu-i pică bine raționamentul meu.)", mă sfătuie încă un prieten opiniile căruia nu sunt de neglijat. 

 "E o idee bună! Foc!", ma susține Ilie.

                            *             *             * 

Și acum ce să zic? Cei care citesc aceste rânduri ce aveți de adăugat?

  

BANII NU ADUC FERICIRE. ȘI NICI PREA MULTĂ DRAGOSTE FAȚĂ DE PĂRINȚI

Mă tot întrebam acum un deceniu, întrun jurnal personal, de ce tata şi mama îmi sunt fiinţele cele mai scumpe după fiică. De ce mai şi continui să-i iubesc chiar şi după trecerea lor în eternitate. Mă mai întrebam atunci dacă nu cumva acest sentiment ţine de cât de mulți bani îmi dădeau părinții în tinerețe. De un 10-15 ruble sovietice pe care mi le înmânau sau mi-i trimiteau prin poștă în vremea studenției mele.

De fapt, erau un adaos aceste 10-15 ruble la ceea ce câştigam pe unde puteam să muncesc după ore.

Astăzi îmi pun această întrebare și găsesc doar un singur răspuns. Nu, nu mi-am iubit părinții doar pentru că-mi dădeau bani. Dragostea faţă de parinti mi-a fost implantată genetic în tot ce sunt eu.

Mă mai întreb în prezent de ce nu simt ceva asemănător din partea fiicei, spre exemplu. Si nici nu îndraznesc să cred că ea nu are moștenit acest sentiment în suflet. 

Pentru că îmi amintesc cum îmi sări în braţe odată, elevă în școala primară fiind, cu hăinuțele pline de lut mă îmbrățișă să mă gâtuie. Era, din curiozitate cu o altă zgâtie de fetiță, verișoară de la mamă, la o clacă în satul bunicilor de la Bocșa, tocmai în momentul când sosisem de la Bălți s-o iau acasă. 

Şi deoarece chiar ea scrie în blogul său „Nelinişti", cu mare dragoste despre clipele când ne închideam împreună în baie ca să copiem nişte pelicule pe hârtie fotografică. Aveam atunci un aparat de fotografiat sovietic FED, care m-a servit cu fidelitate mulți ani, încât am umplut vreo 5 albume și niste cutii speciale cu poze făcute folosind această cameră de luat vederi.

"Fed'u m-a făcut să-mi aduc aminte de atâtea. De copilărie, când ședeam în baie, cu beculețu' ăla roșu. Baia era camera noastră obscură: ieșeau poze frumoase, alb-negru. Toate cele diferite soluii, însăși procesul de developare, apoi de "coacere" a fotografiilor. Mai întâi în primul vas printr-o soluție, apoi în următorul. Antreul era acoperit de ziare, muuulte ziare, pe care eu le acopeream cu fotografii. Eram atât de fericită când mânuiam trecerea fotografiilor prin soluții, de ziceai că făceam asta de-o viață. Astea sunt senzațiile de acum, deși trecuseră ani buni. 

Când am deschis Fed'u ca să bag o peliculă, am dat p/e o alta. Din păcate nu știam că avea o peliculă. Îmi pare rău că s-a pierdut, deoarece cred să fi fost ceva frumos și alb negru sigur. Frumos pentru că ține de trecut. Amintiri, rafturi de amintiri. Rafturi de amintiri, dulce amintiri."

                                         *        *       *

Mă gândeam cândva că sunt eu un rău, dacă propria fiică a cam uitat că are tată. A uitat atât de mult de mine, încât nu am mai văzut-o de prea multă vreme. Și măcar nici la telefon nu-mi răspunde. Dar mi-amintește cineva că "Nimeni nu se naște rău. Rău devii pentru ca ești obligat să lupți cu nesimțirea altora" și că "Nu viața ne dezamăgește, ci oamenii falși care se joacă cu sinceritatea noastră". 

SCRISOARE ADRESATA FIICEI MELE IN ZIUA CAND S-A NASCUT HRISTOS SI CAND EA A IMPLINIT DEJA 34 DE ANI

Rodica, la multi ani, fetita! 

Sa stii ca te astept nu doar eu. Te asteapta tot ce a fost in anii cand mama era mama si tata era tata! 

Te asteapta amintirile din copilarie si adolescenta ta. 

