AGRIȘUL NEPOTEILOR DE LA CHIȘINĂU A CRESCUT CÂT COPACII ȘI DĂ ROADE FRUMOASE. DOAR CĂ NU ARE CINE SĂ LE CULEAGĂ

Zilele acestea culeg agrișe. De pe crengile unui arbust neobișnuit de înalt, pe care l-am plantat acum câțiva ani cu o înălțime de doar vreo 60 de centimetri. Și pe care, simbolic, l-am dăruit nepoatei Magdalena. 

Pentru că acum un an și ceva fiica-mea a adus pe lume și un băiat, iar arbustul cela s-a făcut de vreo doi metri și ceva, am dăruit (tot simbolic) o jumătate de agriș și lui Doru, nou-născutului. Care e flăcău deja.

Deci, zilele astea culeg agrișe. Pentru că în anul curent a crescut o roadă foarte frumoasă și nu am reușit într-o zi să strâng întreaga recoltă. Dacă nu vine ploaia, merg astăzi să închei recoltarea acestor delicioase fructe. 

Și trec, de mâine, la dulceață. Bănuiesc că nici nu vă închipuiți cât e de potrivită și necesară s-o guști în toiul iernii la un ceai.

În context fiind spus, îmi amintesc că acum mulți ani, pe locul unde crește și dă roade bogate agrișul ăsta înalt, se juca Rodica, mama nepoților Magdalena și Doru. Eu munceam la pământ, iar fiica-mea îl dădăcea pe Tom. A fost un pisoi drăguț, blând și alintat care mergea cu noi și căuta joacă întotdeauna. 

NEPOȚICA CĂTĂLINA M-A FĂCUT ASTĂZI SĂ MĂ SIMT MÂNDRU ȘI ONORAT CĂ SUNT PARTE DIN NEAMUL DUMBRĂVENILOR

Un sentiment de mândrie m-a îmbrățișat astăzi. Nepoțica, Cătălina Dumbrăveanu, a absolvit Universitatea din Petroșani, România. 

Știind-o silitoare în toate, înclin să cred că această diplomă i-a fost înmânată anume pentru silință și eforturi deosebite în procesul de studii. Or textul care însoțește această mențiune așa și indică: "Pentru aprecierea eforturilor depuse de-a lungul perioadei de studiu și pentru anii frumoși petrecuți pe băncile facultății." 

Pentru notele care le-a luat și pentru cunoștințele acumulate la Universitate încă urmează să o apreciem și noi de-a lungul vieții.

Un lucru este clar. Surcica nu sare departe, Dumbrăvenii și în Hunedoara rămân Dumbrăveni.

 "SĂ NU NE RĂZBUNAȚI, DAR SĂ NU UITAȚI!",

sau DE CE AM STAT LA UN SPCTACOL TIMP DE DOUĂ ORE ÎN PICIOARE

Zilele trecute am fost la un spectacol prezentat pe scena Naționalului "Vasile Alecsandri" din Bălți de trupa Teatrului "Mihai Eminescu" din capitală. Este vorba despre "Dosarele Siberiei", spectacol prezentat în cadrul unui turneu prin localitățile republicii și montat acum câțiva ani "pentru a păstra vie în memoria noastră realitatea trăită de mii de basarabeni ridicați și duși în Siberia".

Prima impresie, ce am avut-o chiar în timpul desfășurării evenimentelor după ridicarea cortinei, a fost că Naționalul din Chișinău nu are atâția angajați câți actori au ieșit în scenă. Pentru că aceștia au trăit viața tuturor basarabenilor trimiși forțat în Siberii în cele câteva valuri de deportări. Și că în două ore și ceva cât a durat spectacolul, nu au încăput toate chinurile și grozăviile prin care au trecut buneii, străbuneii și părinții noștri.

Sala teatrului a fost arhiplină, încât multă lume a luat loc chiar pe scările ei. Ca să învețe a trăi. Așa precum ne-au dat de înțeles unele personaje din spectacol: "Omul rămâne Om chiar și în fundul iadului", ori "Nu te lăsa băiete, vinde-ti munca atât cât să nu mori de foame, dar să nu-ți vinzi sufletul!" și "Să nu ne răzbunați, dar să nu uitați!"

