GRIGORIȘIN UMILEȘTE PEDAGOGII ȘI POPULAȚIA ROMÂNEASCĂ A MUNICIPIULUI BĂLȚI, VORBINDU-LE ÎN LIMBA "РУССКОГО МИРА"

O spun din capul locului: Nicolai Grigorișin, primarul de Bălți, votat de 7148 din peste 130 mii de bălțeni cu drept de vot în alegerile locale din 19 decembrie 2021, insistă să participe în scrutinul din anul viitor și să fie reales în calitate de primar. Doar că Grigorișin nu realizează că nu e persoana potrivită pentru această funcție, după ce s-a umilit în fața ambasadorilor Japoniei și SUA, care au vorbit la Bălți în limba oficială a Republici Moldova, el rostind ceva doar în limba rusă.

Chiar nu știu de ce nu are remușcări, acest Grigorișin, atunci când apare în fața medicilor, pedagogilor sau a oamenilor de artă din partea loculului, ca să vorbească în limba rusă. O face fără rușine știind că are în față un public inteligent, dar mai ales că a promis acum câțiva ani să studieze limba română.

El mereu rămâne fără remușcări și regrete. Cum a procedat recent, apărând în fața angajaților din domeniul învățământului, ca să premieze învingătorii concursului municipal "Profesorul anului 2022" și să-i felicite cu ocazia Zilei profesionale a lucrătorilor din domeniul învățământului.

Cunoscându-i feleșagul, îl întreb și pe această cale dacă nu-i este rușine să apeleze la ajutorul unor traducători atunci când asculta pe cineva care vorbește în română ca să ia cuvântul și el în limba oficială a Federației Ruse. Știu că răspunsul la întrebarea mea e cunoscut: asemenea personaje cum este Grigorișin nu au rușine. Altfel nu ar candida la o funcție care necesită cunoașterea limbii oficiale a Republicii Moldova.  Că obrazul lui Grigorișin este prea gros o spune și acest spot publicitar afișat pe străzile orașului cu o populație majoritară de origine românească de circa 70 la sută.

Mie mi-ar fi rușine, zau! 

(Poze preluate de pe internet)

UN SFAT PENTRU TINERII ȘI DOMNIȘOARELE DIN TROLEIBUZE ȘI AUTOBUZE CU CĂȘTI ÎN URECHI ȘI TELEFOANE ÎN FAȚĂ

Am un sfat pentru tinerii cu căști în urechi și telefoane în față, aflați pe scaunele troleibuzelor și autobuzelor și care se fac a nu vedea că alături stă în picioare o mătușă gârbovită sau un moșulică sprijinit într-o cârjă. Mergeți să vizionați spectacolul „451 Fahrenheit”, montat la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Bălți pentru ca să învățați bunele manieri: amabilitatea, bună-cuviința și politețea. V-o spun deoarece, se vede, acasă și la școală aceste materii nu le-ați însușit. 

Spectacolul a fost montat după romanul cu același titlu semnat de scriitorul american Ray Bradbury dramatizarea și regia căruia aparțin Irinei Popescu Boieru și lui Radu Ghilaș. Nu cred că merită să vă dezvălui subiectul, el fiind foarte potrivit să-l cunoască nu doar elevii, ci și  și pedagogii lor. Dar și părinții. Voi spune doar ceea ce zice Wikipedia despre acest material: "Romanul prezintă o societate futuristă în care cărțile sunt interzise, iar pompierii au rolul de a găsi și arde cărțile." 

Criticul de teatru Larisa Ungureanu, prezentă la spectacolul din 23 septembrie curent, l-a pus  la dispoziția juriului de preselecție pentru Gala Premiilor UNITEM 2022. A făcut, altfel spus, o propunere. Sper să fie înțeleasă corect de către jurați.

Imaginile din această postare aparțin  Larisei Ungureanu.

 

NU MAI E TATA, NU MAI ESTE PRINTRE NOI MAMA. AU PLECAT SUS, LA DOMNUL, TOȚI CEI 7 COPII AI BUNEILOR NICOLAE ȘI ELISAVETA

Facebook-ul mi-a scos astăzi din arhiva sa o postare mai veche, care merită s-o am la îndemână zilnic, nu doar de Ziua Crucii. Iată de ce am decis să public conținutul ei și în acest blog ca să o pot citi când îmi vine dorul de părinți.

Ieri, de Ziua Crucii, am dat peste unica poza ce o am cu bunelul Nicolae, tatăl părintelui meu. În viață nu l-am putut vedea, deoarece a murit după războiul al doilea mondial, cu câțiva ani înainte de a mă naște eu.

Îmi spunea tata și bătrânii din sat că a fost un adevărat gospodar al timpurilor. Iar tata și toți ceilalți încă șase frați și surori i-au moștenit calitățile.

