PE MORMÂNTUL BUNELULUI LUCA DE LA TĂTĂRĂUCA NOUĂ, CREȘTE DOAR IARBĂ ȘI FLORI UDATE CU LACRIMILE NOASTRE

Mă poartă uneori gândul către bunelul Luca, tatăl mamei mele. Mă refer la bunelul Luca Ciolpan de la Tătărăuca Nouă, satul de lângă Mănăstirea Rudi, sat care dea lungul anilor a fost în subordinea mai multor stăpâni și administrații. 

Mi-amintesc deseori că nu am fost de multă vreme la mormântul lui și că nu mai știu dacă cineva mai îngrijește  acea cruce de pe mormântul cu multă iarbă și flori, cum îl văzusem ultima dată. Mama mai era în viață în acel an. Anume ea mă îndemna de fiecare Blajini să mergem la mormântul bunelului.

Ultima dată când am fost la Tătărăuca Nouă ne-am oprit mai întâi la poarta căsuței unde au locuit buneii și mama. Nu am îndrăznit să intrăm în ogradă deși actualii stăpâni ne-au invitat insistent. Am trecut apoi pe la fântâna Ninei, o femeie care-și avea casa lângă cimitir și pe care mama o rugase să îngrijească de mormântul dascălului satului. Nina s-a bucurat și am mers împreună în cimitir să vărsăm lacrimi pe iarba și florile de pe mormântul bunelului. 

Ziceam că nu am mai fost pe la Tătărăuca Nouă de foarte mulți ani, și-mi este tare dor de acel sătuc în care-mi petreceam lunile verii. Mi-e dor de cireșul din fundul grădinii bunelului, de căluții și mânjii din grajdul de peste drum, de valea și dealul pe care coboram și apoi suiam spre și de la Nistru. Dar cel mai tare mi-e dor de bunelul Luca, acel bunel de care, la cei 5-6 ani cât îi aveam, mă temeam de el, când îl vedeam învârtind manivela unei râșnițe.

Buneii mei au fost buni gospodari cu o căsuță mică, dar cu un beci mare. Și cu acareturi multe pe lângă casă. În una din cele 3 camere era instalat un pian. În alta, mai stătea nefuncțional, un gramofon. Iar bunelul era dascăl de biserică. 

Nu țin minte dacă în sat funcționa vreun locaș sfânt. Cred că nu exista o astfel de instituție, altfel satul ar fi avut și un preot. Or bunelul Luca era căutat de lume. Mai mult, a și slujit la o biserică dintr-un sat vecin. 

E un adevăr pur, despre care mi-a povestit chiar mama. Iar în sat, ca în sat: se năștea și murea lumea, unde, oficial sau pe ascuns, era invitat dascălul Luca Ciolpan să oficieze prohoduri. 

Scriu aceste rânduri după ce în una din pozele găsite în albumele părinților, l-am descoperit pe bunelul meu înfăptuind o slujbă  religioasă la o înmormântare. Nu știu și nici nu am putut stabili anul evenimentului. Ar putea să fie de până la cel de-al doilea război mondial, adică pe timpul regimului românesc.

Țin minte, însă, aproximativ, anul când bunelul Luca ne-a părăsit. Găsisem tot în albumele părinților și o poză de la înmormântarea lui. Era anul 1966, an când absolveam școala medie. Mi-amintesc că cineva dintre apropiați mi-a încredințat să scriu cu praf din pastă de dinți un mesaj de rămas bun pe panglica ce însoțea una din coroane. Iar autorul fotografiei nu a putut să o ocolească, alături fiind și eu împreună cu mama.

Aș fi pus punct acestor rânduri nostalgice și triste, dar mi-am amintit despre ceva neobișnuit descoperit la Tătărăuca Nouă. Am văzut în cimitirul din sat niște cruci deosebite, care au un aspect diferit de cele ale românilor-moldoveni. Sunt confecționate din piatră, mult mai înalte, iar lumea din sat vorbește că sub ele sunt înmormântați niște nemți. De unde nemți într-un sat răzășesc - s-o spună specialiștii. 

P.S. La aproape doi ani de la publicarea acestui material, trebuie să adaug următoarele: L-am cunoscut doar când era în vârstă. Așa cum e prezent în această poză, nu l-am văzut nicicând.

E vorba despre bunelul meu Luca, poza din tinerețe a căruia mi-a trimis-o prietenul meu de pe facebook, preotul PrIoan Lisnic. Bănuiesc că a găsit-o în arhive, după ce a citit acest material. Vă mulțumesc părinte, pentru că chiar nu am cunoscut unele amănunte din textul alăturat.

CUCIUL NU A ARĂTAT SEMNE DE A-ȘI RÂNJI COLȚII CA SĂ LE DEA DE ÎNȚELES: "ГОВОРИТЕ НА НОРМАЛЬНОМ ЯЗЫКЕ"

Facebook-ul mi-a amintit zilele trecute de o întâmplare hazlie și dureroasă din viața noastră, a românilor basarabeni. Cazul s-a produs acum doi-trei ani, dar cred că nu contează acest amănunt, dacă ținem cont că fenomenul în loc să dispară prinde rădăcini și mai puternice.

Într-o zi din acei ani am fost martorul unei scene deosebite. La ultima stație de transport public din cartierul "Dacia" al orașului Bălți, o doamna "vorbea" cu un maidanez. Cu un câine drăguț, din ăștia care trecuse, probabil, prin procedura de castrare și îngrijire, dovadă fiind un inel special implantat în urechea dreaptă a cuciului.