Scenariul aparține lui Petru Hadârcă și Marianei Onceanu și a fost scris după memoriile Ecaterinei Chele, Margaretei Cemârtan-Spânu și Ion Moraru, iar regia artistică e semnată de către același Petru Hadârcă. E vorba, deci, despre un spectacol documentar, cu personaje concrete ridicate din Sângerei și transportate în vagoane de vite în fundul Rusiei și stabilite cu traiul și cu munca într-un colhoz dintr-o pădure siberiană.

Repet, în timpul acestei reprezentații sala Naționalului bălțean a fost arhiplină. Mulți din spectatorii prezenți au stat în picioare ori și-au improvizat un loc de șezut pe scările sălii. Am stat și eu două ore și 15 minute în picioare, dar nu am simțit oboseală. Și doar lacrimile, am simțit, că obosesc să nu apară în ochii multora dintre spectatori, în momentele când Ecaterina și Constantin Chele, Lealea Cojocaru, Margareta Spânu, Ion Moraru, bunicul Pintilie Oloinicu, Valentina Cafencu și alte personaje cu nume reale din spectacol și-au împărțit păsul cu martorii din fața scenei.

După vizionarea spectacolului, actriță Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Bălți, Natalia Lupacescu, a scris pe o rețea de socializare următoarele:

"Am filmat doar o clipă pentru că nu mă puteam opri din aplauze. Un spectacol atât de binevenit pentru Bălţi, "Dosarele Siberiei"! Am simţit un moment de curaj nespus pentru patria noastră, pentru neamul nostru! Nu vreau să intru în polemică cu nimeni, fiecare are dreptatea lui, dar după atâtea fraze auzite, cică " Бельцы русский город", doresc să-i mulţumesc din suflet primarului din Sângerei pentru provocare, ori oraşul nostru ştie să-i raspundă lui Eminescu: TRĂIASCĂ NAŢIA - SUS CU DÂNSA!!!!"

Spectacolul s-a produs în seara zilei de 13 iunie, iar ziua la Sângeri a avut loc dezvelirea unui monument dedicat basarabenilor din partea locului deportați în Siberia.

Pozele și video-urile de mai sus le-am preluat din internet. Tot aici puteți viziona spectacolul în întregime prezentat la Buzău, România.

 "CU PRIMĂVARA  ÎN BRAȚE ȘI ÎN  SPATE"

Știți cine se ascunde dincolo de spatele acestor două ființe? 

Când am întâlnit poza, am trecut pe lângă ea. Dar ceva m-a făcut să revin. Prea apropiate mi-au părut detaliile din această poză. Pentru că am întrezărit în părul de pe capul celor două ființe ceva cunoscut. Și un cireș înflorit în față, sau un vișin. Ca în curtea casei părintești. Ca la Corlăteni. 

Și niște cârlionți în plete. La una și la cealaltă. Fix cum apăream eu când îmi creștea părul prea lung.

Și un titlu ingenios sub fotografie. Îl puteți citi mai sus.

Nici nu-i de mirare. Rodica nu putea să întituleze altfel această poză. O fi și ideea nepoțicăi. A Magdalenei, bănuiesc.

PATRU. AȘA ARATĂ FERICIREA, ZICE SCRIITORUL IONEL CĂPIȚĂ

Am devenit bunel la o vârstă prea înaintată pentru asemenea treabă. Prima dată a fost când împlineam 67 de ani, la nașterea nepoțicăi. În martie trecut, am devenit și bunicul lui Doru. 

Azi Magdalena e deja elevă. Iar nepotul crește și îmi trimite semnale să-l visez. Vrea să-mi spună că ar face o trântă cu mine, dar are grijă să nu mă facă de râs.

Știu, nepoții sunt balsamul care îi fac fericiți pe toți buneii.  Iată de ce mă simt obligat să-i mulțumesc colegului meu de facultate, scriitorului Ionel Căpiță, care a scris un poem consacrat nouă: fiicei, ginerelui Sandu, nepoților și mie. Poezia se numește "Așa arată Fericirea". Se referă la poza de mai sus.