Nu mai e tata, nu mai este printre noi mama. Au plecat la domnul toți cei 7 copii ai buneilor Nicolae și Elisaveta. Iar ieri, când i-am întâlnit poza postată de mine acum câțiva ani aici, m-am gândit că, de Ziua Crucii, toate aceste neamuri ale mele ar putea să se întâlnească acolo Sus. Cum o făceau deseori când erau în viață. Fără Bunelul și Bunica din partea tatălui.

DULCEAȚA DE LA POARTA GARAJULUI LUI ANATOL BURLACU

Când a murit nu eram în oraș. Iar vestea am aflat-o abia peste o săptămână, după ce am revenit la Bălți din sat. Dar l-am plâns așa cum putem noi, bărbații, să plângem. Și îl pomenesc de fiecare dată când se întâmpla să întâlnesc pe cineva care l-a cunoscut. Și cu care am fost împreună întâmplător sau cu orice ocazie.

Zilele trecute mi-am amintit iarăși de actorul Anatol Burlacu, care mi-a fost un bun prieten și care, vă spuneam mai sus, nu mai e cu noi. Pentru că pe 22 iulie i-am fi sărbătorit ziua de naștere, dacă acum 11 ani bunul Dumnezeu nu-l lua Sus, lângă El. L-am pomenit aflându-mă deunăzi în afara orașului, acolo unde cresc mărar și căpșune, usturoi și agrișe, sfeclă roșie și pătrunjel și ce mai dă domnul.

Când era în viață, ne întâlneam deseori la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Bălți. El pe scenă, eu în sala. Se întâmpla să-l întâlnesc pe stradă sau când mergeam la garaj, unde aveam o "Ladă" veche, iar el, într-un alt garaj din vecinătate - o motocicletă. La intrare în garaj, pe dreapta și pe stânga porții, avea plantate câteva tufe de viță de vie. Cu struguri dulci ca mierea.

Nu mai țin minte în ce an l-am rugat să-mi permită să tai câteva ramuri pentru a croi niște butași ca să-i sădesc acolo unde cresc usturoiul și căpșunele. Doi sau trei lăstari mi i-a tăiat chiar el. Și s-au prins, deși i-am plantat în aceeași zi de toamnă secetoasă. De mai mulți ani deja, strâng nectarul vitei de vie replantat de la poarta garajului prietenului în câmpul vilei mele. Iar deunăzi am cules o căldare plină cu struguri și i-am adus acasă. Cam putini anul acesta, dar la fel de dulci ca mierea. 

Ziceam că l-am plâns în singurătate pe Anatol, deoarece a fost nu doar un actor bun, ci și un om de mare omenie. Glumea odată că trebuie să-i zic bade, deoarece s-a născut cu câteva săptămâni înainte de a veni eu pe această lume. Iar altă dată m-a rugat să scriu un scenariu pentru un spectacol care-l avea deja în mintea lui, după o poveste a lui Ion Creangă. Regret că i-am refuzat propunerea, altfel ajungea, poate, și numele meu pe vreun afiș teatral.

Trebuie să știți că deși am încercat, nu am îndrăzneala cuvenită să scriu cronici teatrale. Pentru că o fac mult mai bine specialiștii. Iar despre actorul Anatol Burlacu a scris cât se poate de sincer regretatul lui coleg de teatru, Pavel Proca. În culegerea "Să mă aplaudați cu palma pe obraz", bunăoară, cronicarul consacră două pagini lui Anatol Burlacu. Textul e cât se poate de sincer, căci, de fapt, aparține nu lui Proca, ci protagonistului și are titlul "Spovedania unui artist". Adică, Spovedania artistului Anatol Burlacu. 

