"MĂ AFLAM PE BALCON CÂND A TRECUT REGELE ȘI NE-A FĂCUT CU MÂNA. ERA ÎN DRUM SPRE CATEDRALĂ ȘI TOATĂ LUMEA ÎL SALUTA. E O AMINTIRE PE CARE N-O POT UITA"

A plecat în Ceruri Alexandru Budișteanu. E Omul care a ținut mult la Bălți, oraș în care a copilărit și și-a făcut studiile. Dar și la Basarabia în întregime. Dumnezeu să-l aibă în preajma Lui!

Pe 10 iunie 2004 am publicat un interviu realizat cu EL în unul din ziarele editate la Chișinău. Ne spunea atunci că nu are nici un fel de relații cu autoritățile comuniste bălțene. "Dar mi-ar face plăcere să le am. Singurele mele relaţii sunt cele pe care le am cu direcţia Liceului „Ion Creangă” şi conducerea Universităţii din Bălți”.

Vedeți ce ne-a mai spus arhitectul Alexandru Budișteanu acum 17 ani în rândurile care urmează. Drept titlu al interviului am folosit o frază pe care mi-a mărturisit-o domnul Budișteanu în timpul discuției noastre.

"CRED CĂ ÎNTRE CELE DOUĂ MALURI ALE PRUTULUI SUNT MULT MAI NUMEROASE LUCRURILE CARE NE APROPIE DECÂT CELE CARE NE DESPART"

Zilele trecute elevii Liceului teoretic „Ion Creangă” din municipiul Bălţi, Olga Şumilin şi Mihai Balanici, au intrat în posesia Premiului „Alexandru Budişteanu” acordat al nouălea an la rând celor mai buni liceeni pentru merite deosebite la învăţătură şi purtare exemplară. Distincţiile au fost înmânate în cadrul unei festivităţi prilejuite de încheierea anului de studii la respectiva instituţie de învăţământ de către arhitectul român de origine basarabeană Alexandru Budişteanu. Instituit în anul 1996 premiul a fost înmânat până în prezent la şapte elevi ai Liceului “Ion Creangă”, unul dintre care a intrat în posesia lui trei ani consecutiv. Cu această ocazie reporterul nostru a solicitat un interviu oaspetelui bucureştean, discuţie pe care o prezentăm în rândurile care urmează.

- D-le Budişteanu, sunteţi din nou la Bălţi, (a câta oară?) pentru a înmâna premiul ce vă poartă numele. Cum să înţelegem gestul Dumneavoastră?

- Este un gest de dragoste si recunoştinţă. Mă găsesc la a noua ediţie a decernării premiului respectiv si mă simt foarte onorat că Liceul „Ion Creangă” din Bălţi, unde mi-am făcut studiile şi eu, a acceptat să instituie acest premiu. El se decernează la finele anului de studii Premiantului de Onoare al liceului în amintirea unei tradiţii care a existat la această instituţie. Pe când îmi făceam studiile aici, am avut cinstea şi eu să fiu Premiant de Onoare şi m-am simţit obligat să continui această tradiţie frumoasă, pentru a încuraja pe cei mai buni elevi. Până anul trecut exista un singur premiu. Atunci s-a apreciat insă că este preferabil să existe două: unul pentru secţia reală şi altul pentru cea umanistă a liceului.

- Ce reprezintă de fapt acest premiu?

- El este o recunoaştere a faptului că cel mai bun elev, din punct de vedere al rezultatelor la învăţătură şi al comportamentului său în societate, trebuie răsplătit. Premiul este constituit dintr-o diplomă de onoare şi o sumă de bani în valoare de 150 dolari americani. Începând cu anul trecut, aceasta sumă a fost împărţită în două, pentru a se acordă la doi premianţi.

- De ce aţi decis să-l instituiţi?

- Mi s-a părut că este bine să stimulăm şi din acest punct de vedere efortul pe care-l fac elevii. Pentru că, una este să fii considerat foarte bun şi alta este să fii declarat cel mai bun. Eu am de asemenea dorinţa ca cei care au primit premiul meu să rămână în legătură cu mine şi să ştiu ce fac ei şi mai departe, cum evoluează. Îmi face plăcere să am confirmarea, că aceşti tineri devin cineva, că devin oameni utili comunităţii şi societăţii şi că nu a fost o întâmplare faptul că au primit premiul instituit de mine.

- Cum vi se par elevii de la Bălţi?

- Consider că aveţi un material uman de o mare valoare. Aceşti tineri şi tinere sunt frumoşi, deştepţi şi inteligenţi şi sunt buni viitori cetăţeni de nădejde ai Republicii Moldova.

- Dumneavoastră sunteţi originar din Basarabia?

- Sunt născut în comuna Pârliţa, judeţul Bălţi. Revin în aceste locuri ale copilăriei şi adolescenţei mele, cel puţin o dată pe an, pentru a înmâna premiul, iar dacă pot, vin la Bălţi şi mai des. Sosesc încoace întotdeauna cu două sentimente: de emoţie şi de dragoste. Sentimentul de emoţie este generat de faptul că mă întorc pe meleagul unde mi-am petrecut o foarte importantă parte din viaţă. Cel de dragoste îmi insuflă încrederea că este imposibil să nu iubeşti aceste locuri şi oamenii de aici. Orice fiinţă are rădăcinile sale, un loc de care aparţine. Bălţiul este localitatea de care aparţin eu.

- Cum apreciaţi evoluţiile politice care au loc în Basarabia în ultimii ani şi ce viitor are în opinia Dumneavoastră Republica Moldova?

--Îmi este greu să vă răspund pentru că e un subiect diferit, care presupune un alt gen de discuţie şi o experienţă politică, pe care nu ştiu în ce măsură o am, ca să vă pot răspunde adecvat. Dar ştiu că fiecare ţară îşi are destinul său.

- Ne puteţi spune câte ceva din biografia Dumneavoastră?