MAIA SANDU: "COPIII NĂSCUȚI ÎN ZIUA ADUNĂRII "MOLDOVA EUROPEANĂ" VOR MERGE LA ȘCOALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ"

Din motive de sănătate nu am participat la Adunarea "Moldova Europeană" din 21 mai curent. Dar am fost prezent cu gândul și cu sufletul acolo, în PMAN, urmărind pe internet tot ce s-a întâmplat în centrul capitalei RM. 

A fost un ocean de oameni. Unul neînregistrat nici la o altă Mare Adunare Națională, cu excepția, poate, doar a celei din 27 august 1989.  Când Piața "Victoriei", cum se numea în acele timpuri, a fost neîncăpătoare, încât delegații au ocupat toate parcurile și piețele alăturate, anunțau cronicile timpului.

Prea puțină încredere că cineva a reușit să numere exact participanții  la Adunarea "Moldova europeană" desfășurată duminică. Deoarece, nici nu e posibilă o asemenea numărătoare. A contat altceva. 

Întrunirea a fost organizată din inițiativa președintelui Republicii Moldova, Maia Sandu, și a fost susținută de Guvern și Parlament. Iar la lucrările ei a participat și doamna Roberta Metsola, președintele Parlamentului European. Anume dânsa ne-a încurajat anunțându-ne că „Europa este familia voastră și e dreptul dvs de a alege destinul țării voastre! Voi alegeți Europa și Europa vă va primi cu brațele și inimile deschise. Veți aduce o bucată din Moldova în Europa și veți face Europa mai puternică.”

"Ne-am adunat tot neamul grămăjoară, din toate raioanele Moldovei, ne-am adunat în peste 50 de orașe din lumea întreagă, ne-am adunat și am spus răspicat că Moldova este europeană și că locul țării noastre este în rândul țărilor libere din Uniunea Europeană", a vociferat de la tribuna Adunării și președinta Maia Sandu. Dânsa a concretizat că copiii născuți în ziua Adunării "Moldova Europeană" vor merge la școală în Uniunea Europeană.

Optimist, în acest sens, a fost și compozitorul Eugen Doga. Domnia sa ne-a sfătuit să mergem după Soare. El nu ne poate minți, a precizat Maestrul. 

Pe parcursul întrunirii microfonul a fost oferit unui număr mare de oratori. Toți ei au exprimat încrederea și susținerea cursului european și au cerut guvernaților să accelereze ritmurile de aderare a RM la Uniunea Europeană.

Un lucru a rămas nu prea clar: de ce Maia Sandu nu declară europenilor că moldovenii sunt români.

Dar să revenim la oceanul nostru de oameni. Despre care cred că nu este atât de important să-l supunem unei operații matematice. Pentru că s-a văzut de la o poștă câtă lume s-a adunat în PMAN. Un număr mult mai mare decât și-ar fi închipuit hoții și trădătorii de Patrie. Care chiar în aceeași zi au încercat să organizeze mitinguri de protest împotriva aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană.

Portalul deschide.md a scris că "în cadrul Adunării Naționale "Moldova Europeană" au participat între 75000 - 80000 de persoane, ținând cont de faptul că fluxul era continuu."

P.S. Pe 27 august 1989 am fost prezent la ediția întâia a Marii Adunări Naționale, în cinstea căreia a fost rebotezată Piața Victoriei din centrul Chișinăului. Privind online evenimentele produse ieri în aceeași piață cu un alt nume, am avut senzația că ne-am întors cu 34 de ani în urmă. Și niște lacrimi de bucurie m-au făcut să înțeleg că basarabenii au reușit în sfârșit să aleagă grâul din neghina, vorba  marelui Ion Druță, participant și el la prima ediție a Marii Adunări Naționale.

(Toate pozele care însoțesc acest text sunt preluate din internet)

ZECE ANI DE ȘCOALĂ, CÂT O VIAȚĂ CARE NU POATE FI UITATĂ

Mai multe fotografii dintre cele mai scumpe pentru mine, sunt din perioada anilor de școală. Dar mă mir că nu am nici una în această categorie din primii patru ani de studii. Bănuiesc că eram prea mici ca să înțelegem cât de scumpe pot fi fotografiile din acei ani la o vârstă mai înaintată.