Vorbea în limba rusă doamna. Iar maidanezul o asculta cu atenție, legănându-și coada în semn că o înțelege. A urcat rusoaica în troleibuz, iar câinele a rămas să aștepte un nou prieten care să-i vorbească.

S-au apropiat, în scurt timp, doi puștani grăitori de limbă română, probabil elevi la o școală profesional-tehnică din acel cartier. Și în așteptarea troleibuzului "au intrat" și ei în vorbă cu maidanezul inelat. In română îi ziceau să fie atent când trece strada. Ca, nu cumva, sa-l strivească vreo mașina. 

Cuciul le-a făcut și lor din coadă, în semn că-i înțelege, și nu-și mai lua privirea de la ei. Nici prin gând să arate semne de a-și rânji colții ca să le dea de înțeles: "говорите на нормальном языке".

DE ZIUA MEA, M-AM POMENIT CU TREISPREZECE ANI MAI ÎN VÂRSTA CA TATA ȘI TOT CU ATÂȚIA ANI MAI TÂNĂR CA MAMA 

Astăzi a fost ziua mea de naștere. Și m-am pomenit că nu știu dacă sunt mulți sau puțini anii pe care i-am împlinit. Pot să zic doar ca-s 72. Nici mai mulți, nici mai puțini. Cu 13 mai mulți decât avea tata când a urcat Sus. Și tot cu 13 ani, dar mai puțini, de la momentul când ne-a părăsit mama.

Ce să zic despre această aritmetică? Nimic decât să constat că asta este realitatea, adică, aceasta este viața. Și nu pot să fac nimic pentru a o schimba, cum nu pot să ocărăsc pe cel ce ne dă și ne ia viața.

Și mă bucur mult că am început ziua evadat din singurătatea apartamentului în care locuiesc. Mulțumită telefonului și prietenilor de pe facebook. Mulți, tare mulți.

Iată de ce sunt onorat să Vă răspund reciproc. Galbenul și buburuza din aceste flori să vă aducă multă dragoste de Viată, prieteni! Sănătate și toate bune! Mă bucur nespus de mult că am fost astăzi împreună, Dragilor!

Mulțumim pentru felicitări!

 

ASTĂZI, ACTRIȚA LIDIA NOROC-PÂNZARU A FOST CONDUSĂ PE ULTIMUL SĂU DRUM. E ÎNMORMÂNTATĂ  PE ALEEA  ACTORILOR DIN CIMITIRUL DE PE DEALUL LUNGUL, ALĂTURI DE SOȚUL SĂU

"Liduța, puișorule, sună ora 12 noaptea și încerc să-ți răspund la scrisoarea din 5 decembrie, cea de 9 pagini, pe cea de 10 pagini încă n-am primit-o. Dar cred că am s-o primesc, dacă ai trimis-o... Eh Liduța, când ai ști cât de tare aș vrea să fiu lângă tine acum, mai în scurt, tare, tare mi-i dor de tine. De aceea aștept ziua întâlnirii, așa că nici n-am cuvinte să mă exprim mai bine..."

Sunt rânduri dintr-un răvaș datat cu 8 decembrie 1961 și trimis din Moscova spre Bălți de către studentul pe atunci al Institutului de Artă Teatrală  "A. Lunacearski", Anatol Pânzaru, în adresa iubitei sale soții Lidia Noroc Pânzaru. Spre regret, volumul lui Ion-Gheorghe Șvitchi "Autograf pe cortina Teatrului Național", editat acum mulți ani și dedicat vieții și activității regizorului Anatol Pânzaru, nu conține și scrisori de răspuns din Bălți spre Moscova.

Nu știu cât e de corect să dai publicității frânturi dintr-o scrisoare personală adresată unei ființe dragi, dar am îndrăznit s-o fac din două considerente. Volumul lui Șvitchi, cu un tiraj mare pentru acele vremuri, publică mai multe scrisori expediate de viitorul regizor Anatol Pânzaru în adresa viitoarei actrițe și soții. Plus că, ultima este persoana care a lecturat și a permis publicarea corespondenței sosite de la Moscova, acest lucru fiind menționat în carte. Și, iertată să-mi fie îndrăzneala, care mă impune cu multă durere și tristețe să vă anunț că astăzi, 9 septembrie, 2021, Liduța a fost condusă în ultimul său drum spre cimitirul din dealul Lungul, unde din 2007, pe Aleea Actorilor, i-a fost rezervat un loc alături de soțul său drag.

Potrivit unui comunicat dat publicității de Primăria Bălți, Lidia Noroc-Pânzaru s-a stins în dimineața zilei de 07 septembrie 2021. Dânsa a activat mai mult de șase decenii cu dedicație și pasiune pe tărâmul cultural-artistic. A fost o personalitate deosebită în viața teatrală și culturală a Bălțiului.

S-a născut la 4 decembrie 1942 în satul Ustia, raionul Glodeni, iar între anii 1949-1959 a fost elevă la școala medie generală nr. 4 „Ion Creangă” din Bălți. În anul 1959 debutează pe scena Teatrului moldo-rus din Bălți în piesa „Jertfa” de G. Timofte, în rolul lui Ionică. Pe parcursul a 35 de ani a jucat cu dăruire și profesionalism în cele 70 de roluri și peste 1000 de reprezentații, cucerind inimile spectatorilor atât pe scena teatrului bălțean, cât și pe scenele altor localități din Moldova, România, Ucraina, etc.