- M-am născut în anul 1928, aşa cum spuneam, la Pârliţa, comună aflată nu departe de Ungheni. După şcoala primară făcută la Bălţi, am fost elev la Liceul „Ion Creangă” unde am studiat până în 1944, când m-am refugiat împreună cu părinţii în România. Acolo am absolvit Institutul de arhitectură din Bucureşti şi am lucrat în proiectare, după ce între anii 1956 - 1960 mi-am făcut aspirantura la Moscova, devenind candidat în ştiinţe, apoi doctor în arhitectură, cu specialitatea urbanism şi amenajarea teritoriului. Activând în calitate de arhitect la Comitetul de stat pentru construcţii şi arhitectură din România, am plecat apoi ca funcţionar internaţional la New-York, unde în perioada 1967-1972 am lucrat ca arhitect la sediul Naţiunilor Unite, la Centrul pentru locuinţe, construcţii şi sistematizare. În 1977, după cutremurul din România, mi s-a propus funcţia de Arhitect Şef al Capitalei, funcţie pe care am exercitat-o timp de şase ani până în 1983. Am coordonat o serie de proiecte importante din acea perioadă, devenind apoi Şef al Centrului Naţional de sistematizare din România, iar după Revoluţie - expert parlamentar pe parcursul a zece ani. După pensionare am continuat să activez, în prezent fiind consultant la Camera de Comerţ şi Industrie a României şi Preşedinte al Uniunii Vorbitorilor de Limbă Engleză din România. Suntem Filiala română a acestei Asociaţii Internaţionale, care este reprezentată în 52 de ţări şi are sediul la Londra.

- De fapt cine vă consideraţi şi cât de des veniţi la Bălţi?

- Sunt basarabean, sunt moldovean şi sunt român. Sunt, precum vă spuneam, la a noua mea venire la Bălţi pentru înmânarea premiului, iar înainte de instituirea acestuia am mai fost de câteva ori în Basarabia pentru a vedea pur şi simplu locurile unde am copilărit. Când eram aspirant la Moscova am venit în Basarabia din capitala Rusiei. După refugiul din 1944, prima posibilitate să revăd meleagurile copilăriei şi adolescenţei am avut-o în 1959. Am trăit la Bucureşti, la Moscova şi la New-York, am avut posibilitate să vizitez toate continentele, încât îmi este mai uşor să spun ce ţări nu am vizitat, decât în ce ţări am fost. Dar emoţiile pe care le am atunci când mă întorc la Bălţi nu pot fi comparate cu altele. Aici este locul unde m-am format ca om. Am fost întrebat cândva de ce nu am rămas în America. Şi am răspuns: ”Îmi este de ajuns că mi-am pierdut odată Patria. Să mai fiu a doua oară înstrăinat - nu mai doresc”.

- Mai locuieşte la Pârliţa ori Bălţi cineva dintre rude? Ce amintiri aveţi despre locurile natale?

- Nu. Dar pot să vă spun că tata şi mama s-au cunoscut la Pârliţa, pentru că amândoi erau profesori la gimnaziul de acolo. S-au căsătorit şi m-am născut eu. Mama este din Zăbriceni, sat care atunci era în componenţa judeţului Bălţi, iar tata - din Căinarii lui Alexe Mateevici. Când m-am născut, Pârliţa era în judeţul Iaşi. Pentru că a fost o perioadă în care în mod intenţionat s-a hotărât ca Prutul să nu mai fie o graniţă administrativă şi numeroase judeţe încălecau ambele maluri ale lui. Istoric, Bălţiul era în ţinutul Iaşi. De altfel prin 1939 România a fost împărţită în ţinuturi. A existat Ţinutul „Prut” cu capitala la Iaşi, care cuprindea Moldova dintr-o parte şi din alta a Prutului. Era şi Ţinutul „Nistru” cu capitala la Chişinău, în care erau incluse judeţe din centrul Basarabiei şi din lungul Nistrului. Mai era şi era Ţinutul „Dunărea de Jos” cu capitala la Galaţi, cuprinzând şi sudul Basarabiei. Se făcuse această împărţire pentru ca Prutul să nu mai funcţioneze ca nici un fel de graniţă. În România erau zece ţinuturi grupate în această manieră. Dar mă leagă de Bălţi nu numai dragostea faţă de trecutul acestor locuri, ci şi interesul faţă de prezentul şi de viitorul lor. Mie Bălţiul îmi rămâne drag nu numai pentru că am trăit aici. Aş vrea să fiu sigur că oraşul acesta se va dezvolta cum trebuie şi că va avea în continuare un loc, aşa cum îl merită. Pentru că aş vrea să ştiu că acest pământ fertil este gospodărit cum trebuie, deoarece are resursele necesare şi poate să devină un important centru de dezvoltare din nordul ţării. De fiecare dată când vin încoace, simt în mod evident că sunt îmbunătăţiri. Pentru că, indiferent de regimul politic de aici, se fac mereu investiţii, există un sens ascendent, dezvoltarea oraşului fiind continuă.

- Să revenim la Liceul „Ion Creangă” unde au studiat mai multe personalităţi.

- Eu am participat la efortul de redeschidere a lui în 1995, pentru că după 1944 nu a mai funcţionat. Liceul acesta a fost înfiinţat în 1906. A existat mai întâi o perioadă sub ruşi, numindu-se pe atunci gimnaziu pentru băieţi. A căpătat apoi numele lui Ion Creangă începând cu 1918 când Basarabia a devenit parte componentă a României. În 2006, deci, vom marca centenarul liceului. Este o instituţie de prestigiu.

- Ne aflăm într-o sală pe uşa căreia scrie: „Clasa Alexandru Budişteanu”. Ce sentimente aveţi intrând în această incintă?

- Foarte mari. La Bucureşti fiind, din când în când, noaptea înainte de a adormi, mă gândesc cu mare dragoste la acest spaţiu, dedicat mie. Ţin mult la el şi din considerentul că atunci când trăiam la Bălţi părinţii mei nu au avut nici măcar casa lor. Liceul „Ion Creangă” mai are clase memoriale pentru Eugen Coşeriu şi pentru Simion Varzaru, care a fost cel mai important director al liceului în perioada românească. Aş fi fericit ca toate clasele de care dispune instituţia să fie dedicate memoriei unor persoane importante, pentru că printre absolvenţii liceului sunt mulţi care merită această cinste.