Te asteapta amintirea despre un pisic caruia-i ziceam Tom, o scoala de arte plastice cu un director de aur, te asteapta drumul spre Manastirea Putna, te asteapta un Corlateni cu o Mamuta stabilita cu traiul in cimitir. 

Te asteptam toti, Rodica, sa implinesti mai mult decat 34 de ani. 

Te astept si eu sa ne vedem pana a merge sa o caut pe mama in Ceruri. 

La multi ani, frumoasa tatei! 

PE SCENA TEATRULUI BALTEAN A JUCAT SI ION CREANGA DIN FILMUL LUI EMIL LOTEANU, "LUCEAFARUL" 

Il cunoaste cineva pe mustaciosul din mijlocul acestei poze? Mi-a fost greu si mie sa-l identific pana la momentul cand am citit textul insotitor. 

A comentat-o arhitectul si prietenul de pe facebook, Mihai Eremciuc (primul din dreapta), tot el fiind si cel care a postat fotografia. Iar cel cu mustata este fostul actor al Nationalului "Vasile Alecsandri" din Balti, Mihai Ciobanu. Poza are, probabil, o vechime mare, deoarece Mihai Ciobanu e plecat la Domnul de cateva zeci de ani. Aici, insa, e in floarea vietii. 

Prietenul meu, Mihai Eremciuc, imi spune ca in copilaria si tineretea sa nu a scapat nici un spectacol prezentat pe scena teatrului baltean. De la Cluj-Napoca, unde locuieste si activeaza in prezent, urmareste tot ce se face in RM. Cel mai mult il intereseaza, desigur, noutatile de la Teatrul din Balti, unde in tinerete il avea de prieten bun pe Mihai Ciobanu. Banuiesc ca tocmai aceasta prietenie l-a si influientat pe viitorul arhitect sa frecventeze regulat reprezentatiile trupei baltene.

Despre actorul Mihai Ciobanu s-a scris putin. Nici nu stiu macar cat de precise sunt datele publicate despre el in putinele cronici unde-i este pomenit numele. Pe https://moldovenii.md/md/people/627, bunaoara, am gasit ca e nascut la 10 februarie 1939 in localitatea Taplesti de sub Balti. Si ca dupa absolvirea scolii medii a venit, in anul 1957, impreuna cu alti tineri din republica la proaspatul intemeiat teatru dramatic numit mai tarziu "Vasile Alecsandri". 

Din aceeasi si alte surse aflam ca a creat o multime de roluri pe scena teatrala. Cum ar fi, spre exemplu, cel a lui Mitruta Balalaica din "Odochia" lui Ion Puiu, sau a lui Ghiftui din dramaturgia Bardului de la Mircesti. Si a unor personaje mai putin importante in numeroase montari. In cinematografie s-a filmat in peliculele regizorilor moldoveni Emil Loteanu, Vlad Iovita, Iacob Burghiu, Vasile Brescanu. In filmul lui Loteanu,"Luceafarul", l-a jucat pe Ion Creanga. 

Literatura de specialitate nu ne spune cand a decedat Mihai Ciobanu. Cel putin nu am gasit vreo sursa in acest sens. Dar descoperim ca in mai 1982 Teatrul National "Vasile Alecsandri" din Balti a avut un turneu de rezonanta majora desfasurat la Chisinau. In multe din spectacolele prezentate in capitala si localitatile din imprejurimi a evoluat si Mihai Ciobanu. 

VALERIU VA SCRIE SI IN CER ADEVARURI CRENGIENE. SI-L VA RUGA PE DOMNUL SA-L FEREASCA SA PUNA VIRGULA INTRE SUBIECT SI PREDICAT

"Astazi, 9 decembrie 2020, aflu ca a plecat in ceruri Valeriu Turea. Urca la Domnul sa-i caute pe Costica Partac si Sandu Costiuc. Lumina lina spre Vesnicie, draga Valeriu!" 

Am scris aceste cuvinte chiar in ziua cand s-a aflat ca colegul de facultate, bunul si talentatul jurnalist, scriitor si diplomat, Valeriu Turea, a parasit lumea noastra si s-a indreptat spre usa alteia, cea a Vesniciei. Le plasasem la sfarsitul unui alt material din acest blog, scris in memoria lui Sandu Costiuc, coleg si el de facultate, dar si de serviciu la redactia ziarului din raionul Rascani, unde in 1975 mi-am inceput cariera profesionala dupa absolvire.