Deși nu e din primii ani de școală, nici poza de mai sus nu am avut-o în albumele mele. Mi-a făcut-o cadou Ala Bologan-Sergentu, o colegă de facultate, originară din Recea, Râșcani. O fi întâlnit-o la cineva dintre consăteni, poate chiar la colegii săi de școală. 

Poza reprezintă ansamblul de dansatori al școlii din Corlăteni, participant la un festival zonal desfășurat în satul Sturzăuca, Glodeni. Eram, probabil, în penultimul sau chiar ultimul an de studii, adică prin 1965-1966. E o amintire frumoasă la care țin deosebit de mult. Pentru că cei zece ani de școală, îi am în memoria mea ca o viață care nu poate fi uitată.

DE BLAJINI, TOȚI GRĂMĂJOARĂ CU CEI CARE NE AȘTEAPTĂ

Și în primăvara curentă, de Paștele Blajinilor, cimitirul din Corlăteni și drumul ce duce spre el, au fost neîncăpătoare. 

Pentru că e cam plin, iar locuitorii satului își îngroapă morții în înghesuială. Și pentru că Corlăteni e o localitate mare și cu multă populație. Dar și pentru că copiii, frații, nepoții și toate celelalte rude ale răposaților ce-și duc viața veșnică sub crucile de aici, vin la cimitir nu doar cei de pe loc. 

Azi, apropo, am întâlnit printre cruci pe un bărbat singuratic, care aștepta să i se alăture cineva din apropiați lângă mormântul părinților lui. Și care-mi povestea că se simte strein în satul în care s-a născut, deoarece a slujit mai întâi în armata sovietică, apoi în cea rusească, undeva în apropiere de granița cu China. Și care, mai zicea el, a făcut școala militară împreună cu răposatul Alexandr Lebedi.

Iar drumul care duce spre cimitir e plin cu automobile sosite din toată republica ca să nu zic din întreaga lume.  

Eu, am sosit de la Bălți direct la cimitir, cu autobuzul. Unde eram așteptat de sora Lealea, nepoțica Violeta și strănepoțica Raluca. A lipsit doar soțul Violetei, Ion, internat în spitalul din Bălți după o operație de apendicită, și fiica lor, Cătălina, fiind la studii în Petroșani, România.

Am venit, ca și în alți ani, să mă simt copil și tânăr. Pentru că aici își au locul de veșnică odihnă tata, mama, bunica și Gabriela, prima mea fiică 

Ciudată situație, dar în acest loc, în cimitir, am întâlnit lume pe care n-o poți vedea în altă parte. Ca să sfătui cu unul din verișorii mei de pe tată, spre exemplu, ar fi trebuit să merg la Moscova, unde muncește de mulți ani. Dar a sosit el la baștină.

Și încă ceva. Acum niște ani am aflat locul unde se presupune că sunt înmormântați buneii mei de pe tată. Nu i-am prins în viață, deoarece i-a răpus o boală cruntă ce a bântuit după războiul al doilea mondial. La presupusul lor mormânt e doar un ciot de cruce din piatră. Trec și pe acolo de fiecare dată când intru pe teritoriul cimitirului. Am făcut-o și astăzi.

Cam așa-s întâlnirile din cimitir. Venim să ne vedem grămăjoară. Fără cei pe care îi pomenim. Fără blajini. Dar și cu ei, pentru că ne așteaptă întotdeauna. 

LE-AM ZIS SĂ MEARGA ACASĂ ȘI SĂ NU SE PUNĂ ÎN POARĂ CU PROȘTII.  LA ACEA ORĂ, VALERIU BOBOC ERA ÎNCĂ ÎN VIAȚĂ

În al 14-lea an de la evenimentele din 6-8 aprilie 2009, ne urmărește rușinea că încă nu știm ce s-a întâmplat în acele zile. Altfel spus, nu cunoaștem adevărul. Și nu se știe dacă îl vom cunoaște cândva.