"Ce vă pot spune după un sfert de veac de corvoadă teatrală? Fără a mă lăuda, mărturisesc că promoția de actori a pedagogilor Petru Baracci și Ion Bordeianu (1976) a fost la înălțimea exigențelor profesionale. De nu mă credeți, "divulg" câteva nume: Vitalie Todiraș, Emil Dodiță, Jan Cucuruzac, Constantin Adam, Ion Chiperi, Galina Danilov, Margareta Mustea și, desigur, sluga dumneavoastră - Anatol Burlacu. Am fost repartizați, toți până la unul, la Teatrul "Vasile Alecsandri". Anatol Pânzaru, prim-regizorul teatrului ne-a primit cu brațele deschise și ușile cabinelor de machiaj vraiște - din lipsă de spațiu locativ dormeam în teatru (în vechea clădire "Scala", mâncam în teatru, lucram în teatru, ne căsătoream în teatru... Am fost angajați în repertoriu. Turneele au fost prima școală de teatru profesionist. Primul spectacol în care am repetat, apoi am jucat, a fost "Oficiul bunelor servicii Greierașul", în regia maestrului  Mihai Volontir, dă-i, Doamne sănătate. Aproape toți foștii studenți de mai ieri ne-am căpătuit cu roluri în spectacolul lui bădița Mihai. Am fost și la Chișinău cu dânsul, în cadrul turneului din luna mai 1977. Succes mare, domnilor! Nu mă plâng de roluri, că am avut destule. Nu mă plâng de regizori, că am lucrat și cu Anatol Pânzaru, și cu Nadejda Aronețkaia, și cu Margareta Panfilova (regizor de la Moscova), și cu Ion Bordeianu. "Pragul" bordeienist a fost o revelație pentru mine (și nu numai). L-am făcut pe Șargai, amicul eroului central Buslai, interpretat de fostul coleg de facultate, Vitalie Todiraș. Chiar și mie mi-a plăcut ce am făcut (trec la poezie!), dar a plăcut și criticii teatrale, și publicului. A fost o dramă,  jos pălăria! Când venise Racia Kaplanean la teatrul "A. S. Pușkin" să monteze "Mult zgomot pentru nimic" - acolo m-am oprit. De repetat - am repetat, dar de jucat nu am avut parte, fiindcă mă apucase un dor nebun de Bălți și am picat bob sositor pe scena părintească. Pe urmă am fost o stagiune și la Petroșani, România, unde am jucat în spectacolele lui Nicu Ursu. Dacă nici acolo, deși salariul era incomparabil mai mare ca acasă, n-am încălzit mult timp locul. Am revenit la "Vasile Alecsandri". Sărăcie, mizerie, frig (nu doar în teatrul bălțean - în toate teatrele basarabene), dar vorba cântecului: "Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara ta. Am fost și director adjunct, un fel de impresar-șef, responsabil "pe spectatori și turnee"

N-am tras mâța de coadă, am organizat turnee de vară, actorii au avut și premii (prime) bunicele, publicul ne aplauda, ba și banchete "plămădea". Așa erau timpurile, musiu! Pe urmă am intrat iar în scenă. Am făcut ce mi-au spus și cum mi-au spus. Cui nu-i place, vorba regretatului Valeriu Cupcea - să facă mai bine că eu nu-s contra. Cum mă simt după 25 de ani pe scena Naționalului "Vasile Alecsandri"? Întrebați direcția teatrului, partenerii, regizorii și spectatorii. Eu unul mă simt bine, deși situația teatrelor noastre, vorba deputaților, "nu e tare precară". Mă închin cu plecăciune, al vostru Anatol Burlacu".

Pavel Proca a editat cartea sa în anul 2004. Anatol Burlacu s-a stins pe 6 ianuarie 2011. 

 

DACĂ-I VEDEAM GATA SĂ TRĂIASCĂ ÎNTR-UN APARTAMENT CU DOUĂ CAMERE, SĂ ZICEM, ȘI CU O PENSIE DE 2-3 MII DE LEI...

Abia acum realizez că am printre prietenii de pe Facebook persoane care gândesc mai altfel decât mine atunci când se pronunță față de Unirea celor două maluri ale Prutului. Și față de democratizarea societății, de combaterea corupției, de tot ce se cere de făcut în justiție și organele de drept, pentru a le vedea cu obrazul curat. 

Și observ că o bună parte dintre cei la care mă refer, au fost prin Parlament, au avut posturi de conducere pe la Guvern, au condus niște structuri statale care lâncezesc până astăzi, au beneficiat de granturi sau finanțări din partea UE și RO. Altfel zis, ei au făurit ce au putut să facă la timpul lor, iar astăzi nu mai sunt pe la tribune și nu le place cum acționează actuala guvernare. 

Dar mușcă cu răutate din tot ce încearcă aceasta să schimbe. O fac, repet, cu ură și cu nonșalanță, doar pentru a se arăta că sunt și că ar impune masele largi să le asculte sfaturile. Un fel de dodoni, care declarau și continuă să declare că vor scoate lumea în stradă și vor face revoluție.

Nu aș fi înșirat aceste rânduri, dacă-i vedeam pe aceștia dispuși să unească forțele democratice și gata de a mai trăi ca toată lumea de la plug, într-un apartament cu două camere, să zicem, ori cu o pensie de 2-3 mii de lei. Până se curăță această așa zisă țară de corupți și hoți.

Pe unii dintre cei pomeniți i-am și șters din lista prietenilor. Și nu știu cum au reacționat deoarece am făcut-o fără a-i preîntâmpina. Acum încerc să-i găsesc pe ceilalți. Pentru a rămâne neprieteni, dar oameni.

Pentru că a critica puterea este necesar, dacă nu e chiar o obligație a opoziției. Doar că ea, critica, trebuie să fie  corectă. Pentru a însănătoși această societate bolnavă. 

Pentru că de cei care promit revoluții avem destui. Doar că au probleme cu justiția, sunt fugari, ori nu sunt compatibili cu omenia și morala.