- Vă mai amintiţi de colegii Dumneavoastră de liceu. Cine sunt ei?

- Hai să începem chiar cu colegii mei de clasă. Academicienii Constantin Ţăbârnă şi Alexandru Nacu, precum şi doctorul Victor Gheţul mai tânăr, toţi stabiliţi la Chişinău. Mulţi absolvenţi ai liceului au lucrat şi mai continuă să fie activi în România, Germania, Franţa şi în alte ţări. Aici a învăţat savantul de talie internaţională Eugen Coşeriu, iar marele lingvist Damian Bogdan şi-a făcut studiile de asemenea la liceul din Bălţi.

- Care este părerea Dumneavoastră vizavi de răceala din ultimul timp dintre Chişinău şi Bucureşti?

- Este o greşeală politică şi nu stau să găsesc vinovatul, dar mi se pare anormal ca între două ţări, care au atâtea lucruri în comun să existe această răceală a relaţiilor. Cred că între cele două maluri ale Prutului sunt mult mai numeroase lucrurile care ne apropie, decât cele care ne despart.

- Credeţi că R. Moldova are şansa de a se integra în Uniunea Europeană?

- Fără îndoială. Ca şi România care este de pe acum în plin proces de integrare. Ne vom integra împreună, în Europa, fără nici o îndoială. In ceea ce priveşte unirea celor două maluri ale Prutului, aceasta ţine de voinţa celor în cauză şi în mare măsură de educaţia noilor generaţii. Oricum nimic nu se poate face cu sila. Este important în primul rând să ne cunoaştem istoria şi limba în mod corect. Foarte important este de asemenea faptul că Republica Moldova dispune de foarte multe şi remarcabile valori umane. Mă refer în special la ţăranii de aici, care întotdeauna au crescut şi educat copii de calitate pentru gloria acestui pământ. Aceştia pleacă şi ajung cetăţeni importanţi în toată lumea, dar nu prea se mai întorc. E un mare păcat. Aş vrea să le spun acestor tineri să nu plece, să rămână la baştină. Salut sosirea tinerilor basarabeni să studieze în România, dar mă întristează faptul că foarte mulţi nu se mai întorc acasă. Sfatul meu pentru aceştia ar fi să se împlinească profesional şi să câştige bani pe unde pot, dar să se întoarcă în cele din urmă la baştină. Să se întoarcă cumva, dacă nu este posibil pentru totdeauna , atunci măcar prin investiţii, sponsorizări, etc., dar să nu uite de unde provin.

- Ce le-aţi putea replica celor care afirmă că jandarmii români îi băteau pe basarabeni?

- Sunt de necomparat nenorocirile abătute asupra moldovenilor din stânga Prutului din cauza unor jandarmi care băteau nu pentru că erau basarabeni, ci pentru că, de exemplu, furau, cu deportările în masă şi cu foametea pe care au îndurat-o aceştia. Citiţi „Cărţile memoriei”. Ştiţi ce e acolo? Îţi vine să plângi.

- Aveţi cumva stabilite nişte relaţii şi cu administraţia publică locală din Bălţi?

- Nu am relaţii. Dar mi-ar face plăcere să am. Singurele mele relaţii sunt cele pe care le am cu direcţia Liceului „Ion Creangă” şi conducerea Universităţii „Alecu Russo”.

- Ce momente din copilăria Dumneavoastră de la Bălţi vă mai stăruie în memorie?

- Multe. De exemplu la 2 iunie 1935, cu ocazia sfinţirii Catedralei „Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena”, la Bălţi a sosit Regele Carol al II-lea şi Marele Voievod Mihai de Alba-Iulia. Eram copil şi locuiam cu chirie într-o casă de pe strada „Regele Ferdinand”, actualmente „Ştefan cel Mare”, unde a fost o poştă o staţie de radioficare. Mă aflam pe balcon când a trecut Regele şi ne-a făcut cu mâna. Era în drum spre Catedrală şi toată lumea îl saluta. E o amintire pe care n-o pot uita. Să ştiţi că cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea a fost cea din anii dintre cele două războaie mondiale, când România era mare, era recunoscută, era puternică, era bogată. Păcat că a venit anul 1940.

A dialogat Pavel DUMBRĂVEANU

“Accente Libere” din 10 iunie 2004

PE MORMÂNTUL BUNELULUI LUCA DE LA TĂTĂRĂUCA NOUĂ, CREȘTE DOAR IARBĂ ȘI FLORI UDATE CU LACRIMILE NOASTRE

Mă poartă uneori gândul către bunelul Luca, tatăl mamei mele. Mă refer la bunelul Luca Ciolpan de la Tătărăuca Nouă, satul de lângă Mănăstirea Rudi, sat care dea lungul anilor a fost în subordinea mai multor stăpâni și administrații. 

Mi-amintesc deseori că nu am fost de multă vreme la mormântul lui și că nu mai știu dacă cineva mai îngrijește  acea cruce de pe mormântul cu multă iarbă și flori, cum îl văzusem ultima dată. Mama mai era în viață în acel an. Anume ea mă îndemna de fiecare Blajini să mergem la mormântul bunelului.

Ultima dată când am fost la Tătărăuca Nouă ne-am oprit mai întâi la poarta căsuței unde au locuit buneii și mama. Nu am îndrăznit să intrăm în ogradă deși actualii stăpâni ne-au invitat insistent. Am trecut apoi pe la fântâna Ninei, o femeie care-și avea casa lângă cimitir și pe care mama o rugase să îngrijească de mormântul dascălului satului. Nina s-a bucurat și am mers împreună în cimitir să vărsăm lacrimi pe iarba și florile de pe mormântul bunelului. 

Ziceam că nu am mai fost pe la Tătărăuca Nouă de foarte mulți ani, și-mi este tare dor de acel sătuc în care-mi petreceam lunile verii. Mi-e dor de cireșul din fundul grădinii bunelului, de căluții și mânjii din grajdul de peste drum, de valea și dealul pe care coboram și apoi suiam spre și de la Nistru. Dar cel mai tare mi-e dor de bunelul Luca, acel bunel de care, la cei 5-6 ani cât îi aveam, mă temeam de el, când îl vedeam învârtind manivela unei râșnițe.