Pomeneam acolo si de un al treilea coleg de facultate urcat la stele, Constantin Partac, dar si despre Valeriu Turea, care scria prin august trecut despre ziua de nastere a lui Partac. Si care a lasat tot acolo o fraza ce-i vizeaza pe toti trei, dar si pe toata lumea: "cum nimic nu se întâmplă... întâmplător pe lumea asta". Se referea la o fotografie cu intreaga grupa de jurnalisti, absolventi ai anului 1974, din care faceau parte toti trei si pe care poza, in randul doi, ii vedem alaturi pe Costica si Sandu, iar peste inca o persoana, si pe Valeriu.

L-am cunoscut pe Valeriu Turea la facultate, atunci cand ziarul universitar publicase un material semnat de el. Cu un titlu care-i viza pe mai multi studenti, inclusiv, si pe mine. Publicasem pana a fi admis la sectia de jurnalism a facultatii de litere, inca elev fiind, mai multe materiale in presa vremii. Ba chiar si niste versuri imi aparuse in "Tinerimea Moldovei", astfel incat, cred eu, numele meu era cunoscut semenilor anilor 70. Dar s-a intamplat ca examenele de inmatriculare ne-au pus la o alta treaba. Au urmat orele, seminarele, colocviile, examenele semestriale, care ne-au inclestat in timp atat de mult incat uitasem ca am venit la facultate sa ne facem jurnalisti. 

Si iata ca acel material semnat de Turea si care se numea "De ce nu scriu jurnalistii?" a pus pe treaba multa lume. Valeriu m-a facut si pe mine sa merg mai des la Casa Presei.

Nici nu mai tin minte cand ne-am mai intalnit dupa absolvire. Dar sunt sigur ca s-a intamplat nu doar o singura data, chiar daca locuiesc la Balti, iar el se stabilise cu traiul si cu serviciul in capitala. Tin, insa, bine minte intalnirea de la Cuhnesti, Glodeni, dupa ce-l petrecusem in ultimul drum pe colegul Iurie Babian. Ulterior am discutat doar pe facebook. Deoarece, el a plecat intre timp sa ne reprezinte tara, mai intai, la Lisabona, apoi la Bucuresti. 

Cand a editat "Vișinul Baronului Münchhausen", stiind ca nu-i voi gasi cartea in librariile din Balti, l-am rugat sa-mi ofere o varianta electronica a culegerii. Mi-a trimis-o si am lecturat-o dintro inghititura. Mai intru si azi, uneori, in aceasta cartulie. Si gasesc ceva ce doare mult. Un Dor de Costică Pârţac, spre exemplu:

"Se zice că Dumnezeu îi ia la el pe cei mai buni. Cu siguranţă că şi acolo, sus, Costică face treabă bună. Dar parcă nu-mi vine a crede că buna orânduială a Cancelariei cereşti ar fi avut de suferit dacă era lăsat să mai trăiască. Nevrednicul de mine, de s-ar întâmpla ca Mântuitorul să-şi coboare ochii peste aceste cuvinte neîndemânatice, probabil că mi-ar zice: „Caută-ţi, omule, de păcatele tale şi nu judeca acolo unde nu ai căderea s-o faci”. Ştiu. Şi totuşi…"

Sunt randuri scrise de Valeriu Turea. Care nu stia atunci cand le-a scris ca Domnul il va lua si pe el peste ceva timp in Ceruri. Sa-l gaseasca pe Costica Partac si sa-i aminteasca despre un revelion sarbatorit impreuna cu familiile la Truseni.

Referindu-se la moartea lui Valeriu Turea, sriitorul Ion Bradu si-a amintit despre decesul lui Nicolae Vieru, un alt scriitor plecat tanar de tot. ”A venit moartea printre noi. E frumoasă. Ea nu se va mulțumi cu puțin!„ scrie Bradu, facand trimitere la o precizare de moment a lui Haralambrie Moraru, plecat si el ulterior in Ceruri.

Iat-o că, după un răgaz, s-a întors, continua bunul prieten, Ion Bradu. Stă sub vișin, la geam, posomorîtă, udă pînă la piele, cu mii de frici în spinare. Ce putem face? A inceput secerișul, incearca sa incheie amintirea Ion Bradu.