Pentru merite deosebite în promovarea și dezvoltarea artei teatrale, în 1981, i se conferă titlul de „Artistă emerită". Printre cele mai reprezentative roluri jucate pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” enumerăm: Odochia în spectacolul „Odochia” de I. Puiu; Ruxanda în „Despot Vodă” de V. Alecsandri, Mița în „De-ale carnavalului” de I. L. Caragiale, Luluța în „Chirița din provincie” de V. Alecsandri și alte roluri inedite.

Din anul 1961 devine membră a Uniunii oamenilor de teatru din Moldova; între 1975-1980 e membru al Consiliului artistic al teatrului. În anul 1986 este decorată cu „Insigna de onoare”.

Între anii 1990-1999 este șef al Direcției cultură din mun. Bălți; 1999-2003 – Șef al Direcției județene cultură din județul Bălți, 2003-2008 – specialist principal al Secției cultură din Primăria mun. Bălți; din 2008-2021 – muzeograf în Muzeul de Istorie și Etnografie mun. Bălți. Pentru merite deosebite în anul 1993 a fost decorată cu Medalia „Meritul Civic”.

Începând cu 2003 este președintele Consiliului ramural al sindicatului lucrătorilor din cultură din mun. Bălți.

După moartea soțului, regretatului regizor Anatol Pânzaru (1936 – 2007), a înființat Fundația „Anatol Pânzaru”, reușind să instituie și premiul „Anatol Pânzaru” pe lângă Uniunea Teatrală din Republica Moldova.

ÎN ZIUA CÂND AR FI ÎMPLINIT 75 DE ANI, SCRIITORUL VICTOR DUMBRĂVEANU "A FOST" ÎN  CAPITALA MARE A SUFLETULUI SĂU

Am asistat ieri la un Medalion literar-artistic, desfășurat în incinta Muzeului literar din Corlăteni - Râșcani cu genericul 'Victor Dumbrăveanu - Acasă" și consacrat aniversării a 75 de ani de la nașterea regretatului scriitor. A fost o sărbătoare de suflet, la care au participat elevi ai gimnaziului local ce-i poartă numele, rude ale omagiatului, oameni din sat care-i apreciază înalt opera.

M-am bucurat mult când am văzut elevii școlii din localitate, în plină vară și vacanță, prezentând un program artistic alcătuit în mare parte din fragmente ale mai multor creaturi ale scriitorului, precum și relatări despre activitatea și opera acestuia. Dar am aflat și o veste tristă. In prezent Liceul teoretic "Victor Dumbrăveanu" din localitate, nu mai are statutul de altădată.

Directorul instituției a comunicat cu multă durere în suflet că motivul pentru care a fost lipsită de respectivul statut este numărul redus al învățăceilor, în clasele școlii fiind instruiți doar circa 450 de elevi, iar satul având în jur de 5,5 mii de locuitori. Clădirea a fost construită acum mulți ani, având posibilitate să primească la studii peste 1200 de elevi. În anii cei buni, clasele erau aglomerate, astfel încât la un moment dat, autoritățile locale s-au gândit să edifice încă o școală pentru educarea tinerei generații din Corlăteni. Dar, au venit... vremuri mai puțin prielnice.

Scriitorul Victor Dumbrăveanu a făcut doar 7 clase în această școală. E adevărat, într-o altă clădire a instituției. Apoi, și-a continuat studiile medii la școala din satul vecin, Pelinia. A mers încolo deoarece, în anii 60 ai secolului trecut, la Corlăteni (Strâmba de atunci) nu erau elevi pentru a completa o clasă de a opta.

În prezent situația se repetă. Satul nu are destui elevi pentru școala locală. Ni s-a explicat că generația tânără de astăzi merge să învețe la instituțiile bălțene aflate la doar 7-10 kilometri distanță. Apoi, se simt consecințele migrației în creștere a locuitorilor din Corlăteni. Dar și a natalității, care scade pe an ce trece.

În anul 1966, când am luat și eu atestatul de studii medii, clădirea veche a scolii din Corlăteni (Strâmba de atunci) a găzduit tocmai trei clase de absolvenți: doua de a zecea și una cu program de 11 ani de studii.

Iar Victor Dumbrăveanu, Dumnezeu să-l ierte, declara de fiecare dată când se întorcea la Corlăteni că "Capitala cea mare a sufletului lui este Vatra părintească". Mulțămită Primăriei locale, activiștilor bibliotecii sătești, elevilor din partea locului, rudelor, tuturor consătenilor care l-au cunoscut, Victor Dumbrăveanu și-a vizitat și în această vară Capitala cea mare a sufletului său chiar pe 20 august, ziua când ar fi împlinit 75 de ani.

ACUM TREISPREZECE ANI, SUFLETUL ROMÂNULUI CEL MAI ROMÂN, GHEORGHE BRICEAG,  A URCAT IN CER SĂ-ȘI CAUTE STEAUA

Astăzi se împlinesc 13 ani din ziua când ne-a părăsit cel mai român dintre români, cu numele Gheorghe Briceag. A fost o autoritate pentru multă lume din Bălți, din alte localități și, în general, din întreaga republică. Chiar dacă era un om simplu, puteai discuta cu el despre orice. 

Târziu de tot, dar mi-am dat seama că s-a purtat și cu mine ca un părinte. În plus, constat tocmai acum, când scriu aceste rânduri, că tatăl meu s-a născut doar cu trei ani înaintea lui. 

Recunosc, nu l-am petrecut în ultimul drum. Am aflat despre moartea lui prea târziu. Dar l-am plâns mult. Iar cineva-mi spunea că și la înmormântare a venit nu prea multă lume. O fi fost din aceeași pricină.

