INTRUN MAGAZIN DIN BĂLȚI SE VINDE UNTDELEMN MAI IEFTIN

Nu-l cunosc personal pe proprietarul SRL "BUJOR OIL" din Corlăteni, chiar daca suntem originari din aceeași localitate. Dar mă mândresc că în Corlăteni trăiesc persoane care merg în pas cu viața. Și că reușesc să dezvolte economia acestei palme de pământ, numita Republica Moldova.

Mâine-poimâine, vedem poate cum SRL "BUJOR OIL" îl impune pe monopolistul AO "Floarea Soarelui" din Bălți să coboare cu picioarele pe pământ și să stabilească prețuri la ulei mai pe potriva posibilităților materiale ale basarabenilor.

 "ZIUA OMULUI"

Am lăcrimat fericit și cu poftă deunăzi. M-a făcut să-mi ud ochii chiar fiică-mea. Prin felul cum și-a felicitat soțul cu o ocazie care se întâmplă o singură dată în an.  
Sandu, care-mi este scump și drag ginere, și-a sărbătorit mai ieri ziua de naștere. Iar Rodica, soția lui, a postat pe facebook o poză a sărbătoritului îmbrățișat de nepoții Magdalena și Doru. Însoțită de un text care m-a amuzat. 
"Ziua omului. Celui mai drag și minunat om.

Al nostru 

Sa ne trăiești mulți ani sănătoși!"

Eu nu am ce adăuga la această felicitare. Doar poate să zic și eu: AI MEI, toți patru, să-mi trăiți mulți ani sănătoși. Și un comentariu al cuiva: O poza cat o mie de cuvinte! Să vă fie sănătos!

ÎN VECINĂTATEA TANCULUI "FĂRĂ SOȚ" DIN CAPITALA DE NORD A FOST AȘEZAT UN MONUMENT AL MARELUI MIHAI EMINESCU 

 

 

Cel care a decis sa amplaseze monumentul Marelui Mihai Eminescu vizavi de tancul din centrul orașului Bălți este un... nimeni, ca să nu zic un dușman al cauzei noastre naționale. O spun, deoarece versiunea potrivit căreia aflarea monumentului în fața Pinacotecii "Antioh Cantemir" nu rezistă. Pentru că numele ce-l poartă această instituție este strein Bălți-ului. Antioh Cantemir a fost doar fiul domnitorului Dimitrie Cantemir și nu are nimic cu Basarabia sau orașul Bălți. E un moft al unui venetic sosit la Bălți din Tveriul lui rusesc și ajuns primar, care a decis că numele fiului lui Dimitrie Cantemir este destul de potrivit pentru a i se atribui pinacotecii bălțene. Ca să dea de știre că și pe malurile Prutului și  Nistrului e Rusia.

Monumentul lui Mihai Eminescu face parte din Proiectul "Eminescu: o cultură, o rută în zona transfrontalieră Botoșani-Bălți". Pagina oficială a Consulatului General al României la Bălți precizează că respectiva activitate "e organizată cu finanțare prin Programul Operațional Comun Romania-Republica Moldova 2014-2020, care se implementează, cu implicarea și susținerea consulului general al României la Bălți Petrișor Dumitrescu, pe strada Independenței cunoscută ca pietonala municipiului Bălți, iar în fața pinacotecii "Antioh Cantemir" a fost instalat monumentul luceafărului poeziei românești, Mihai Eminescu. Monumentul aduce cu sine cultura noastră națională și reprezintă un nou prilej de reafirmare a sublimului și a perenității creativității românești, fiind un reper important pentru conștiința tinerilor de astăzi".

Între timp am citit și alte păreri. Cineva spunea pe o rețea de socializare că "Cei care au instalat acest monument lângă tanc ne amintesc, probabil, că a sosit timpul demontării și trimiterii lui la uzina metalurgica".

Iar portalul Deschide.md a publicat pe 30 decembrie trecut un editorial cu titlul "Săptămâna în care Eminescu s-a aşezat lângă tanc". Autorul acestuia este bălțeanul Vitalie Vovc, stabilit de mulți ani în Franța, dar care nu uită să tragă cu ochiul ce se mai întâmplă și acasă. De data aceasta publicistul a descoperit că tancul din centrul Bălți-ului este unul fără soț.