Buneii mei au fost buni gospodari cu o căsuță mică, dar cu un beci mare. Și cu acareturi multe pe lângă casă. În una din cele 3 camere era instalat un pian. În alta, mai stătea nefuncțional, un gramofon. Iar bunelul era dascăl de biserică. 

Nu țin minte dacă în sat funcționa vreun locaș sfânt. Cred că nu exista o astfel de instituție, altfel satul ar fi avut și un preot. Or bunelul Luca era căutat de lume. Mai mult, a și slujit la o biserică dintr-un sat vecin. 

E un adevăr pur, despre care mi-a povestit chiar mama. Iar în sat, ca în sat: se năștea și murea lumea, unde, oficial sau pe ascuns, era invitat dascălul Luca Ciolpan să oficieze prohoduri. 

Scriu aceste rânduri după ce în una din pozele găsite în albumele părinților, l-am descoperit pe bunelul meu înfăptuind o slujbă  religioasă la o înmormântare. Nu știu și nici nu am putut stabili anul evenimentului. Ar putea să fie de până la cel de-al doilea război mondial, adică pe timpul regimului românesc.

Țin minte, însă, aproximativ, anul când bunelul Luca ne-a părăsit. Găsisem tot în albumele părinților și o poză de la înmormântarea lui. Era anul 1966, an când absolveam școala medie. Mi-amintesc că cineva dintre apropiați mi-a încredințat să scriu cu praf din pastă de dinți un mesaj de rămas bun pe panglica ce însoțea una din coroane. Iar autorul fotografiei nu a putut să o ocolească, alături fiind și eu împreună cu mama.

Aș fi pus punct acestor rânduri nostalgice și triste, dar mi-am amintit despre ceva neobișnuit descoperit la Tătărăuca Nouă. Am văzut în cimitirul din sat niște cruci deosebite, care au un aspect diferit de cele ale românilor-moldoveni. Sunt confecționate din piatră, mult mai înalte, iar lumea din sat vorbește că sub ele sunt înmormântați niște nemți. De unde nemți într-un sat răzășesc - s-o spună specialiștii. 

P.S. La aproape doi ani de la publicarea acestui material, trebuie să adaug următoarele: L-am cunoscut doar când era în vârstă. Așa cum e prezent în această poză, nu l-am văzut nicicând.

E vorba despre bunelul meu Luca, poza din tinerețe a căruia mi-a trimis-o prietenul meu de pe facebook, preotul PrIoan Lisnic. Bănuiesc că a găsit-o în arhive, după ce a citit acest material. Vă mulțumesc părinte, pentru că chiar nu am cunoscut unele amănunte din textul alăturat.

CUCIUL NU A ARĂTAT SEMNE DE A-ȘI RÂNJI COLȚII CA SĂ LE DEA DE ÎNȚELES: "ГОВОРИТЕ НА НОРМАЛЬНОМ ЯЗЫКЕ"

Facebook-ul mi-a amintit zilele trecute de o întâmplare hazlie și dureroasă din viața noastră, a românilor basarabeni. Cazul s-a produs acum doi-trei ani, dar cred că nu contează acest amănunt, dacă ținem cont că fenomenul în loc să dispară prinde rădăcini și mai puternice.

Într-o zi din acei ani am fost martorul unei scene deosebite. La ultima stație de transport public din cartierul "Dacia" al orașului Bălți, o doamna "vorbea" cu un maidanez. Cu un câine drăguț, din ăștia care trecuse, probabil, prin procedura de castrare și îngrijire, dovadă fiind un inel special implantat în urechea dreaptă a cuciului.

Vorbea în limba rusă doamna. Iar maidanezul o asculta cu atenție, legănându-și coada în semn că o înțelege. A urcat rusoaica în troleibuz, iar câinele a rămas să aștepte un nou prieten care să-i vorbească.

S-au apropiat, în scurt timp, doi puștani grăitori de limbă română, probabil elevi la o școală profesional-tehnică din acel cartier. Și în așteptarea troleibuzului "au intrat" și ei în vorbă cu maidanezul inelat. In română îi ziceau să fie atent când trece strada. Ca, nu cumva, sa-l strivească vreo mașina. 

Cuciul le-a făcut și lor din coadă, în semn că-i înțelege, și nu-și mai lua privirea de la ei. Nici prin gând să arate semne de a-și rânji colții ca să le dea de înțeles: "говорите на нормальном языке".

DE ZIUA MEA, M-AM POMENIT CU TREISPREZECE ANI MAI ÎN VÂRSTA CA TATA ȘI TOT CU ATÂȚIA ANI MAI TÂNĂR CA MAMA 

Astăzi a fost ziua mea de naștere. Și m-am pomenit că nu știu dacă sunt mulți sau puțini anii pe care i-am împlinit. Pot să zic doar ca-s 72. Nici mai mulți, nici mai puțini. Cu 13 mai mulți decât avea tata când a urcat Sus. Și tot cu 13 ani, dar mai puțini, de la momentul când ne-a părăsit mama.

Ce să zic despre această aritmetică? Nimic decât să constat că asta este realitatea, adică, aceasta este viața. Și nu pot să fac nimic pentru a o schimba, cum nu pot să ocărăsc pe cel ce ne dă și ne ia viața.

Și mă bucur mult că am început ziua evadat din singurătatea apartamentului în care locuiesc. Mulțumită telefonului și prietenilor de pe facebook. Mulți, tare mulți.

Iată de ce sunt onorat să Vă răspund reciproc. Galbenul și buburuza din aceste flori să vă aducă multă dragoste de Viată, prieteni! Sănătate și toate bune! Mă bucur nespus de mult că am fost astăzi împreună, Dragilor!

Mulțumim pentru felicitări!