Nu țin minte bine, dar l-am cunoscut, probabil, la vreo acțiune din cadrul evenimentelor ce s-au produs în anii renașterii naționale. Jurnalist fiind, am urmărit atent fenomenul, participând nu doar din obligațiuni profesionale la majoritatea din acestea. Și, nu știu cum se întâmpla, că la ele, la acele evenimente, era prezent și omul cu beretă și cu tricolorul pe ea.

Am participat cândva împreună la un seminar cu tematica respectării drepturilor omului, seminar desfășurat timp de câteva zile la Chișinău. Acolo l-am cunoscut, cum se zice, până în măduva oaselor, în discuțiile ce le-am purtat alături de Ștefan Utrâtu, Ion Iovcev, Eleonora Cercavschi, alți cunoscuți pedagogi și militanți pentru drepturile omului din Transnistria. 

Iar cele mai dese întâlniri și discuții interesante le aveam când ne pomeneam cu badea Gheorghe în incinta redacției săptămânalului "Curierul de Nord" sau la Agenția de știri "DECA-pres". Intra tiptil să discutăm, să punem țara la cale, să râdem, să ne amintim de cei trecuți din viață.

Simbolic, am fost, practic, alături de el în toate zilele cât a protestat în și lângă groapa unde trebuia să se toarne fundamentul și soclul viitorului monument a lui Lenin. Și unde într-un colț al acelei gropi, avea rezervată întotdeauna o canistră plină cu benzină. Se întâmpla că transmiteam la "Moldpres" și la "DECA-pres", zilnic câte două-trei știri de la protestul lui Briceag. 

Tot în acea perioadă am publicat într-un ziar editat la Chișinău un material despre intenția lui Gheorghe Briceag de a se autoincedia în cazul în care autoritățile bălțene ar fi adus monumentul lui Lenin în centrul urbei. Îmi spunea atunci că a auzit vorbe precum că ei nu se prea grăbesc să-şi realizeze intenţiile. Şi aceasta pentru că se tem ca nu cumva Bălţi-ul să ajungă în gura lumii. Dar că ar putea să-l aducă pe Lenin pe strada centrală a localității după moartea sa. „Să-şi puie pofta în cui, pentru că nu am de gând să mor prea repede. În anii ce m-am aflat în detenţie, am avut destul timp pentru a mă căli şi a mă ruga în faţa lui Dumnezeu să-mi dea atâtea zile cât îmi sunt sortite”, spunea atunci badea Gheorghe. 

Wikipedia scrie că a fost condamnat, în anii '40 ai secolului trecut, de puterea bolșevică la zece ani de GULAG și mai apoi la șapte ani de exil pentru că a organizat unul dintre primele grupuri de rezistență antisovietică din Basarabia. La 27 aprilie 2005, Gheorghe Briceag a intrat în posesia Premiului Homo Homini ("Premiul pentru Demnitate Umană") pentru anul 2004, oferit de Fundația People in Need. Gheorghe Briceag este unicul reprezentant al Republicii Moldova, care s–a învrednicit de acest premiu și al șaptelea din lume. Premiul Homo Homini i–a fost acordat pentru contribuția la protecția drepturilor omului în Republica Moldova și pentru opunerea sa procesului de reinstalare a simbolurilor și ideologiei sovietice, precizează același portal.

Iar eu trebuie să constat că cifra nefastă 13 este un nimic față de viața ce a trăit-o pe Pământ cel mai roman dintre romani în cei 80 de ani.

SORĂ-MEA CREDEA CĂ VĂRUL ERA BEAT, DAR IURA VORBEA ȘI PLÂNGEA BĂRBĂTEȘTE

După aproape 25 ani de tăcere, m-a sunat Iura. Mi s-a destăinuit că și-a cumpărat casă în Bender și că are de toate. Doar că sănătate nu prea. Mi-a spus-o chiar el și am realizat acest lucru și eu.

Iura este verișorul meu de pe mamă. Este unicul fecior a lui tanti Dora de la Zgurița, verișor care după absolvirea facultății de agronomie a acceptat să fie repartizat în localitatea Gâsca din raionul Căușeni, un sat din cadrul sovhozului-tehnicum cu același nume și cu mai multe blocuri locative și administrative multietajate de tip orășenesc. 

A mers să muncească încolo încă în perioada sovietică, să fie mai aproape de un alt verișor de-al nostru, Valic Turcuman, care se simțea strein la Bender după absolvirea cu mențiune a Institutului de Medicina. Deși avea dreptul, Valic nu a dorit să rămână în Chișinău din motive serioase, dar nici la nord nu a vrut să plece. E o istorie aparte acest aspect al vieții verișorului meu medic, pe care sper să o  povestesc într-un alt crâmpei al epopeii Turcumanilor din Tătărauca Nouă, Soroca.

Iura mi-a vorbit despre multe. Despre faptul că după războiul de pe Nistru din 1992 a lăsat apartamentul din orășelul Gâsca și a trecut cu traiul în satul Gâsca, unde și-a ridicat o casă. Și despre cum se simțea când separatiștii se uitau cu ochi răi la el că este moldovean. Despre cum unul din ei a îndreptat pistolul-automat spre dânsul să-l împuște. L-a salvat un bun prieten, care astăzi este țintuit la pat de cancer.

Mi-a mai spus că m-a văzut într-un reportaj la TVR Moldova, în care povesteam ceva și de atunci privește, când are posibilitate, acest canal. A vorbit despre multe și mărunte, că la un moment dat m-am pomenit plictisit - eu cunoșteam evenimentele despre care-mi povestea el. Dar l-am lăsat să vorbească, să se descarce emoțional, să se bucure și să-și amintească despre vacanțele copilăriei noastre de la Tătărăuca Nouă, unde ne adunam toți ai noștri la bunici ca să coborâm spre Nistru, sau să ne adâncim în pădurea de alături până ajungeam la Mănăstirea Rudi.