Personal am urmărit cu multă teamă tot ce s-a întâmplat atunci în centrul Chișinăului. Deoarece în PMAN se afla și fiică-mea, care era studentă în acei ani. Și mi-amintesc că în prima zi a protestelor, în cea din 6 aprilie, am sunat-o și am sfătuit-o, pe ea și pe prietenul ei, să meargă acasă. Le-am zis să nu se pună în poară cu proștii. Dar nu m-au ascultat. 

Era zi de luni. Și fiica a reușit să posteze chiar în acea seară, în blogul său cu titlul "Neliniști mai mult sau mai puțin fotografice", un șir de poze făcute în Piață. Nu le-a comentat. A scris doar o singură frază: "Reacția tinerilor din Republica Moldova la anunțarea rezultatelor alegerilor parlamentare".  A  alegerilor desfășurate o zi mai devreme.

Una din aceste poze e din interiorul troleibuzului care, probabil, i-a adus în PMAN. Bănuiesc că e prima fotografie făcută de fiică la protest. Urmată de multe altele.  

Ultima din acest șir nu aparține ei. Am preluat-o din internet și reprezintă măcelul din PMAN produs în seara de 7 spre 8 aprilie, când a fost omorât Valeriu Boboc. 

Acum, după 14 ani de la tragicele evenimente, am răsfoit din nou blogul fiicei. Și găsesc că sunt poze care vor rămâne în istorie. Deși există încă foarte multe fotografii de la acele proteste, autori ai cărora sunt alte persoane. Ale fiicei, însă, au fost publicate chiar în seara evenimentelor. Lucru observat și de unii comentatori.

"Foarte emoționante poze! M-au apucat fiorii de durere și necaz, dar și de bucurie!!! Totuși nu toți dorm!!!", scrie cineva.

"Frumoase poze! Trage un ochi și la mine pe blog să vezi ce a fost prin Timișoara zilele astea", spune Dragoș Alexandru.

"Excelente imagini!!! Foarte bine compuse și gândite. Am făcut și eu ceva cadre la protest, însă în Bacău nu au fost așa mulți, cum au fost la tine. Așa că nu prea au fost reacții", zice Alex Scurtu.

                                 *            *           *

Ziceam că au trecut 14 ani de atunci. Perioadă în care la cârma RM s-au perindat persoane ce nu au dorit să se afle adevărul despre revoluția tinerilor din aprilie 2009.

În prezent avem o altă conducere. Care ne îndreaptă spre Uniunea Europeană. Și unde, se zice, că adevărul se respectă. Hai să-l cunoaștem! Să nu intrăm în Europa cu minciuna dezbrăcată!

Jeka spunea...

superbe poze

7 APRILIE 2009 LA 00:05

Anonim spunea...

Bravo, Rodica, pentru indrazneala. Aceasta este adevarata jurnalistica.

7 APRILIE 2009 LA 08:18

Anonim spunea...

Antipenultima e facuta din troleibuz?

7 APRILIE 2009 LA 08:23

Anonim spunea...

extraordinar...

7 APRILIE 2009 LA 09:25

Anonim spunea...

Foarte emoţionante poze! M-au apucat fiorii de durere şi necaz dar şi de bucurie!!!! Totuşi nu toţi dorm!!!

7 APRILIE 2009 LA 11:42

Dragos Alexandru spunea...

frumoase poze! trage un ochi si la mine p blog sa vezi ce a fost prin timisoara zilele astea!

11 APRILIE 2009 LA 12:34

Alex Scurtu spunea...

excelente imaagini!! foarte bine compuse si gandite. Am facut si eu ceva cadre la protest insa in Bacau nu au fost asa multi cum au fost la tine, asa ca nu prea au fost reactii :):):)

numai bine

DORU, NEPOȚELUL MEU DE LA CHIȘINĂU, A  ÎMPLINIT UN AN 

Zilele acestea, Doru, nepoțelul meu de la Chișinău, a împlinit un an. A crescut băiat mare și frumos. 

Cu această ocazie, bunelul de la Bălți îi dorește să fie sănătos, să crească și mai mare, să-și bucure părinții, surioara, verișorii, toată lumea din anturajul lui. 