P. S. Eroii pozei de mai sus, găsită undeva în internet, ar putea să nu aibă nimic comun cu cei la care m-am referit. Sunt niște prieteni fideli ai omului, personaje care de cele mai multe ori nu se pot împăca între ei. Dar există și excepții demne de a fi urmate de noi, oamenii.

 

E RÂNDUL MEU SĂ VĂ MULȚUMESC PENTRU DULCEAȚĂ, PRIETENI 

Ieri am fost în centrul atenției prietenilor de pe Facebook. Mi-au expediat o sumedenie de felicitări cu ocazia zilei mele de naștere. 

Iar astăzi este rândul meu să vă mulțumesc din suflet, prieteni. Și să vă spun că e foarte dulce când te convingi că nu ești singur. Până și Doruțu, nepoțelul, se bucură.

CEI DE LA DIRECȚIA DE TROLEIBUZE DIN BĂLȚI GĂSESC ORAȘUL BARNAUL DIN FEDERAȚIA RUSĂ MAI APROAPE DECÂT CHIȘINĂUL

Despre această "invenție" a administrației Direcției de troleibuze din Bălți se vorbește de câțiva ani. Cam de la momentul când la cârma întreprinderii a fost instalat un fin de cununie, iar la cea a primăriei se găsea nănașul respectivului fin. Astăzi finul nu mai are funcția de conducător al întreprinderii, dar tradiția utilizării "invenției" nu e neglijată.

Nu i-am acordat prea multă atenție acesteia până la momentul când un bine cunoscut bălțean, care călătorește zilnic cu troleibuzul, mi-a arătat biletele din pozele de mai sus, pentru fiecare dintre care trebuie să achiți 3 lei. Și abia acum mi-am dat seama că e o problemă a capitalei de nord. O problemă pe care nu știu cum o soluționează Chișinăul, dar Bălțiul o face anapoda, bănuiesc, cu un oarecare interes.

Priviți atent cu o lupă inscripția din josul fiecărui tichet și o să descoperiți un fenomen foarte ciudat. Biletele sunt tipărite nu la Bălți ori Chișinău, ci la... Barnaul, regiunea Altai, Rusia. E vorba despre o tipografie specială din Federația Rusă, care tipărește bilete de călătorie pentru troleibuzele din localitățile țării respective. Iar de la un timp și pentru cele din Bălți-ul basarabean. Și o face de mai mulți ani.

Bilete tipărite în Rusia Bălțiul folosea încă în vremurile când o călătorie costa 2 lei. De aproape un an tariful pentru o deplasare cu troleul a fost majorat până la 3 lei. Și s-a făcut o nouă comandă la tipografia din Ținutul Altai. Dovadă este adresa sit-ului întreprinderii din Barnaul, www.bilet22.ru tipărită, ziceam, în subsolul fiecărui bilet.

Întrebarea e de ce la Barnaul și nu la Bălți sau Chișinău? De ce nu la Iași, la Suceava ori Botoșani, că e mult mai aproape? Și de ce aceste bilete sunt de două culori: albastru și roșu? Gurile rele vorbesc că se contabilizează oficial doar banii acumulați pentru vânzarea biletelor de o singură culoare. Nu știu, să cred gurilor rele, sau să nu cred.

Direcția de troleibuze Bălți este o întreprindere municipală subordonată primăriei Bălți, care atunci când i se solicită, alocă niște milioane din banii publici, întreprinderii care comandă biletele de călătorie în capitala Ținutului Altai.

FRAGMENT DINTRUN JURNAL ÎNTITULAT "POVESTE NEIEȘEANĂ"

26 aprilie 2010

Aflu astăzi de pe Facebook că Rodica îi scrie unei prietene două versuri din poemul lui Adrian Păunescu „Repetabilă povară”, pe care, în ajun, redutabilul actor român Florin Piersic l-a recitat într-o emisiune de la Jurnal TV:  „Cine are părinţi, încă nu e pierdut / Cine are părinţi are încă trecut.”

M-au podidit lacrimile, la fel cum a lăcrimat, bănuiesc, şi fiică-mea, dacă e să o credem, atunci când l-a auzit pe Florin Piersic declamând poemul lui Păunescu. Am scris un comentariu la spusele fiicei, comentariu alcătuit din altă strofă a aceluiaşi poem de Păunescu: „Cine are părinţi, pe pământ, nu în gând / Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând. / Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii / Nu copil de părinţi, ci părinte de fii...” 

Primul gând care mi-a venit descoperind avizul Rodicăi pe Facebook e cel care mă face să cred ca este tot atât de emotivă ca şi mine, că nu e afectata de cinism, si ca, la sigur, se gândeşte la toată lumea, inclusuv și la mine. 