Iar el, Turea, a zis despre Valeriu Turea, ca si Creanga despre Ion Creanga: "Dă-mi, Doamne, sănătate la trup și la cap, tristeți pe care să le pot depăși, ajută-mă să nu fac nimănui nicio porcărie. Și, dacă nu-ți cer prea mult, ferește-mă să pun virgulă între subiect și predicat…"

Sau: "Am scris un textuleț. Îl admir de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, de sus în jos și invers. E fără cusur. L-am băgat între ghilimele ca să-l apăr de ochiul rău. Iată-l:  " " 

"Avea un har nepretuit - iubea oamenii si avea grija sa-i puna in lumina", a scris cineva la vestea despre moartea lui Valeriu Turea.

Am preluat aceste poze din pagina facebook a regretatului coleg si din culegerea "Vișinul Baronului Münchhausen".

P.S. Doamne, ce se întâmplă? Aflu zilele acestea că a plecat în Veșnicie și Vlad Olărescu. Muncea de mulți ani în SUA și se pregătea să se întoarcă acasă. Doar că dorea să primească o pensie a statului american și mai avea puțin până a o obține. Din răndul 2 al pozei de mai sus am numarat 5 colegi plecați la Domnul. Dacă e să începem cu primul din dreapta, e recentul adormit, Vlad Olărescu. Urmează Ion Spinei, Valeriu Turea, iar încă peste o persoană - Sandu Costiuc și Costică Pârțac. Dumnezeu să vă aibă în grija lui, Scumpilor! 

10 ianuarie 2021

INTR-O TOAMNA, CU "MOSU" VASILE TABARTA LA O NUNTA

Am scris candva, cu o ocazie placuta, despre regretatul actor Vasile Tabarta, dar doresc mult sa povestesc si aici ceva despre el si nu numai. A fost un om vesel, la prima vedere, si mult prea serios, darz, vertical. Vasile a fost omul pe care vroiam sa-l copii in multe, dar nu-mi reusea. Ca sa ma arat si eu mai glumet, mai pornit pe sotii.

Il vad deseori in imaginatia mea inca de pe cand era actor la Teatrul Naţional „V. Alecandri” din Bălţi, cand il admiram in scena sau il intalneam chiar pe strada. Mai tarziu, cand a plecat la Chisinau, la „Satiricus” şi in Trupa lui Tudor Tătaru, il vedeam mai rar, doar cand se intampla sa mai treaca pe la Balti. 

Îmi amintesc că odata intrat în vorbă cu Vasile nu puteai scapa de el până nu isi termina spusele. 

Intro toamna am fost invitati cu familiile la o nunta. Am luat-o si pe fiica mea, Rodica, care era încă la o vârstă la care dacă obosea o culcam în salonul maşinii, ori în orice încăpere aflata la îndemână. Si s-a intamplat ca am cinstit, am mancat, am dansat, si am admirat tinerii insuratei pe fonul unor bancuri povestite de Vasile Tabarta până nu ne-am luat rămas bun de la gazde. Chiar si in drum spre casele noastre, care erau nu atât de departe una de alta, am tot ras. Vasile spusese in acea seara, se pare, toate cazurile hazlii din viata lui, dar şi toate bancurile pe care şi le-a amintit la moment.

Rodica, care să fi avut vreo 10 anişori, îl asculta şi o bufnea râsul. Stia ca asculta un actor talentat, dar că Vasile Tăbârţă este cine este nu-şi dădea încă seama. Mi-amintesc ca nea Vasile, care inca nu era atat de bătrân, a povestit special pentru Rodica, o snoava terminându-şi istorisirea cu "Uite aşa e, dragul moşului."

"Moşul" a plecat, peste câţiva ani, în ceruri. Fără remuşcări că şi-a simtit fiica pusă la cale. La cale spre carte, undeva în România. Zic astea si ma gandesc ca eu am ramas repetent la aceasta tema. Si obligat să recunosc că nu am reuşit să o conving pe Rodica, din cauze care nu au depins de mine, să plece la studii acolo, unde daca mergea, rămânea Rodica cu sufletul pe care l-a avut încă de la naştere. Curat, nepenetrabil de cancerul ipocriziei şi al ambiţiilor streine puse în funcţiune pentru răzbunare.

Mi-amintesc deseori despre acea nunta si seara petrecuta impreuna cu vestitul actor. Si mi se face tare dor de Vasile Tăbârţă. Dorul de Rodcia, insa, mă roade şi mai tare. 