"PE LÂNGĂ TANCUL FĂRĂ SOŢ La Bălți a apărut un nou monument al lui Eminescu. La prima vedere, e un eveniment marcant. Eminescu e totuși simbolul național al românității de pretutindeni. Poetul național parcă ar sta pe o bancă în fața Pinacotecii, în piața centrală a orașului, pe pietonala centrală. Dar acei care cunosc orașul, înțeleg imediat că el stă chiar alături de tancul „eliberator” T-34 cu focul său „veșnic”, oarecum spăsit și trist... O imagine absolut stratosferică, absurdistan total, dar atât de simbolică... Nu ştiu încă cine e autorul acestei instalaţii de ansamblu, poate Măria-Sa Hazardul, dar compoziţia e o operă de artă în sine! Felicitări autorilor (sincere, nu e ironie, vă asigur)!"

Trecând deunăzi pe lângă proaspătul instalat la Bălți monument al Marelui Eminescu, aflu că autorul lui este Gheorghe Postovanu, sculptorul care a creat monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, ridicat acum mulți ani în fața primăriei Bălți. Chiar atunci mi-a venit ideea să nu cred că Gheorghe Postovanu ar accepta amplasarea chipului de bronz al Marelui Eminescu în vecinătate cu un tanc sovietic. Tanc fără soț, vorba bălțeanului din Paris, Vitalie Vovc.

(Fotografie de pe Pagina oficială a Consulatului General al României la Bălți) 

 

PODUL CEL CU UN CIREȘ SUB EL A FOST DAT IN EXPLOATARE, DAR NU ȘTIU DACĂ COPACUL CU FRUCTE DULCI ȘI AMARE MAI EXISTĂ

Mass-media a anunțat darea în folosință a podului aflat la intersecția a două drumuri de la ieșirea din nordul orașului Bălți. Un pod blestemat de conducătorii auto doar pentru că s-a aflat în proces de reconstrucție timp de vreo două decenii și ceva. Reconstrucție care a creat mii de probleme persoanelor de la volan aflate în drum spre nordul republicii sau în direcția opusă. Oficial, această construcție, se mai numește Nodul rutier "M5-R6", iar bălțenii i-au zis pod cu barbă.

Potrivit unui comunicat al Administrației de Stat a Drumurilor, finalizarea lucrărilor de reconstrucție a nodului rutier M5 -R6 a permis fluidizarea semnificativă a circulației auto și va consolida legătura dintre nordul și centrul Moldovei. 

Sursa citată precizează că valoarea lucrărilor este de aproximativ 120 298 918.95 lei, bani alocați din mijloacele Fondului Rutier. S-au reparat capital două poduri de încrucișare, fiecare din ele având o lungime de 21.5 metri. Au fost îndeplinite lucrări ce țin de instalarea bordurilor, betonarea suprafețelor, precum și amenajarea rigolelor carosabile și a sistemului de drenaj care facilitează evacuarea apelor pluviale.

În procesul de reparație au fost utilizate peste 6 902 m3 de beton și 5 278 tone de mixtură de asfalt. S-au instalat 85 indicatoare rutiere suplimentate cu 1783 m2 de marcaj rutier.

În cadrul proiectului au fost construite accese laterale și amenajate aproximativ 1 446 metri liniari de trotuare.

Sub pod, în interiorul celor două segmente de tunel, există o poiană, ca să-i zic cumva. Unde vara e multă verdeață: iarbă, tufari și copaci.  Acum câțiva ani, când mergeam pe jos spre grădina ce o am la o margine de oraș, o luam pe sub pod că-i mai aproape, cu mai multă umbră și mai interesant. Undeva, în mijlocul acestei zone, am descoperit cândva un cireș. Un copac cu fructe negre și amare, cum mâncam pe săturate doar în copilărie la bunelul Luca din Tătărăuca Nouă. 

Iar recent, de Crăciun, în drum spre Corlăteni, trecând pe sub acest pod, mi-am amintit de cireșul cu fructe amare. Doar că din autobuz nu am putut să-l văd. Teamă mi-i să nu-l strivit ultimele lucrări de reconstrucție. 