Doar că-mi gâdilă sufletul ceva neînțeles încă de mine. Reiese dintr-o strofă a aceluiaşi poem de Păunescu: „Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns / Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns. / Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii? / Pe pământul de cruci, numai om să nu fii.” 

 

 

ROMAN IAGUPOV: BĂLȚI ESTE UN ORAȘ CU O POPULAȚIE MAJORITATEA CĂREIA VORBEȘTE LIMBA ROMÂNĂ

Tocmai în seara zilei de 31 august bălțenii au avut posibilitatea să asculte și sa privească “Trenulețul” Zdubilor și fraților Advahov pe viu. Norocul a picat din cer cu ocazia sărbătorii de ieri, când administrația bălțeană s-a văzut nevoită să invite "Trenulețul" la Bălți.

Apariția în scenă a îndrăgiților lăutari a încheiat suita acțiunilor consacrate sărbătorii “Limba noastră cea romană” în cadrul unui spectacol nocturn cu participarea mai multor interpreți. Iar echipa lui Roman Iagupov împreună cu frății Vasile și Vitalie Advahov au electrizat spectatorii aflați în Piața "Vasile Alecsandri" din capitala de nord. Ca la un moment dat, tot ei, să anunțe convingerea lor că Bălti este un oraș cu populație majoritară vorbitoare de limbă romană.

Și se pare că doar primarul Grigorisin nu cunoaște acest adevăr, ori nu vrea să-l recunoască. Pentru că nu s-a rușinat sa iasă pe aceeași scena și sa vorbească ceva in limba rusă.

De la momentul când a promis că va studia romana și s-a făcut de râs în fața ambasadorului nipon, sosit la Bălți acum câțiva ani, a învățat să zică doar “La mulți ani! Va doresc sănătate și pace!”

Lumea i-a înțeles intențiile. Vrea tovarășul sa fie ales din nou primar.

Iar gura lumii vorbea ieri că Grigorișin și-a sărbătorit limba sa. Deoarece o persoană care are stimă față de limba oficială a țării în care locuiește, ar plasa în anunțurile publicitare mai întâi varianta în limba română. Or la Bălți româna e mai la... coadă. Pe primul loc e limba lui Grigorișin.

CHIAR NIMIC NU SE MIȘCĂ ÎN ACEASTĂ MIȘCARE SPORTIVĂ?

Acum mulți ani am publicat în săptămânalul Comitetului Olimpic al RM "Sport Pus" mai multe știri și corespondențe despre activitatea sportivă din Bălți. Nu aveam fixată o tematică obligatorie, astfel încât îmi alegeam subiectul relatărilor mele în funcție de cele ce se întâmplau pe arenele sportive ale capitalei de nord. Prin luna aprilie am expediat la redacție și o corespondență în care m-am destăinuit că-mi este rușine să elucidez fenomenul despre care scriam. 

Am descoperit-o ieri, răsfoind arhiva mea, și m-am pomenit în situația să-mi pun mie, activiștilor din sport, dar mai ales edililor municipiului Bălți, o întrebare la care nu găsesc răspuns. Pentru că situația de atunci până astăzi nu s-a schimbat cu nici o iotă: Chiar nimic nu se mișcă în această mișcare sportivă din Bălți? Materialul avea titlul "PENTRU CE APLAUZE?"

“Deunăzi pe Stadionul municipal din Bălţi, în timpul unor întreceri la atletism cu participarea elevilor din clasele superioare ale instituţiilor de învăţământ preuniversitar, am descoperit un fenomen despre care, recunosc, îmi este chiar ruşine să-l elucidez. În toiul unei curse la alergări, antrenorul unuia dintre elevii participanţi la întreceri, care se vede este şi profesor de educaţie fizică la o şcoală cu predare în limba română, îşi încuraja discipolii în limba oficială a Republicii Moldova. Nimic deosebit, veţi zice. Ba da, pentru că pedagogii celorlalţi tineri sportivi participanţi la cursă, făceau acelaşi lucru, dar în limba rusă. Elementul dureros al fenomenului este că pedagogul de la şcoala cu predare în limba română o făcea cu o altă intensitate decât colegii lui, fiindu-i parcă ruşine că vorbea în limba în care-şi instruieşte elevii.

Mi-am amintit de această scenă citind zilele trecute în săptămânalul Comitetului Olimpic al RM „Sport Plus” o corespondenţă semnată de ziaristul Victor Cobăsneanu din Soroca. De parcă s-ar simţi vinovat pentru că a abordat problema utilizării de către arbitrii de pe terenul de fotbal şi de către jucătorii de pe gazon a limbii oficiale a ţării, autorul respectivului material roagă cititorii ziarului să-l corecteze dacă simt că a greşit. (Aşa suntem noi moldovenii: ducem în spinare povara bunătăţii noastre, vorba maesrului Ion Druţă.)