 

ASTĂZI, ACTRIȚA LIDIA NOROC-PÂNZARU A FOST CONDUSĂ PE ULTIMUL SĂU DRUM. E ÎNMORMÂNTATĂ  PE ALEEA  ACTORILOR DIN CIMITIRUL DE PE DEALUL LUNGUL, ALĂTURI DE SOȚUL SĂU

"Liduța, puișorule, sună ora 12 noaptea și încerc să-ți răspund la scrisoarea din 5 decembrie, cea de 9 pagini, pe cea de 10 pagini încă n-am primit-o. Dar cred că am s-o primesc, dacă ai trimis-o... Eh Liduța, când ai ști cât de tare aș vrea să fiu lângă tine acum, mai în scurt, tare, tare mi-i dor de tine. De aceea aștept ziua întâlnirii, așa că nici n-am cuvinte să mă exprim mai bine..."

Sunt rânduri dintr-un răvaș datat cu 8 decembrie 1961 și trimis din Moscova spre Bălți de către studentul pe atunci al Institutului de Artă Teatrală  "A. Lunacearski", Anatol Pânzaru, în adresa iubitei sale soții Lidia Noroc Pânzaru. Spre regret, volumul lui Ion-Gheorghe Șvitchi "Autograf pe cortina Teatrului Național", editat acum mulți ani și dedicat vieții și activității regizorului Anatol Pânzaru, nu conține și scrisori de răspuns din Bălți spre Moscova.

Nu știu cât e de corect să dai publicității frânturi dintr-o scrisoare personală adresată unei ființe dragi, dar am îndrăznit s-o fac din două considerente. Volumul lui Șvitchi, cu un tiraj mare pentru acele vremuri, publică mai multe scrisori expediate de viitorul regizor Anatol Pânzaru în adresa viitoarei actrițe și soții. Plus că, ultima este persoana care a lecturat și a permis publicarea corespondenței sosite de la Moscova, acest lucru fiind menționat în carte. Și, iertată să-mi fie îndrăzneala, care mă impune cu multă durere și tristețe să vă anunț că astăzi, 9 septembrie, 2021, Liduța a fost condusă în ultimul său drum spre cimitirul din dealul Lungul, unde din 2007, pe Aleea Actorilor, i-a fost rezervat un loc alături de soțul său drag.

Potrivit unui comunicat dat publicității de Primăria Bălți, Lidia Noroc-Pânzaru s-a stins în dimineața zilei de 07 septembrie 2021. Dânsa a activat mai mult de șase decenii cu dedicație și pasiune pe tărâmul cultural-artistic. A fost o personalitate deosebită în viața teatrală și culturală a Bălțiului.

S-a născut la 4 decembrie 1942 în satul Ustia, raionul Glodeni, iar între anii 1949-1959 a fost elevă la școala medie generală nr. 4 „Ion Creangă” din Bălți. În anul 1959 debutează pe scena Teatrului moldo-rus din Bălți în piesa „Jertfa” de G. Timofte, în rolul lui Ionică. Pe parcursul a 35 de ani a jucat cu dăruire și profesionalism în cele 70 de roluri și peste 1000 de reprezentații, cucerind inimile spectatorilor atât pe scena teatrului bălțean, cât și pe scenele altor localități din Moldova, România, Ucraina, etc.

Pentru merite deosebite în promovarea și dezvoltarea artei teatrale, în 1981, i se conferă titlul de „Artistă emerită". Printre cele mai reprezentative roluri jucate pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” enumerăm: Odochia în spectacolul „Odochia” de I. Puiu; Ruxanda în „Despot Vodă” de V. Alecsandri, Mița în „De-ale carnavalului” de I. L. Caragiale, Luluța în „Chirița din provincie” de V. Alecsandri și alte roluri inedite.

Din anul 1961 devine membră a Uniunii oamenilor de teatru din Moldova; între 1975-1980 e membru al Consiliului artistic al teatrului. În anul 1986 este decorată cu „Insigna de onoare”.

Între anii 1990-1999 este șef al Direcției cultură din mun. Bălți; 1999-2003 – Șef al Direcției județene cultură din județul Bălți, 2003-2008 – specialist principal al Secției cultură din Primăria mun. Bălți; din 2008-2021 – muzeograf în Muzeul de Istorie și Etnografie mun. Bălți. Pentru merite deosebite în anul 1993 a fost decorată cu Medalia „Meritul Civic”.

Începând cu 2003 este președintele Consiliului ramural al sindicatului lucrătorilor din cultură din mun. Bălți.

După moartea soțului, regretatului regizor Anatol Pânzaru (1936 – 2007), a înființat Fundația „Anatol Pânzaru”, reușind să instituie și premiul „Anatol Pânzaru” pe lângă Uniunea Teatrală din Republica Moldova.

ÎN ZIUA CÂND AR FI ÎMPLINIT 75 DE ANI, SCRIITORUL VICTOR DUMBRĂVEANU "A FOST" ÎN  CAPITALA MARE A SUFLETULUI SĂU

Am asistat ieri la un Medalion literar-artistic, desfășurat în incinta Muzeului literar din Corlăteni - Râșcani cu genericul 'Victor Dumbrăveanu - Acasă" și consacrat aniversării a 75 de ani de la nașterea regretatului scriitor. A fost o sărbătoare de suflet, la care au participat elevi ai gimnaziului local ce-i poartă numele, rude ale omagiatului, oameni din sat care-i apreciază înalt opera.

M-am bucurat mult când am văzut elevii școlii din localitate, în plină vară și vacanță, prezentând un program artistic alcătuit în mare parte din fragmente ale mai multor creaturi ale scriitorului, precum și relatări despre activitatea și opera acestuia. Dar am aflat și o veste tristă. In prezent Liceul teoretic "Victor Dumbrăveanu" din localitate, nu mai are statutul de altădată.

Directorul instituției a comunicat cu multă durere în suflet că motivul pentru care a fost lipsită de respectivul statut este numărul redus al învățăceilor, în clasele școlii fiind instruiți doar circa 450 de elevi, iar satul având în jur de 5,5 mii de locuitori. Clădirea a fost construită acum mulți ani, având posibilitate să primească la studii peste 1200 de elevi. În anii cei buni, clasele erau aglomerate, astfel încât la un moment dat, autoritățile locale s-au gândit să edifice încă o școală pentru educarea tinerei generații din Corlăteni. Dar, au venit... vremuri mai puțin prielnice.