(Poze preluate din internet)

 

 

ÎN TOAMNA CÂND S-A NĂSCUT ȘI A MURIT GABRIELA, AVEAM APROXIMATIV VÂRSTA PE CARE AR FI ÎMPLINIT-O EA RECENT

Nu pot să cred, dar așa este. Gabriela, prima mea fiică, pe care am așteptat-o să se nască șase ani și ceva, ar fi împlinit în toamna anului curent 38 de ani. Doar că a existat în această viață  numai... două zile. Și-a dat sufletul în maternitate din vina medicilor. 

Chiar ei, medicii, au stabilit cauza morții multașteptatului meu prim copil: "родовая травма головного мозга, кровоизлеяние в мозговой ткани головы", ceea ce în română ar suna cam astfel: "traumă a creierului la naștere, hemoragie în țesutul  intercranial. Repet, Gabriela s-a născut după aproape șapte ani de la căsătoria mea cu mama ei.

Eu nu am reușit s-o văd în viață. Nici ea nu a putut să mă vadă. Ne-am întâlnit doar la morgă. Dar sunt sigur că azi m-aș fi mândrit mult cu nepoței de la dânsa, dacă nu se întâmpla ceea ce s-a întâmplat în acea tragică zi de joi.

Doar acum, când scriu aceste rânduri, realizez că în toamna nașterii și morții Gabrielei împlinisem 36 de ani. Adică, aveam vârsta apropiată celei pe care ar fi împlinit-o ea pe 26 noiembrie curent.

Mi-amintesc că am înmormântat-o pe Gabriela fiind asistat de mama mea și soacra, Maria. Nevasta era încă internată pentru îngrijiri medicale. 

Astăzi e în cimitirul din Corlăteni, alături de mormântul bunicii mele. Buna cu 90 de ani trăiți și Gabriela cu doar două zile de viață, au ce spune una alteia.

Apropo, am cerut ministerului sănătății de atunci să examineze cazul decesului fiicei mele în timpul nașterii pentru a nu mai admite în viitor repetarea de către lucrătorii medicali a greșelilor comise în aceea zi tragică. Răspunsul primit și semnat de un vice-ministru, m-a șocat. Acesta și-a pus semnătura pe un text în care eram informat că ministerul a examinat amănunțit cazul decesului... FIULUI meu, iar medicul de gardă din acea zi a fost pedepsit. 

Opt luni și ceva mai devreme, în același an, pe 8 martie, îl petrecusem în ultimul drum pe tata. 

Mezina, Rodica, s-a născut după un an și circa două luni de la moartea Gabrielei.

"LA CRUCEA LUI MIHAI VOLONTIR"

De la plecarea la Ceruri a actorului drag nouă, Mihai Volontir au trecut nu puțini ani, afirma zilele trecute pe o rețea de socializare scriitorul și jurnalistul Constantin Bârcă. Semnând cu pseudonimul Tache Bârcă, el a dat publicității un material pe care l-a întitulat "La Crucea lui Mihai Volontir". Constantin, care este și un nepot al Marelui Actor, anunță că vizitând adesea mormântul moșului său din cimitirul central al capitalei, "las o floare la talpa crucii de lemn, pe țărâna ce-l încălzește, și... și rostogolesc prin amintiri multe clipe din viața noastră de la Hligeni, cu părinții Ermurache, cum li se spunea, și buna Sâicuța, mama, frații, rudele, vecinii... apoi și de pe scena Teatrului bălțean, de pe platourile de filmare... cu un Țigan, care cânta... românește... și mă umflu, ca un puhoi de pe Valea Ciornei, în lacrimi. Inexplicabile, grele momente, trecute sub această cruce de lemn, cu numele atât de scump mie și multora – Mihai VOLONTIR", se destăinuie autorul postării.

Crucea e sfântă", afirmă Tache Bârcă. "Doar că ea și putrezește. Și i s-ar cuveni o imagine mai pe potrivă, mai durabilă. La aceasta ma gândesc, dar și întreb: Unde-i răspunsul?"