Mi-a vorbit despre atâtea încât nu știu dacă merită să le pomenesc pe toate. Dar despre un fenomen pe care-l apreciez cu o notă înaltă, trebuie să scriu. Iura a crescut la Zgurița, un fost centru raional de pe timpurile sovieticilor și care a reușit să se rusifice destul de repede. Cu părinți moldoveni, români adică, l-am prins pe Iura că-i este mai comod să vorbească în rusă decât în limba tatălui și mamei. Mai mult, când a venit să lucreze la Gâsca, limba de comunicare îi era tot rusa.

Și m-a uimit să-l aud în receptor vorbind o română destul de curată și cultă. Locuind în orașul Bender. Și făcând comerț ani în șir la piața din această localitate. Mă și tem să scriu ce-mi spunea el despre rușii din partea locului. Zic, mă tem să nu-i fac un rău.

Am aflat că l-a încolțit covidul și a avut mult de suferit. Plus că are un buchet întreg de alte maladii cronice de care nu duce lipsă cam orice moldovean al timpurilor în care trăim. Mi-a pomenit, în lacrimi - simțeam la receptor după cum îmi vorbea - despre cireșul bunelului Luca de la Tătărăuca Nouă și iazul din apropierea casei lui, unde ne zghihuiam până nu ne implora bunica să mergem acasă să mâncăm că se răcește borșul, peștele prăjit și mămăliguța. Și-a amintit Iura și despre cum mergeam la Nistru, fiecare cu undița pe spate, ca să prindem bibani. Și că atunci când lucra la Gâsca în calitate de brigadier și avea treabă în vreo gospodărie agricolă din nordul republicii, sau la Zgurița, trecea numaidecât și pe la Corlăteni s-o vadă și pe tanti Xenia, mama mea și a sorei Larisa, dar și pe noi, că părinții lui nu mai erau în viață. 

I-am răspuns lui Iura, printre lacrimi și eu, că la Corlăteni s-au prins și dau roadă câteva tufe de viță de vie de soiul "Moldova". Deabia fusese elaborat acest soi de poamă, când fiind pe la Gâsca, Iura mi-a pus într-o sacoșă vre-o 20 de butași și m-a sfătuit cum să-i sădesc și să îngrijesc de ei. M-am împărțit din această pomană și cu socrul de la Bocșa, astfel că și în satul lui crește poamă altoită în brigada pe care a condus-o Iura la Găsca.

Dar câte încă am mai avea de vorbit!!! Și ni le vom aminti. Deoarece ne vom și întâlni. La Bender, sau la Corlateni. Ori chiar la Bălți, de ce nu?

Iura, Iura... Parcă nu trăim la o distanță prea mare unul de altul, dar suntem atât de... departe. Cine ne-a îndepărtat atât de mult? Războiul din 1992? Regimul acela blestemat de la Tiraspol? Lipsa lui Valic? Viața? Bătrânețea? Cine?

 

MIHAIL BORISOVICI GRINBERG: JURNALISTUL DE LA "TINERIMEA MOLDOVEI" SI PEDAGOGUL DE LA CATEDRĂ UNIVERSITARĂ

Au trecut atâția ani, dar chipul și vocea lui blândă nu se uită. O spun nu doar eu. O spune multă lume care l-a cunoscut.

Nu-mi pot aminti când am primit cel dintâi răvaș semnat de Dumnealui. O fi fost prin 1963, că în acel an, fiind în clasa a șaptea, am început să atac redacțiile puținelor ziare editate în limba zisă moldovenească cu vești din satul natal. La "Tinerimea Moldovei" scriam despre evenimentele produse în școala în care îmi făceam studiile. Dovadă e și acest răspuns de la redacție, care poartă semnătura lui Mihail Grinberg, pe atunci lucrător literar la ziarul tineretului. 

De regulă, o scrisoare primită de la redacție mă bucura, oricare ar fi fost conținutul ei. Iar în acest răspuns, datat cu 31 martie 1965, mi se spune că informația mea "n-a fost publicată din cauza supraîncărcării gazetei cu materiale mai importante."

Vremea a șters din memorie conținutul multor altor scrisori de acest gen pe care le-am primit de-a lungul anilor. Țin minte, însă, că elev fiind, am fost invitat la o consfătuire a corespondenților ziși voluntari ai "Tinerimii Moldovei". Atunci i-am cunoscut pe mai mulți colaboratori ai ziarului, printre care Ștefan Lozinschi, Isai Cârmu, Serafim Belicov, Alexei Ciubașenco și, desigur, pe consăteanul meu, Victor Dumbrăveanu. O mai fi fost, probabil, și Pavel Meniuc, Nicolae Dercaci, Nicolae Batrânu și alții, doar că noi ne-am aflat mai mult printre cei mai tineri angajați. Și nu-mi amintesc dacă am vorbit atunci și cu Mihail Grinberg, dar am cunoscut, în schimb, mai mulți condeieri tineri, care s-au întrunit în aceeași seară la o ședință a Cenaclului literar "Luceafărul", în cadrul căreia a fost pus în discuție un ciclu de versuri semnate de Ion Proca.