Scriitorul Victor Dumbrăveanu a făcut doar 7 clase în această școală. E adevărat, într-o altă clădire a instituției. Apoi, și-a continuat studiile medii la școala din satul vecin, Pelinia. A mers încolo deoarece, în anii 60 ai secolului trecut, la Corlăteni (Strâmba de atunci) nu erau elevi pentru a completa o clasă de a opta.

În prezent situația se repetă. Satul nu are destui elevi pentru școala locală. Ni s-a explicat că generația tânără de astăzi merge să învețe la instituțiile bălțene aflate la doar 7-10 kilometri distanță. Apoi, se simt consecințele migrației în creștere a locuitorilor din Corlăteni. Dar și a natalității, care scade pe an ce trece.

În anul 1966, când am luat și eu atestatul de studii medii, clădirea veche a scolii din Corlăteni (Strâmba de atunci) a găzduit tocmai trei clase de absolvenți: doua de a zecea și una cu program de 11 ani de studii.

Iar Victor Dumbrăveanu, Dumnezeu să-l ierte, declara de fiecare dată când se întorcea la Corlăteni că "Capitala cea mare a sufletului lui este Vatra părintească". Mulțămită Primăriei locale, activiștilor bibliotecii sătești, elevilor din partea locului, rudelor, tuturor consătenilor care l-au cunoscut, Victor Dumbrăveanu și-a vizitat și în această vară Capitala cea mare a sufletului său chiar pe 20 august, ziua când ar fi împlinit 75 de ani.

ACUM TREISPREZECE ANI, SUFLETUL ROMÂNULUI CEL MAI ROMÂN, GHEORGHE BRICEAG,  A URCAT IN CER SĂ-ȘI CAUTE STEAUA

Astăzi se împlinesc 13 ani din ziua când ne-a părăsit cel mai român dintre români, cu numele Gheorghe Briceag. A fost o autoritate pentru multă lume din Bălți, din alte localități și, în general, din întreaga republică. Chiar dacă era un om simplu, puteai discuta cu el despre orice. 

Târziu de tot, dar mi-am dat seama că s-a purtat și cu mine ca un părinte. În plus, constat tocmai acum, când scriu aceste rânduri, că tatăl meu s-a născut doar cu trei ani înaintea lui. 

Recunosc, nu l-am petrecut în ultimul drum. Am aflat despre moartea lui prea târziu. Dar l-am plâns mult. Iar cineva-mi spunea că și la înmormântare a venit nu prea multă lume. O fi fost din aceeași pricină.

Nu țin minte bine, dar l-am cunoscut, probabil, la vreo acțiune din cadrul evenimentelor ce s-au produs în anii renașterii naționale. Jurnalist fiind, am urmărit atent fenomenul, participând nu doar din obligațiuni profesionale la majoritatea din acestea. Și, nu știu cum se întâmpla, că la ele, la acele evenimente, era prezent și omul cu beretă și cu tricolorul pe ea.

Am participat cândva împreună la un seminar cu tematica respectării drepturilor omului, seminar desfășurat timp de câteva zile la Chișinău. Acolo l-am cunoscut, cum se zice, până în măduva oaselor, în discuțiile ce le-am purtat alături de Ștefan Utrâtu, Ion Iovcev, Eleonora Cercavschi, alți cunoscuți pedagogi și militanți pentru drepturile omului din Transnistria. 

Iar cele mai dese întâlniri și discuții interesante le aveam când ne pomeneam cu badea Gheorghe în incinta redacției săptămânalului "Curierul de Nord" sau la Agenția de știri "DECA-pres". Intra tiptil să discutăm, să punem țara la cale, să râdem, să ne amintim de cei trecuți din viață.

Simbolic, am fost, practic, alături de el în toate zilele cât a protestat în și lângă groapa unde trebuia să se toarne fundamentul și soclul viitorului monument a lui Lenin. Și unde într-un colț al acelei gropi, avea rezervată întotdeauna o canistră plină cu benzină. Se întâmpla că transmiteam la "Moldpres" și la "DECA-pres", zilnic câte două-trei știri de la protestul lui Briceag. 

Tot în acea perioadă am publicat într-un ziar editat la Chișinău un material despre intenția lui Gheorghe Briceag de a se autoincedia în cazul în care autoritățile bălțene ar fi adus monumentul lui Lenin în centrul urbei. Îmi spunea atunci că a auzit vorbe precum că ei nu se prea grăbesc să-şi realizeze intenţiile. Şi aceasta pentru că se tem ca nu cumva Bălţi-ul să ajungă în gura lumii. Dar că ar putea să-l aducă pe Lenin pe strada centrală a localității după moartea sa. „Să-şi puie pofta în cui, pentru că nu am de gând să mor prea repede. În anii ce m-am aflat în detenţie, am avut destul timp pentru a mă căli şi a mă ruga în faţa lui Dumnezeu să-mi dea atâtea zile cât îmi sunt sortite”, spunea atunci badea Gheorghe. 

Wikipedia scrie că a fost condamnat, în anii '40 ai secolului trecut, de puterea bolșevică la zece ani de GULAG și mai apoi la șapte ani de exil pentru că a organizat unul dintre primele grupuri de rezistență antisovietică din Basarabia. La 27 aprilie 2005, Gheorghe Briceag a intrat în posesia Premiului Homo Homini ("Premiul pentru Demnitate Umană") pentru anul 2004, oferit de Fundația People in Need. Gheorghe Briceag este unicul reprezentant al Republicii Moldova, care s–a învrednicit de acest premiu și al șaptelea din lume. Premiul Homo Homini i–a fost acordat pentru contribuția la protecția drepturilor omului în Republica Moldova și pentru opunerea sa procesului de reinstalare a simbolurilor și ideologiei sovietice, precizează același portal.