Fiindcă acum câțiva ani am scris și eu un material la această temă, am lăsat la sfârșitul rândurilor lui Constantin un comentariu. Niște rânduri durute despre atitudinea noastră față de cel care ne-a demonstrat pe scenă, pe ecran și în viață, ce este bine și ce e rău în tot ce facem. 

"Răspunsul e în grosimea obrajilor celora care, avântându-se în scrutine electorale, lansează promisiuni pe care nu le pot realiza. Și pe care, în realitate, nici nu prea vor să le realizeze." 

Chiar și în recentele alegeri locale, la Balti, s-au promis colectări de mijloace financiare pentru ridicarea unui monument lui Mihai Volontir. Tot in electorala actuala a fost lansata ideea acordării numelui Marelui Volontir Parcului Central din Bălti. Eu, însă, cred că se vor uita aceste inițiative, cum nu se mai pomenește de multa vreme despre promisiunea unuia din ex-primarii de Bălți de a-i ridica un monument Maestrului. Iar Crucea Sfântă de pe mormântul Marelui Mihai Volontir putrezește. Și ne demonstrează că suntem o națiune care nu știe sa prețuiască adevăratele valori.

Iartă-ne, Bădiță Mihai, că suntem așa cum suntem!

(Pozele și video-ul alăturate le-am selectat din internet)

 

"STRUGURAȘ DE PE COLINĂ, SPUNE-I BADELUI SĂ VINĂ..."

Această poză reprezintă baștina mea și e făcută de pe dealul Corlăteni-ului, de la locul unde se află via Dumbrăvenilor, care în prezent locuiesc în casa unde am crescut eu. E vorba despre fiica sorei mele Violeta și soțul ei, Ion, ambii Dumbrăveanu. Poza e din toamna anului trecut, înregistrată în timpul recoltării strugurilor de pe moșia lor.

Și în toamna anului curent am participat la culesul strugurilor. Am mers pe deal cu câteva zile mai târziu decât anul trecut și am strâns o roadă mai modestă. Dar suficientă pentru a completa cada cea mare cu boabe dulci de poamă. Sper să avem și cu ce ne lăuda când vom da mustul în beci. Ca să vă putem comunica mai târziu cât e de tulburel... tulburelul din această toamnă. De Hramul satului, ultimul din anul în curs. 

Completez relatarea mea cu câteva imagini filmate acasă, chiar în curtea casei părintești. Unde cresc vreo zece - douăzeci tufe de poamă din cea aleasă. Care, deja câțiva ani la rând, rodesc struguri de o frumusețe rar întâlnită. Vă puteți convinge privind aceste două secvențe video. În primul film suntem la recoltarea roadei acum câteva zile și în care observăm că până și cățelul de lângă poartă se bucură de recoltă. Cel de-al doilea film l-am găsit în arhiva mea și reprezintă roada anului trecut, crescută pe aceleași tufe de viță de vie. Și în primul caz, și în al doilea, strugurii sunt de invidiat.

 

Mai mulți ani în urmă, Iura, un verișor de-al meu care activa în calitate de agronom în cadrul unei gospodării agricole din satul Gâsca de lângă Bender, mi-a făcut cadou câțiva butași de viță de vie soi Moldova. Mi-a zis să-i plantez la Corlăteni pentru tanti Xenia, care a fost mama mea și sora mamei lui. 

S-au prins bine butașii, doar că nu prea rodeau. Până am aflat pricina: câteva  tufe de soi zis bakon încetineau dezvoltarea  poamei aduse de la Gâsca.

Iar Ion, actualul gospodar al casei, le-a dezrădăcinat și a sădit în locul lor ceea ce știa bine că va bucura ochiul și sufletul tuturora.

TATA A VRUT SĂ MĂ ÎMBRĂȚIȘEZE ÎNAINTE DE A-ȘI DA SUFLETUL

Pe 5 martie 1985 am văzut cum moare un om. Murea nu un oarecare cineva, ci chiar tatăl meu.  

În ajun am stat toată noaptea alături de el la spitalul oncologic din Bălți. Ca spre dimineață, medicii să mă sfătuie să-l duc acasă. Să moară în cuibul lui. 