Nu am încetat să scriu "Tinerimii" nici după ce am fost anunțat că nu am trecut concursul la facultate. Jurnalistica era o secție proaspăt creată în cadrul facultății de litere, iar concursul a fost neînchipuit de mare. Chiar și în armată aflându-mă, am continuat să bombardez ziarul tineretului cu scrisori din Cehoslovacia, unde am fost dus în 1968. Plus că tot "Tinerimea" a  inițiat un concurs de creație pentru doritorii de a studia la secția de jurnalism, învingătorii căruia au avut privilegiul să fie admiși la facultate după susținerea tuturor examenelor de admitere. Eu l-am trecut cu brio și am fost admis.

M-am bucurat mult când l-am aflat printre profesorii de la facultate și pe Mihail Grinberg. Era, nu știu cum, prea bun, prea familial cu noi. Iar lecțiile lui se terminau prea repede.

De ce va povestesc aceste amănunte? Deoarece jurnalistul și pedagogul Mihail Grinberg a fost și va rămâne în memoria mea o personalitate demnă de tot respectul. Un evreu cum a fost el, mai rar printre moldoveni, dar și printre ai lui.

În timpul studenției, pe parcursul unui an și ceva, am fost paznic la șantierul actualei Bănci Naționale, aflată la acel moment în proces de construcție. Îl vedeam deseori intrând sau ieșind din cartierul aflat în imediata apropiere a șantierului. Și am dedus că locuiește undeva, într-un bloc din apropiere, mai ales că ne întâlneam uneori în Magazinul Presei, aflat în chiar prima casă cu 5 nivele din stânga Bulevardului "Tineretului", actualul Bulevard "Grigore Vieru". I-am povestit de ce mă aflam acolo și n-a zis nimic. O bună parte din studenții acelor ani câștigau un ban muncind în calitate de paznici.

Două sau trei veri - nu mai țin minte - am muncit împreună cu alți colegi de grupă și cu profesorul nostru, Mihail Grinberg, la editarea suplimentului "Tinerimea Moldovei la șantierele studențești". Pagina apărea în fiecare săptămână pe tot parcursul semestrului de muncă al studenților. Eram și remunerați, dar ne simțeam mândri că munceam alături, într-un birou de la etajul 3 al Casei Presei, cu profesorul nostru. Țin minte și astăzi o deplasare la Ștefan Vodă (Suvorovo de atunci) de unde am adus un reportaj despre activitatea unui detașament de țelinari format doar din fete, care-și făceau studiile la o școală de medicină dintr-un oraș din Federația Rusă. Mi-a rămas în amintire deplasarea la șantierul combinatului de produse cerealiere din Ghindești, Florești, cea de la Vișniovca, Cantemir, unde un detașament de studenți-țelinari din Rusia participau la recoltare, cele de la Edineț și Bălți, Hârtop, Criuleni și alte multe localități.

Când am aflat că profesorul nostru universitar ne-a părăsit, am regretat mult. S-a stins, cum se zice, pe nevăzute. Multă lume nici nu a știut că a plecat la Domnul. Și mie mi-a spus cineva dintre prietenii de pe facebook. 

Zina Izbaș, bunăoară, l-a plâns în felul ei: "Păcat că a plecat prematur. La început ne-a fost conducător de grup. Atâta verticalitate și onestitate la acest OM cum altcineva nu-mi aduc aminte să-mi fi arătat. Iubea studenţii. Ne era ca un tată. La un moment dat, nu ştim din care considerente, l-au înlăturat din postura de diriginte al nostru. Am regretat mult. Eu nu învăţam la materiile comuniste. Nu pentru că eram lenoasă, ci pentru că ăsta era principiul meu de atunci - demagogia nu e de mine. Dar la obiectul predat de Dumnealui am luat nota maximă. Pentru că lecţiile Dlui Grinberg nu-ţi doreai să se mai termine. Luminoasă fie-i amintirea!"

Iar Nicolae Roibu ne-a spus ceva mai mult: "Din păcate, a avut o moarte misterioasă... A fost un om bun. Dumnezeu să-l ierte!"

(Unica poza cu jurnalistul și profesorul M. Grinberg am găsit-o pe facebook, plasată de cineva dintre băieții care-l însoțesc, absolvenți și ei ai facultății de jurnalism. Și m-aș bucura mult dacă cineva păstrează și ar posta alte fotografii cu dragul nostru învățător.)

NINA, EUGENIA, GALINA, RAISA -  TOATE UNGUREANU

Patru fete înțelepte și frumoase ca trandafirii de pe covorul părintesc

Nu m-am mai întâlnit cu cineva din ele de foarte multă vreme. Nici măcar cu Eugenia, care locuiește, ca și mine, în orașul Bălți. Și cu care, până la pensionare, se întâmpla să ne întâlnim ocazional pe stradă, la piață, sau la vreo manifestare cu caracter de masă. 

Acum ceva timp, însă, le-am întâlnit concomitent pe toate patru. Le-am descoperit pozele pe facebook, fapt care m-a readus la anii de școală și ai tinereții. 

Chipurile celor patru doamne, care nu se prea deosebesc de trandafirii de pe covor, aparțin surorilor Ungureanu, din satul în care m-am născut și eu. Și care au locuit, iar unele din ele mai viețuiesc și azi, în alt capăt al Corlăteni-ului. 

Practic suntem toți din aceiași generație. Diferența de doi-trei ani nu mai contează: am frecventat școala din sat cam în aceiași ani. Mai mult, cu Eugenia (a doua din stânga) am învățat împreună, doar că în clase paralele. 