Problema abordată este deosebit de dureroasă nu doar la Soroca şi nu doar la Bălţi, unde ea este simţită mult mai pronunţat, ci pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Pentru că aşa precum afirmă autorul materialului nominalizat, în Moldova fotbalul „se joacă precum şi se vorbeşte”. Iar cum e vorbită limba oficială a ţării care se numeşte Republica Moldova o ştie toată lumea.

În municipiul Bălţi româna nu este vorbită nu doar de către alolingvi. Limba baştinaşilor majoritari din această urbe este neglijată practic de toată populaţia, cu excepţia unor intelectuali, deoarece chiar membrii administraţiei publice locale, şi aici cu mici excepţii, utilizează doar rusa. Aceştia, la rândul lor, nu vor să înveţe limba oficială a statului în care trăiesc, deoarece sunt încurajaţi de către conducerea republicii. Şi dacă nici primarul, nici viceprimarii nu se prea trudesc să vorbească româna, macar în măsura în care o cunosc, de ce s-ar simţi obligaţi s-o facă şi ceilalţi funcţionari? Dacă toţi împreună neglijează limba oficială a ţării, de ce s-ar simţi obligaţi să o cunoască şi să o pună în capul mesei directorii şcolilor sportive? De ce ar trebui să o facă şi pedagogii acestor instituţii, antrenorii şi elevii?

Să nu uităm că majoritatea sportvilor perfomeri, care reprezintă culorile ţării la competiţiile de talie internaţională, sunt absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ cu profil sportiv, unde aşa cum menţionam mai sus, problema utilizării limbii oficiale a statului este neglijată şi de către pedagogi. De aici începe „comande naprotiv naş privet”, de aici - „ştrafnoi udar”, etc.

Dacă problema utilizării limbii române în R. Moldova nu poate fi soluţionată la nivel naţional, hai s-o facem cel puţin cu statut de experiment, la nivel ramural. S-o începem cu sportul. Să permitem arbitrajul meciurilor de fotbal şi nu numai doar fluieraşilor care cunosc limba oficială a ţării. Să-i includem în teren pe fotbaliştii care barem încearcă să studieze limba română. Pentru că un meci de fotbal este nu doar o competiţie. El mai trebuie să fie şi un spectacol pe care-l privesc masele largi. Şi dacă spectacolul este jucat prost, cu ce obraz actorii lui ar cere să fie răsplătiţi cu aplauze îndelungate?"

Pavel STOICU,  „Sport Plus”, aprilie 2004

 

 

ÎN BĂLȚI POȚI ÎNTÂLNI MAI PUȚINE DRUMURI BUNE, DAR NIȘTE INDICATOARE, BINE FIXATE, TE FAC SĂ CREZI CĂ EȘTI ÎN CHIKAGO

Zilele trecute, primarul municipiului Bălți a felicitat angajații din sfera transportului feroviar cu ocazia sărbătorii lor profesionale. Și nu a uitat să semneze cu majuscule, НИКОЛАЙ ГРИГОРИШИН. A făcut-o nu în fața feroviarilor, ci cu ajutorul unor bannere publicitare împrăștiate pe străzile orașului într-un tiraj de numai el știe câte exemplare. Care costă, la sigur, nu puțini bani achitați nu din buzunarul lui Grigorișin, ci din banii publici.

Am încerca să trecem pe lângă acest fenomen, dacă am ști că bugetul municipiului Bălți are suficiente surse chiar și pentru asemenea soi de felicitări. Dar mă gândesc și la altceva: de ce n-ar merge Grigorișin la depoul de locomotive, spre exemplu, și să felicite feroviarii chiar acolo, aflându-se față în față cu colectivul sărbătoriților. Și de ce Grigorișin nu s-ar lăuda că bugetul municipal pe care e obligat să-l gestioneze corect, nu duce lipsă de mijloace financiare și pentru tirajarea unor bannere publicitare cu un asemenea soi de informație?

Încă de pe timpurile când capitala de nord era condusă de Vasile Panciuc și comuniștii rebotezați peste noapte democrați, la fiecare intersecție de drumuri, străzi, stradele și ulicioare, au fost instalate indicatoare. Ca, nu cumva, cineva să rătăcească în Chikago din nordul republicii. Vedeți și voi, dragilor, în poza de mai sus cum arată ele. La fiecare intersecție de drumuri, străzi, stradele și ulicioare. Că și aceste indicatoare au costat niște bani, cerșiți de la bugetul veșnic peticit, nu l-a prea durut pe nimeni.  

Iar mai deunăzi întrebam pe un funcționar din cadrul unei întreprinderi municipale unde au dispărut coșurile metalice de gunoi de pe străzile orașului. Mi s-a răspuns că acestea au fost înlocuite cu altele mai noi, dar mai costisitoare și care, vedeți și Dumneavoastră, deja se deteriorează. Ce scop au urmărit edilii urbei atunci când au decis să schimbe шило на мыло, cum zic românii noștri, e ușor doar de presupus. Mai ales că o parte din coșurile metalice de gunoi fuseseră schimbate ceva mai devreme cu altele noi, frumoase, nu zic, dar bănuiesc, mai scumpe.