Iar eu trebuie să constat că cifra nefastă 13 este un nimic față de viața ce a trăit-o pe Pământ cel mai roman dintre romani în cei 80 de ani.

SORĂ-MEA CREDEA CĂ VĂRUL ERA BEAT, DAR IURA VORBEA ȘI PLÂNGEA BĂRBĂTEȘTE. NU MAI DISCUTASEM CU EL DE LA ÎNMORMÂNTAREA CELUI DE-AL TREILEA VERIȘOR, VALIC

După aproape 25 ani de tăcere, m-a sunat Iura. Mi s-a destăinuit că și-a cumpărat casă în Bender și că are de toate. Doar că sănătate nu prea. Mi-a spus-o chiar el și am realizat acest lucru și eu.

Iura este verișorul meu de pe mamă. Este unicul fecior a lui tanti Dora de la Zgurița, verișor care după absolvirea facultății de agronomie a acceptat să fie repartizat în localitatea Gâsca din raionul Căușeni, un sat din cadrul sovhozului-tehnicum cu același nume și cu mai multe blocuri locative și administrative multietajate de tip orășenesc. 

A mers să muncească încolo încă în perioada sovietică, să fie mai aproape de un alt verișor de-al nostru, Valic Turcuman, care se simțea strein la Bender după absolvirea cu mențiune a Institutului de Medicina. Deși avea dreptul, Valic nu a dorit să rămână în Chișinău din motive serioase, dar nici la nord nu a vrut să plece. E o istorie aparte acest aspect al vieții verișorului meu medic, pe care sper să o  povestesc într-un alt crâmpei al epopeii Turcumanilor din Tătărauca Nouă, Soroca.

Iura mi-a vorbit despre multe. Despre faptul că după războiul de pe Nistru din 1992 a lăsat apartamentul din orășelul Gâsca și a trecut cu traiul în satul Gâsca, unde și-a ridicat o casă. Și despre cum se simțea când separatiștii se uitau cu ochi răi la el că este moldovean. Despre cum unul din ei a îndreptat pistolul-automat spre dânsul să-l împuște. L-a salvat un bun prieten, care astăzi este țintuit la pat de cancer.

Mi-a mai spus că m-a văzut într-un reportaj la TVR Moldova, în care povesteam ceva și de atunci privește, când are posibilitate, acest canal. A vorbit despre multe și mărunte, că la un moment dat m-am pomenit plictisit - eu cunoșteam evenimentele despre care-mi povestea el. Dar l-am lăsat să vorbească, să se descarce emoțional, să se bucure și să-și amintească despre vacanțele copilăriei noastre de la Tătărăuca Nouă, unde ne adunam toți ai noștri la bunici ca să coborâm spre Nistru, sau să ne adâncim în pădurea de alături până ajungeam la Mănăstirea Rudi.

Mi-a vorbit despre atâtea încât nu știu dacă merită să pomenesc despre toate. Dar despre un fenomen pe care-l apreciez cu o notă înaltă, trebuie să scriu. Iura a crescut la Zgurița, un fost centru raional de pe timpurile sovieticilor și care a reușit să se rusifice destul de repede. Cu părinți moldoveni, români adică, l-am prins pe Iura că-i este mai comod să vorbească în rusă decât în limba tatălui și mamei. Mai mult, când a venit să lucreze la Gâsca, limba de comunicare îi era tot rusa.

Și m-a uimit să-l aud în receptor vorbind o română destul de curată și cultă. Locuind în orașul Bender. Și făcând comerț ani în șir la piața din această localitate. Mă și tem să scriu ce-mi spunea el despre rușii din partea locului. Zic, mă tem să nu-i fac un rău.

Am aflat că l-a încolțit covidul și a avut mult de suferit. Plus că are un buchet întreg de alte maladii cronice de care nu duce lipsă cam orice moldovean al timpurilor în care trăim. Mi-a pomenit, în lacrimi - simțeam la receptor după cum îmi vorbea - despre cireșul bunelului Luca de la Tătărăuca Nouă și iazul din apropierea casei lui, unde ne zghihuiam până nu ne implora bunica să mergem acasă să mâncăm că se răcește borșul, peștele prăjit și mămăliguța. Și-a amintit Iura și despre cum mergeam la Nistru, fiecare cu undița pe spate, ca să prindem bibani. Și că atunci când lucra la Gâsca în calitate de brigadier și avea treabă în vreo gospodărie agricolă din nordul republicii, sau la Zgurița, trecea numaidecât și pe la Corlăteni s-o vadă și pe tanti Xenia, mama mea și a sorei Larisa, dar și pe noi, că părinții lui nu mai erau în viață. 

I-am răspuns lui Iura, printre lacrimi și eu, că la Corlăteni s-au prins și dau roadă câteva tufe de viță de vie de soiul "Moldova". Deabia fusese elaborat acest soi de poamă, când fiind pe la Gâsca, Iura mi-a pus într-o sacoșă vre-o 20 de butași și m-a sfătuit cum să-i sădesc și să îngrijesc de ei. M-am împărțit din această pomană și cu socrul de la Bocșa, astfel că și în satul lui crește poamă altoită în brigada pe care a condus-o Iura la Găsca.

Dar câte încă am mai avea de vorbit!!! Și ni le vom aminti. Deoarece ne vom și întâlni. La Bender, sau la Corlateni. Ori chiar la Bălți, de ce nu?

Iura, Iura... Parcă nu trăim la o distanță prea mare unul de altul, dar suntem atât de... departe. Cine ne-a îndepărtat atât de mult? Războiul din 1992? Regimul acela blestemat de la Tiraspol? Lipsa lui Valic? Viața? Bătrânețea? Cine?

 

MIHAIL BORISOVICI GRINBERG: JURNALISTUL DE LA "TINERIMEA MOLDOVEI" SI PEDAGOGUL DE LA CATEDRĂ UNIVERSITARĂ

Au trecut atâția ani, dar chipul și vocea lui blândă nu se uită. O spun nu doar eu. O spune multă lume care l-a cunoscut.