Toate sunt fiicele lui Feghea Ungureanu, că așa i se spunea în sat omului care a condus ani în șir o fermă de godaci pe timpul colhozului. A crescut împreună cu nevasta-sa aceste frumoase fete și doi flăcăi la fel de frumoși. Unul din ei, Vasile, care e mai tânăr cu câțiva ani decât mine, mă atacă, practic, în toată seara, pe facebook, din Italia, cu diverse poze din partea locului. Despre frate-su, Nicolae, nu  cunosc prea multe ca să am ce vă povesti despre el.

Dar fetele, frumoasele fete ale lui Feghea Ungureanu, mai sunt frumoase și la vârsta pe care o au. Iar pozele descoperite mă îndeamnă să cred că se întâlnesc din când în când la casa uneia din ele, la vreun devișnik, să cumpănească dacă trandafirii de pe covorul mamei lor nu s-au ofilit.

Iar  Vasile zice că-i este bine și în Italia. 

Să-i fie!

"AM INSITAT SĂ NI SE REPARTIZEZE ACEST LOC, DEOARECE DIN GARA "BĂLȚI-SLOBOZIA" AU PORNIT MĂRFARELE CARE AU DUS MII DE DEȚINUȚI POLITICI DIN BASARABIA SPRE LOCURILE DE DETENȚIE"

Acum 17 ani, am publicat într-un ziar editat la Chișinău un interviu, în care interlocutorul meu mi-a vorbit despre cum a obținut dreptul edificării la Gara "Bălți-Slobozia" a unui monument în memoria deținuților politici. Peste câțiva ani, Nicolae Bazaochi, președintele de atunci al Asociației Bălți a foștilor represați și deținuți politici, a urcat la Domnul. Și mi-am zis să republic respectivul interviu aici, deoarece timpul fuge nemilos și ar fi un mare păcat dacă generațiile în creștere nu vor cunoaște istoria acestui monument.

CLOPOTUL EXERCIŢIULUI DE MEMORIE

Marţi, 6 iulie, în piaţa Gării „Bălţi-Slobizia” din municipiul Bălţi a avut loc un miting şi un serviciu divin de comemorare a deţinuţilor politici, acţiuni consacrate aniversării a 55-ea de la deportarea în masă din 1949 a românilor basarabeni. Evenimentul s-a produs în preajma monumentului dedicat victimelor represiilor politice, dezvelit acum patru ani. Iar trei zile mai devreme reporterul „AL” a solicitat un interviu preşedintelui Asociaţiei Bălţi a fostilor deţinuţi politici, Nicolae Bazaochi. Discuţia s-a produs în vecinătatea monumentului, sub cupola celor două arcuri din beton a căruia şi-au făcut cuib câteva rândunele.

- D-le Bazaochi, cum credeţi, de ce aceste păsări paşnice s-au aciuat aici, la înălţimea monumentului? 

-Păsările-s păsări, deşi nu sunt în stare să citească, intuiesc probabil conţinutul inscripţiei de la poalele acestui monument care sună astfel: „Un strigăt spre ceruri. În memoria victimelor represiilor politice dintre anii 1940-1949”. Ele simt probabil că la înălţimea unde şi-au făcut cuiburi nu pot fi deranjate de nimeni. Şi că cei în memoria cărora a fost ridicat monumentul au avut de suferit mult fără nici o vină.

- Vă găsesc îngrijorat, neliniştit. Aveţi neplăceri?

- Neplăcerile ţin de starea în care se află acest monument, dezvelit cu mare chin şi multă luptă la 6 iulie 2000. Uitaţi-vă câte buruieni şi gunoaie s-au adunat în jurul lui. Am fost câteva ore în urmă la primărie ca să solicit serviciului comunal ajutor în îngrijirea monumentului. Ştiţi ce mi-a răspuns domnul Alexandr Ţurenco, conducătorul respectivului serviciu? A zis că primăria nu are bani pentru a face curăţenie în jurul monumentului şi în interiorul teritoriului lui. Am tras concluzia că primăria continuă să neglijeze, precum a făcut-o mulţi ani în şir, interesele membrilor Asociaţiei fostilor represaţi şi deţinuţi politici. Şi pentru a ne demonstra că cei de la putere sunt cine sunt, iar noi, represaţii, rămânem doar cu acest monument deosebit de scump pentru o bună parte din locuitorii urbei şi ai localităţilor din nordul republicii.

- Nu prea înţeleg de ce primăria nu are grijă de acest monument.

- El se află la balanţa noastră, a Asociaţiei foştilor represaţi şi deţinuţi politici. Iar teritoriul din jurul lui, unde, vedeţi, se află o parcare auto, mai multe magazine şi gherete, este proprietate municipală şi privată. Noi, membrii asociaţiei, nu ne grăbim să trecem monumentul şi teritoriul pe care este amplasat la balanţa municipalităţii deoarece există pericolul că puterea ar putea să decidă strămutarea lui în alt loc. Şi avem motive serioase pentru a gândi şi proceda anume în acest fel. Prea mult ne-a costat obţinerea acestul loc pentru înălţarea monumentului. Am luptat pentru el timp de trei ani. Numai ce nu ni se reproşa. Că nu este unul potrivit. Că monumentul va ştirbi imaginea pieţei şi a oraşului în întregime. Că cei care vor coborî din tren vor reacţiona bolnăvicios când vor vedea în piaţa gării un monument în memoria deţinuţlor politici, etc. Iar noi am insistat să ni se repartizeze anume acest loc, deoarece din Gara „Bălţi-Slobozia” au pornit mărfarele care au transportat mii de represaţi din nordul republicii spre locurile de detenţie. Să mai vedeţi un paradox. După ce Consiliul municipal de acum cinci ani a votat totuşi repartizarea acestui loc pentru edificarea monumentului, au apărut forţe (ori au fost create artificial) care s-au plâns că nu e cazul să fie strămutat bradul din centrul pieţei, unde, potrivit proiectului, trebuia să stea monumentul. Am căzut de acord şi cu aceştia schimbând puţin locul amplasării monumentului. În prezent bradul piere pentru că nu-l îngrijeşte nimeni, monumentul e înconjurat de gunoaie, iar suprafaţa pieţei din faţa monumentului este dată în arendă unei parcări auto. Dăunăzi mai aflu că proprietarul unor magazine apărute după dezvelirea monumentului în vecinătatea lui este o persoană care s-a împotrivit timp de trei ani să ni se repartizeze locul din piaţa Gării „Bălţi-Slobozia” pentru edificarea monumentului.