Le  puteți vedea alăturat. Și-l puteți aplauda pe Grigorișin.  Că a început deja următoarea campanie electorală pentru primăria Bălți.

                 *        *        *

Pe lângă toate astea mai e ceva de presupus. Ba chiar vorbesc gurile rele că metalul astăzi costă mulți bani. Și se colectează până și o cutie de conserve, nu doar un coș de gunoi. Chiar de pe străzi,  din orice loc unde acesta nu stă prea bine.

                 *          *         *

Iar această construcție instalată acum câțiva ani chiar în fața primăriei, sub ferestrele biroului primarului, se numește bibliotecă de stradă. La începuturi am văzut și cărți în interiorul ei. Luai ce-ti plăcea și puneai altceva în loc. Dar de vreo 4-5 ani, cutia e pustie. Încă bine că n-o doboară vântul, că nu s-au aciuat porumbeii sau cioroii în interiorul ei. Și când știi că bugetul bălțean e gol, și nu ajunge pentru peticirea tuturor găurilor, fără să vrei, îți pui o întrebare la care nu știu dacă cineva nu cunoaște răspunsul. Pentru că un primar, un viceprimar responsabil de gestionarea corectă a bugetului, nu ar admite să cheltuie banii publici pentru felicitări scrise pe bannere publicitare, care costă, sunt sigur, nu puțini bani. Ei ar merge în colective să le adreseze ce au a le spune. Doar că bannerele sunt cu bani, iar banii, zic înțelepții, sunt... ochiul dracului.

AZI, ÎNTR-UN TROLEIBUZ DIN BĂLȚI, AM ÎNTÂLNIT-O PE RUSANDA 

Am întâlnit-o astăzi pe Rusanda la Bălți. Pe țărăncuța Rusanda din povestirea lui Ion Druță, "Frunze de Dor". 

Tocmai intrasem în troleibuzul cu numărul 4, care are drum până lângă casa unde locuiesc. Obosit, cu două genți pline cu bunătăți strânse de pe lotul de pământ de la o margine de oraș, m-am așezat repede pe un scaun din spatele troleibuzului. Și fiindcă nu era prea multă lume, m-am făcut comod în tot plinul, punându-mi gențile la picioare, astfel ca să nu încurce altui călător, în caz dacă vine să se așeze pe locul de vizavi.

Iar la următoarea stație în troleibuz a intrat... Rusanda. Și s-a așezat tocmai pe locul liber din fața mea.

M-a uimit simplitatea și frumusețea ei. Ochii, obrajii, buzele, privirea, vestimentația și tot ce ține de prezența ei în imediata apropiere a mea, m-a făcut să mă pierd. Încât nu am observat că ea s-a pomenit și mai stingherită.

Și am intuit că gențile de la picioarele mele o incomodau să se simtă sigură în purtare. Încât am încercat să le trag mai spre mine, cerându-mi scuze de incomoditatea pe care am creat-o. 

Ori să fi fost mai mult o încercare timidă de a intra o vorbă? Nici eu nu am înțeles. Pentru că nu a reacționat în niciun fel la scuzele mele. A tăcut și și-a ascuns zâmbetul de pe față.

A mai intrat un băietan în troleibuz și s-a făcut bine chiar alături, pe scaunul de lângă al ei. Stare care a jenat-o și mai mult. Pentru că de la acel moment și-a aruncat privirea spre sticla mijlocului de transport, contemplând tot ce ieșea în calea lui.

Mi s-a părut forțat acest gest al Rusandei. Doar că nu am înțeles ce o făcea să iasă din realitatea ei firească. Și mă bucuram de frumusețea ei, a ochilor negri și rotunzi, de privirea pe care o arunca peste geamul troleibuzului.

Doar o singură dată am prins-o când și-a întors privirea și spre mine. S-a uitat chiar în ochii mei. Poate că întâmplător, dar mi-am dorit mult să nu fie așa. Pentru că o priveam și eu cu nesaț fără a-i da semn că o simt frumoasă. Și nu știu dacă a observat măcar un moment când o îmbrățișam cu privirea.

La stația Centru s-a ridicat și a coborât. Abia atunci m-am întrebat de unde atâta frumusețe la o femeie de 55-60 de ani. Mai bine zis, m-am convins încă odată că femeile toate sunt frumoase, iar Rusandele de 55-60 de ani sunt în fruntea topului.