IULIAN CODĂU A FOST UN ACTOR INCOMOD PENTRU DEMNITARI, UN "COPIL TERIBIL", DIN CARE CAUZĂ TOT EL A SUFERIT

Stiu, actorul Iulian Codau a fost o persoana incomoda, un "copil teribil" pentru toti demnitarii din breasla teatrala. O stiu din priopriile observatii, dar si din spusele regretatului sau coleg, Pavel Proca, in volumul "Sa ma aplaudati cu palma pe obraz". Doar ca de 18 ani Iulian Codau joaca, probabil, teatru in cimitirul de la marginea Balti-ului, iar demnitarii si-au gasit, se vede, alti incomozi.

A murit pe 12 decembrie 2002, daca nu-si poate aminti cineva cand a urcat in ceruri. O spun pentru a accentua ca numele lui a cam fost dat uitarii. Prea multa lume l-a uitat. Inclusiv, colegii de la Teatrul National "Vasile Alecsandri", unde a activat chiar din prima zi a existentei acestei institutii, 16 mai 1957, pana la 12 decembrie 2002, cand a decedat.

A creat peste 100 de roluri in teatru si 9 - in cinema. A obtinut si un titlu onorific, cel de "Artist emerit". A publicat versuri si publicistica in majoritatea ziarelor ce se editau in republica. A si tradus din limba rusa mai multe piese pentru a fi montate. A fost regizorul a catorva spectacole. A sculptat in lemn. Si a scris o carte, un volum la care a lucrat, precum scrie chiar el, "toata viata, de la 1957 incoace".

"Teatru pe roate", ca asa se numeste cartea vietii lui, povesteste despre toate peripetiile pe care le-a infruntat de-a lungul anilor Nationalul "Vasile Alecsandri" din Balti. Ea intruneste amanunte despre care nimeni nu a putut sa le spuna. Cum ar fi eliberarea fortata din functie a directorului teatrului, Ragulin, sau despre deplasarile de lunga durata a trupei baltene in Bucovina si Transcarpatia, despre spectacolele prezentate la miez de noapte, despre aspectul si conditiile de cazare la hotelul din Nisporeni, etc, etc.

Ziceam ca Iulian Codau a fost un actor incomod pentru demnitari, un rebel, un "copil teribil", din care cauza tot el a suferit. Deoarece, chiar daca o merita, cei de sus nu acceptau sa-i acorde vreun titlu oarecare. Tot cei de sus, au facut ce au facut si au ajuns la intelegerea sa nu fie prea laudat in presa periodica. Si tot cineva dintre cei de sus, mai concret, de la ministerul culturii, nu s-a grabit nicicand sa-l fi pus ca exemplu pentru altii. Iar Codau isi facea cu suflet meseria si "musca avan cand un oarecine atenta la istoria neamului, la limba stramoseasca, la datini, obiceiuri si simbolurile nemuririi noastre", afirma acelasi Pavel Proca. "Inca de la primele roluri, din timpul lui Boris Harcenco, isi copiaza textele in latinita, iar de pe scena a vorbit numai si numai romaneste".

Despre Iulian Codau mai mult s-a tăcut. S-a scris puțin, uneori printre rânduri. Pâna pe 4 iunie 1989, când am reușit să public un crochiu despre el în cel mai influent pe atunci cotidian, "Moldova Socialistă". A fost, de fapt, riscul poetului și publicistului Serafim Belicov, Dumnezeu să-l ierte, care era pe atunci șef al secției Cultură la respectiva publicație.

Intitulat "Toamna de aur a unui actor" si plasat la rubrica "Profiluri", materialul nu cred sa fi starnit prea mare interes. Cine aprecia talentul lui Iulian Codau, il iubea si fara sa fi citit randurile scrise de mine. Dar un moment special din acest crochiu merita sa fie amintit pentru ca Codau a insistat sa nu-l omit. La 9 mai 1957, imi povestea el, directia Teatrului moldovenesc-rus muzical-dramatic din Balti, cum se numea pe atunci, l-a anuntat printro scrisoare ca este angajat in calitate de actor, incepand cu 16 mai."Va asteptam cu carnetul de munca si va rugam sa aduceti cu Dumneavoastra si o perna", se mentiona in scrisoarea administratiei teatrului. In caminul institutiei erau de toate, in afara de perne, m-a lamurit Iulian Codau.