Nu-mi pot aminti când am primit cel dintâi răvaș semnat de Dumnealui. O fi fost prin 1963, că în acel an, fiind în clasa a șaptea, am început să atac redacțiile puținelor ziare editate în limba zisă moldovenească cu vești din satul natal. La "Tinerimea Moldovei" scriam despre evenimentele produse în școala în care îmi făceam studiile. Dovadă e și acest răspuns de la redacție, care poartă semnătura lui Mihail Grinberg, pe atunci lucrător literar la ziarul tineretului. 

De regulă, o scrisoare primită de la redacție mă bucura, oricare ar fi fost conținutul ei. Iar în acest răspuns, datat cu 31 martie 1965, mi se spune că informația mea "n-a fost publicată din cauza supraîncărcării gazetei cu materiale mai importante."

Vremea a șters din memorie conținutul multor altor scrisori de acest gen pe care le-am primit de-a lungul anilor. Țin minte, însă, că elev fiind, am fost invitat la o consfătuire a corespondenților ziși voluntari ai "Tinerimii Moldovei". Atunci i-am cunoscut pe mai mulți colaboratori ai ziarului, printre care Ștefan Lozinschi, Isai Cârmu, Serafim Belicov, Alexei Ciubașenco și, desigur, pe consăteanul meu, Victor Dumbrăveanu. O mai fi fost, probabil, și Pavel Meniuc, Nicolae Dercaci, Nicolae Batrânu și alții, doar că noi ne-am aflat mai mult printre cei mai tineri angajați. Și nu-mi amintesc dacă am vorbit atunci și cu Mihail Grinberg, dar am cunoscut, în schimb, mai mulți condeieri tineri, care s-au întrunit în aceeași seară la o ședință a Cenaclului literar "Luceafărul", în cadrul căreia a fost pus în discuție un ciclu de versuri semnate de Ion Proca.

Nu am încetat să scriu "Tinerimii" nici după ce am fost anunțat că nu am trecut concursul la facultate. Jurnalistica era o secție proaspăt creată în cadrul facultății de litere, iar concursul a fost neînchipuit de mare. Chiar și în armată aflându-mă, am continuat să bombardez ziarul tineretului cu scrisori din Cehoslovacia, unde am fost dus în 1968. Plus că tot "Tinerimea" a  inițiat un concurs de creație pentru doritorii de a studia la secția de jurnalism, învingătorii căruia au avut privilegiul să fie admiși la facultate după susținerea tuturor examenelor de admitere. Eu l-am trecut cu brio și am fost admis.

M-am bucurat mult când l-am aflat printre profesorii de la facultate și pe Mihail Grinberg. Era, nu știu cum, prea bun, prea familial cu noi. Iar lecțiile lui se terminau prea repede.

De ce va povestesc aceste amănunte? Deoarece jurnalistul și pedagogul Mihail Grinberg a fost și va rămâne în memoria mea o personalitate demnă de tot respectul. Un evreu cum a fost el, mai rar printre moldoveni, dar și printre ai lui.

În timpul studenției, pe parcursul unui an și ceva, am fost paznic la șantierul actualei Bănci Naționale, aflată la acel moment în proces de construcție. Îl vedeam deseori intrând sau ieșind din cartierul aflat în imediata apropiere a șantierului. Și am dedus că locuiește undeva, într-un bloc din apropiere, mai ales că ne întâlneam uneori în Magazinul Presei, aflat în chiar prima casă cu 5 nivele din stânga Bulevardului "Tineretului", actualul Bulevard "Grigore Vieru". I-am povestit de ce mă aflam acolo și n-a zis nimic. O bună parte din studenții acelor ani câștigau un ban muncind în calitate de paznici.

Două sau trei veri - nu mai țin minte - am muncit împreună cu alți colegi de grupă și cu profesorul nostru, Mihail Grinberg, la editarea suplimentului "Tinerimea Moldovei la șantierele studențești". Pagina apărea în fiecare săptămână pe tot parcursul semestrului de muncă al studenților. Eram și remunerați, dar ne simțeam mândri că munceam alături, într-un birou de la etajul 3 al Casei Presei, cu profesorul nostru. Țin minte și astăzi o deplasare la Ștefan Vodă (Suvorovo de atunci) de unde am adus un reportaj despre activitatea unui detașament de țelinari format doar din fete, care-și făceau studiile la o școală de medicină dintr-un oraș din Federația Rusă. Mi-a rămas în amintire deplasarea la șantierul combinatului de produse cerealiere din Ghindești, Florești, cea de la Vișniovca, Cantemir, unde un detașament de studenți-țelinari din Rusia participau la recoltare, cele de la Edineț și Bălți, Hârtop, Criuleni și alte multe localități.

Când am aflat că profesorul nostru universitar ne-a părăsit, am regretat mult. S-a stins, cum se zice, pe nevăzute. Multă lume nici nu a știut că a plecat la Domnul. Și mie mi-a spus cineva dintre prietenii de pe facebook. 

Zina Izbaș, bunăoară, l-a plâns în felul ei: "Păcat că a plecat prematur. La început ne-a fost conducător de grup. Atâta verticalitate și onestitate la acest OM cum altcineva nu-mi aduc aminte să-mi fi arătat. Iubea studenţii. Ne era ca un tată. La un moment dat, nu ştim din care considerente, l-au înlăturat din postura de diriginte al nostru. Am regretat mult. Eu nu învăţam la materiile comuniste. Nu pentru că eram lenoasă, ci pentru că ăsta era principiul meu de atunci - demagogia nu e de mine. Dar la obiectul predat de Dumnealui am luat nota maximă. Pentru că lecţiile Dlui Grinberg nu-ţi doreai să se mai termine. Luminoasă fie-i amintirea!"

Iar Nicolae Roibu ne-a spus ceva mai mult: "Din păcate, a avut o moarte misterioasă... A fost un om bun. Dumnezeu să-l ierte!"

(Unica poza cu jurnalistul și profesorul M. Grinberg am găsit-o pe facebook, plasată de cineva dintre băieții care-l însoțesc, absolvenți și ei ai facultății de jurnalism. Și m-aș bucura mult dacă cineva păstrează și ar posta alte fotografii cu dragul nostru învățător.)