La ureche fiind spuse, ca să nu ne-audă nimeni, bunelul Pavel te așteaptă în ospeție, nepoțele. Așa că, vrei, nu vrei, trebuie să crești mare, Doruțu. Și să crești repede. Ca să pornești și să ajungi până la Bălți. Să mă găsești la fel de dornic de a ne vedea.

ACUM DOI ANI, ÎN TIMPUL PROTESTELOR ANTI-LUKAȘENKO DIN BELARUSI, AM AVUT SENZAȚIA CĂ ÎN UNA DIN COLOANE ERA PREZENTĂ ȘI YADVIGA

Yadviga este o cunoscută din tinerețea mea. Din timpurile când încă eram holtei și călătoream mai mult decât acum.

Era toamna lui 1978 când ne-am întâlnit la Svetlogorsk, un orășel turistic din Regiunea Kaliningrad, care face parte și azi din Federația Rusă. E o localitate turistică de coastă, situată pe malul Mării Baltice, la câteva zeci de kilometri de capitala regiunii. Svetlogorsk ca și întreaga regiune face parte din fosta Prusie Orientală, anexată la 2 august 1945 de către URSS, ne spune Wikipedia. Iar noi sosisem pe acele meleaguri într-o călătorie turistică. Eu de la Bălți, ea - din Minsk.

Impresionați de acea regiune mirifică, am adunat împreună firicele de chihlimbar pe malul Mării Baltice, am vizitat mormântul filosofului german Immanuel Kant, am călătorit cu autobuzul circa 100 de kilometri pe o limbă de nisip care leagă regiunea Kaliningrad cu orașul lituanian Klaipeda. Unde am întâlnit o altă cultură până și într-un bar cu bere. Am mai admirat frumusețea toamnei din acele locuri, iar la întoarcere - și arhitectura clădirilor din fosta Prusie Orientală.

Între timp, am aflat de la Yadviga un adevăr pe care nu puteam să-l cunosc până atunci. Un adevăr despre care nici nu m-am prea răsuflat. Pentru că cineva din părinții ei avea origini poloneze și nu-i putea suferi pe ruși. Și întrucât locuiau în capitala Republicii Belarusi, iar tatăl ei avea un serviciu bun la o întreprindere cunoscută, nu se arătau nemulțumiți de regim. Din câte am înțeles, nici fiica nu-i agrea pe cei care pretind că sunt frații mai mari ai tuturor popoarelor fostei URSS.

Cât am fost celibatari, am ținut legătură. Vorbeam uneori la telefon, corespondam prin intermediul scrisorilor. Când Yadviga s-a căsătorit, am avut senzația că a luat-o de soție un moldovean. Pentru că numele ei de familie după soț sună moldovenește și este destul de întâlnit prin părțile noastre. De fapt, dânsa glumea că și-ar fi dorit un moldovean, dar s-a căsătorit cu un belarus. 

Anii și tot ce s-a întâmplat mai apoi cu fostele republici ale ceea ce s-a numit URSS, ne-au depărtat. Și mi-am amintit de ea tocmai în timpul protestelor stradale ale belarușilor din anii 2020-2021. Îndreptate împotriva președintelui autoritar de acolo, Aleksandr Lukașenko, care se declarase câștigător al alegerilor prezidențiale pentru al șaselea mandat, protestele scosese în stradă milioane de cetățeni. Încât am avut senzația că am văzut-o pe Yadviga în una din coloanele de protestatari.

După 24 februarie 2022, când Putin a declanșat războiul din Ucraina, m-a dus din nou gândul la ea. M-am pomenit, de fapt, că nu știu ce crede Yadviga despre președintele țării în care locuiește, care susține agresiunea Rusiei asupra Ucrainei, și despre războiul dintre cele două state vecine. Dar îmi asumam siguranța că  părerea ei nu prea diferă de a mea. Și acum nu ar fi de prisos s-o aud chiar pe dânsa că nu greșesc.

Din păcate, nu mai știu cum să fac legătura cu ea. I-am pierdut adresa. O aveam cândva înscrisă într-un carnețel. Pe care l-am zăvorât undeva. 

Trebuie să-l caut. Și să-i scriu sau s-o sun. Să mă conving că gândim la fel despre cele ce se întâmplă în Belarusi și despre războiul din Ucraina.