Atunci, in anul 1989, la scrierea acestui crochiu, mi-am zis sa pomenesc despre perna adusa la Balti de la Sofia, undeva la sfarsitul materialului, ca un fel de epilog. Astfel, in ultimul lui aliniat am introdus urmatoarele randuri: "Si-a adus-o de acasa. Si-i era, si i-a ramas ca o scumpa relicva din indepartata poveste a copilariei sale. E un lucru de care-si aminteste de fiecare data cand isi lasa trudita frunte in puful pernei, parcurgand de acolo-ncoace aceeasi cale intrebandu-se mereu: Am facut oare tot ce am fi putut face?"

In mai 1957, Iulian Codau încă nu împlinise 25 de ani. I-a atins abia pe 13 august.

PARINTII MEI, CEI MAI BUNI SI MAI SCUMPI DIN LUME

Nu cred ca este prea bine sa-ti etalezi chiar toate pozele pe care le ai in albume. Ma gandesc la modestie, nu la altceva. Dar sa demonstrez ca am avut parinti buni, cum nu i-a avut nimeni altul decat eu, cred e o datorie. A mea, a noastra, a fiecaruia.

Am rascolit toate albumele pe care le am si cele ce mi-au ramas de la parinti, dar nu am gasit vreo poza unde sa fiu eu si tatal meu. Nu stiu cum sa explic aceasta situatie, stiu, insa, ca parintele meu a fost si a ramas cel mai bun tata din lume. Ca si mama, care ca orice mama mai striga uneori la mine, dar a fost si deosebit de blanda. Ca asa-s toate mamele.

Am vrut sa va spun, de fapt, ca mama, in copilaria mea si a sorei, a fost cea care ne ducea mereu la Balți sa ne fotografiem impreuna. Imi dau seama de ce. Realizez asta acum cand la varsta pe care o am, am descoperit ca nu prea am poze impreuna cu fiica. Si ma gandesc ca mama simtea ce simt eu acuma, inca atunci cand copiii ei erau mici, dar si ea mai tanara. Poftim: ea cu mine in brate, bunica cu mine, eu cu sora, apoi mama si noi amandoi, mama cu tata si cu sora. Si, repet, nici o poza unde sa fiu cu tata impreuna. Poate ca asta este pacatul de care mama nu a tinut cont.

Eu cum sa ma indreptatesc acum ca nu am mai multe poze cu fiica? Nici nu-mi sta bine sa ma indreptatesc. Doar ca toate pozele cu fiica, cu fiica si maica-sa, cu fiica si alta lume, le faceam chiar eu. De la A pana la Z. Si daca tinem cont ca pe timpuri inca nu exista fotografia electronica, hai sa tragem concluzia necesara. Eu eram cel cu aparatul de fotografiat in maini, eu developam filmul, eu cream conditii in apartament pentru a copia cadrele din film pe hartie fotografica. Tot eu uscam si aveam grija sa copii imaginile pe o hartie calitativa, ca sa ramana pentru multi ani inainte amintire. De unde sa fi stiut atunci ca vor apare in curand telefoane care pot face si fotografii? Si pe langa toate astea cine sa ma fotorafieze si pe mine cu fiica, spre exemplu? Nu zic, cand s-a mai ridicat, fiica se inchidea cu mine in intunericul din baie si insusea cum se "coc" fotografiile. Ca ulterior, dupa coacere, sa le insire prin toate camerele apartamentului pe ziare pentru a se usca. A fost si o scoala buna pentru ea.

Dar despre parinti vorbeam. Se intampla ca mama ne lua pe mine si pe sora la serviciul ei, adica la spitalul din sat unde-si facea meseria. Anume acolo, am inteles, au fost facute cadrele in care suntem eu si sora mici, eu, sora si mama. Alta data, mama ne-a incarcat intro masina de ocazie si am mers la un atelier fotografic din Balti. Tin minte si acuma ca era situat cam pe locul unde astazi se afla magazinul Unic. Intrun alt caz, racneam din adancul bojociolor cand trebuia sa trecem podul de la Gara Pamanteni. Mi-era frica sa-l trec. Nu mai tin minte cum m-a convins mama, dar pana la urma am ajuns iar la acelasi atelier fotografic. Iata asta-i patarania cu fotografiile din copilarie, cu mama si cu frica mea de a trece podul de deasupra caii ferate de la Pamanteni.

De parinti, insa, mi-i tare dor. Si rasfoiesc albumele cand ma gandesc la ei. Doar ca pe tata il am numai in cateva poze. Si nici una cu mine.