Să nu fi avut cele două genți pline cu bunătăți de pe ogor, coboram și eu. Îmi făceam drum pe jos prin centrul urbei, că nu e atât de departe blocul unde locuiesc. Și poate intram în vorbă. Mai știi? Îmi spunea, sper, când va merge iar la lotul ei de pământ. Să ne întâlnim din nou în troleibuz.

Când să cobor și eu mă prinde o teamă înverșunată. Dar dacă nu era ea? Dacă cea care a coborât din troleibuz chiar în centrul orașului nu era Rusanda lui Ion Druță? Dacă este fiica sau soția unui ucrainean, care luptă în aceste zile pentru a scăpa țara în care s-au născut de fascismul rusesc? Dacă e, pur și simplu, o doamnă din Mariupol, care s-a refugiat la Bălți. Că nu am mai văzut-o până astăzi. 

Această temere mi-a sugerat o altă întrebare, la care nu știu dacă voi găsi cândva răspuns. Dacă nu e Rusanda lui Ion Druță, de unde, atunci, timiditatea și rușinea din obrajii condrumeței mele? Care a coborât din troleibuz fără, măcar, să-mi dea voie să o privesc în ochi.

Seara, înainte de somn, l-am căutat pe Ion Druță în biblioteca mea. Și am deschis “Frunze de dor”: 

“-Știi ce, bade Gheorghe... am sa-ți dau un băț. 

- Ce să fac cu dânsul? 

- D-apoi să te duci acasă, nu vezi ce-i întuneric!”

PE SCENA  NAȚIONALULUI BĂLȚEAN S-A JUCAT SPECTACOLUL "ENIGMA TEATRULUI", APLAUDAT DE ÎNTREGUL GUVERN AL RM

O spun din capul locului: nu am fost prezent la această întâlnire. Nici, măcar, la spectacolul "Enigma teatrului", despre care se zice că este un documentar ce reprezintă generația de aur a Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Bălți. Dar nu pot trece indiferent pe lângă o postare de pe facebook despre vizita cabinetului de miniștri la această instituție de cultură prestigioasă din republică. Pentru că întregul executiv al RM a venit să se întâlnească cu angajații teatrului pentru a înțelege din surse sigure și convingătoare care sunt problemele instituției și ce le lipsește actorilor bălțeni pentru a atinge din nou culmile predecesorilor lor. Că până și actualul primar, ales în post cu un număr rușinos de voturi și care nu vorbește limba română, a ajuns să-i aplaude pe actorii teatrului bălțean, deși  nu l-a prea văzut lumea s-o facă anterior.

Repet, nu aș fi trecut indiferent pe lângă postarea despre vizita întregului cabinet de miniștri la teatrul din Bălți, dacă asemenea deplasări s-ar fi întâmplat nu pentru prima dată. E o premieră pentru executivul republican, dar e o premieră și pentru Naționalul "Vasile Alecsandri" din Bălți. Este o premieră și pentru tânăra director general interimar al instituției, Onorina Tănase-Burlacu. Timp de peste cinci decenii, de când locuiesc la Bălți, nici unul din conducătorii instituției nu a izbutit să aducă la vreun spectacol tot cabinetul de miniștri al RM. Actualului director general interimar i-a reușit. E un semn bun pentru Bălți. Și pentru Teatrul Național "Vasile Alecsandri". Pentru întreaga artă teatrală.

În cadrul vizitei, premierul Natalia Gavriliță a anunțat că teatrul bălțean va primi din partea Guvernului un grant în valoare de un milion de lei pentru procurarea echipamentului modern de lumini și sunet. Șefa Executivului a specificat că asemenea investiții vor fi realizate pentru prima dată în ultimii 15 ani și că perioada următoare va fi una a investițiilor și modernizării, iar autoritățile vor identifica în continuare noi resurse pentru a oferi instituțiilor culturale cât mai multe posibilități de dezvoltare.

Ziceam că e și meritul tinerei director general interimar, Onorina Tănase-Burlacu, că un teatru din provincie s-a pomenit cu Guvernul în ușa. Or clădirea teatrului, care, se pare, că este cea mai frumoasă și impunătoare dintre toate câte le are RM, necesită deja reparații. În plus, e nevoie de investiții pentru completarea trupei cu actori noi. Există probleme ce țin de termoficarea încăperilor teatrului în perioada rece a anului. Toate aceste și alte probleme sunt permanent în vizorul administrației teatrului, care caută soluții cât mai eficiente și mai puțin costisitoare.

Întâlnirea s-a produs pe 6 iulie curent, când Cabinetul de Miniștri s-a întrunit la Bălți. Au fost adoptate mai multe hotărâri de Guvern privind soluționarea unor probleme importante pentru capitala de nord. După o perioadă îndelungată de discuții, Cabinetul de Miniștri a aprobat și un proiect de lege privind statutul orașului Bălți, proiect care urmează să fie votat și în Parlament. 

(Pozele sunt preluate de pe Facebook)