- Cum ve-ţi proceda pentru ca la 6 iulie să nu râdă lumea că monumentul nu este îngrijit?

-Voi veni cu un grup de bătrâni, membri ai asociaţiei, să prăşim buruienile şi să facem curăţenie în jurul lui. Ne mai ajută în acest sens nişte persoane represate care locuiesc în vecinătatea Gării „Bălţi-Slobozia”, precum şi elevii şcolii medii nr. 18 din apropiere, dar care în prezent se află în vacanţă.

- Cine a suportat cheltuielile pentru înălţarea monumentului?

- Doar eu ştiu cum am adunat cele circa 100 mii de lei pentru edificarea lui. Cineva a elaborat proiectul pe gratis, alcineva ne-a ajutat cu materiale de construcţie, primăria după ce a fost convinsă (dar mai era atunci şi o campanie electorală) ne-a alocat în acest scop 20 mii de lei. Ne-a ajutat moral şi material şi fostul premier Ion Sturza. Restul mijloacelor fianaciare le-am colectat de la oamenii de bună credinţă. Cine a dat doi lei, cine - zece.

- Ce reprezintă la moment Asociaţia Bălţi a fostilor represaţi şi deţinuţi politici?

- În prezent organizaţia noastră numără 452 de persoane, iar în municipiu locuiesc peste o mie de deţinuţi politici. Mulţi dintre cei care au avut de suferit nu doresc să se înregistreze oficial din motivul fricii pe care o au că vor fi din nou trimişi în Siberia. Iar în noaptea din 5 spre 6 iulie 1949 de la Gara „Bălţi-Slobozia” au fost încărcaţi în vagoane şi expediaţi în lagăre la munci grele 11436 de represaţi din raioanele de nord ale Moldovei de atunci.

- Pentru ce aţi fost judecat Dumneavoastra?

- Am fost ridicat pentru că eram membru al organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan cel Mare”. A existat în perioada imediat postbelică a asemenea organizaţie, membrii căreia încercau să se împotrivească cumva regimului comunist care pe timpul foametei mătura podurile gospodarilor de tot ce aveau pe lângă casă. Sunt de baştină din satul Schineni, judeţul Soroca, dar lucram atunci croitor într-un atelier din Soroca. Când m-au luat, am lăsat-o pe soţia Tamara cu fetiţa care avea doar o lună şi 12 zile. Era în vara anului 1947, luna iunie. Tot atunci au mai fost ridicaţi  Nicolae Balaban, Vasile Bătrânac, Leonid Botezatu, Mihail Ursachi, Vasile Coban, Mihail Patraşcu, Ion Suru, Anatol Spinei şi mulţi alţii, toţi fiind din satele judeţului Soroca. Aveam pe atunci 20 de ani. După judecată, care a avut loc la Chişinău, am fost încărcaţi în vagoane şi expediaţi în Republica Komi, oraşul Inta. În tren era o căldură insuportabilă. Când am ajuns acolo, era iarnă. Majoritatea celora care au fost judecaţi pentru activitate în organizaţia „Arcaşii lui Ştefan cel Mare” au fost repartizaţi la muncă silnică în diferite localităţi. Autorităţile se temeau ca nu cumva să ne organizăm şi în lagăr. Dar deoarece eram prea mulţi, pe parcurs ne-am întâlnit. Am muncit la extragerea cărbunilor până în 1957. Tot atunci, după eliberare, la Inta, ne-am înscris din nou cu Tamara, pentru că nu am avut voie să revin la baştină. Iar în perioada cât m-am aflat în lagăr soţia aici, în Basarabia, a fost impusă să-şi ia divorţul, altfel nu putea să se angajeze la lucru. Am revenit în Moldova tot în 57, dar spre sfârşitul anului, când a fost emis un act normativ special.

- Ce vă face să fiţi atât de energic la această vârstă înaintată?

- La 19 iunie am rotungit 77 de ani.

- Mulţi înainte!

- Iar fiica pe care o lăsasem în inuie 1947 în braţele mamei sale la o vârstă de doar o lună şi 12 zile a împlinit pe 12 iunie curent 57. A plecat în lumea celor drepţi Tamara, soţia mea. S-a stins din viaţă cu o jumătate de an înainte de dezvelirea monumentului. M-a susţinut şi ajutat mult pentru a-l ridica.

-Ce simbolizează clopotul de sub cupola monumentului?

- Să fim demni de cei care nu mai sunt cu noi. Care au fost prigoniţi, chinuiţi şi şi-au găsit moartea în lagăre. Clopotul veghează liniştea lor, chemând generaţiile în creştere la un exerciţiu de memorie. Iar inscripţia de pe clopot ne aminteşte că au fost timpuri când despre ceea ce v-am povestit nu se dădea voie să vorbim. Acum, Slavă Domnului, este voie să spunem totul.

“Accente Libere” din 15 iulie 2004