Iar noaptea dintre 5 și 6 martie l-am ținut în brațe până și-a dat sufletul. Că-l văd și astăzi cum încerca să ridice brațul drept să mă cuprindă înainte de a pleca în infinit. De parcă avea de gând să-mi spună: adio Pavluşa! Dar nu i-au ajuns puteri.

Mi-amintesc deseori de acel moment și nu pot înțelege de ce nu realizam atunci că tata pleca să nu mai revină. Să nu-l mai văd niciodată. Fizic să nu-l văd, deoarece în vis îmi apare de foarte multe ori. 

La momentul morții lui tata, Rodica încă nu era în viață. Ea s-a născut cu aproape doi ani mai târziu. După surioara sa mai mare, Gabriela, care a murit în maternitate pe 28 noiembrie 1985, la doar două zile de la naștere. Chiar medicii din instituția în care se născuse i-au pus diagnosticul: родовая травма головного мозга, кровоилеание в мозговой ткани головы.

Gabriela s-a născut după aproape șapte ani de la căsătoria mea cu mama ei. Rodica - cu un an si ceva mai târziu.

Doamne, cât de repede se călătorește această viață! Tata ne-a părăsit acum 38 de ani. Cam tot atâția aveam și eu. Iar lui tata nu i-a ajuns circa 3 luni ca să rotunjească 60.

ÎNTÂI SEPTEMBRIE, CU MAGDALENA, ELEVĂ ÎN CLASA ÎNTÂI 

Am descoperit mai ieri pe facebook o discuție dintre o mamă și o fiică, care mi-a îmbujorat și înlăcrimat ochii. Mama este fiica mea, Rodica. Iar interlocutoarea ei este Magda, nepoata mea și fiica Rodicăi. 

- Ce îți place ție să faci, Magda?, o întreba mamă-sa după prima zi de școală a fiicei.

- Să merg la școală, fu răspunsul.

Maică-sa și-a exprimat doar speranța că Magdalena își va păstra acest entuziasm pentru mulți ani înainte!

Să fie într-un ceas bun și cu noroc!, zic și eu.

POZĂ CU MAMA, TATA ȘI SORA. SUNT ÎNGERII MEI, SOSIȚI LA ROKYTNICE ÎN ANUL 1969, PE ADRESA ПОЛЕВАЯ ПОЧТА 83011  

Pe verso-ul acestei poze găsesc scrisul mamei: "Scumpului nostru fecioraș și frățior. Păstrează ca amintire această fotografie de la părinți și surioară. 22.03.1969."

Trecuse șapte luni de la intrarea forțelor armate ale URSS în Cehoslovacia. Iar eu îmi făceam serviciul militar în cadrul unei unități aflată în localitatea Rokytnice din acea țară. Până la demobilizare mai aveam un an și ceva.

Astăzi, când a trecut - nici nu pot să cred - mai mult de o jumătate de secol de la acel moment, când sunt cu circa 30 de ani mai în vârstă decât avea atunci mama, deseori mă întreb ce gândea ea rămasă în singurătate despre mine, despre tata, despre sora Larisa și despre cum își va organiza ea mai departe viața. Pentru că în august din 1968, rezervistul de tata, la 46 de ani pe care-i avea, fusese mobilizat în armată și dus nu se știe unde. Sora avea  ocupația ei la școala de medicină din Bălți, iar eu de câteva luni eram ostaș în termen și mă aflam la școala de sergenți din cadrul unei unități militare din Ucraina.

Știți ce a făcut mama când s-a pomenit în această situație? A urcat în autobuzul de pe ruta Bălți-Nicolaev și a poposit la poarta unității militare din orașul de pe malul râului Bug. Să mă vadă nevătămat și să se încredințeze că tata se va întoarce acasă.

Iar peste câteva zile trupele sovietice au intrat pe teritoriul Cehoslovaciei. Ca în octombrie, după absolvirea școlii de sergenți, un grup de moldoveni, printre care eram și eu, să fim îmbarcați în vagoane și duși în Cehoslovacia.

De unde să fi știut atunci, la vârsta pe care o aveam, cât e de mare dorul unei mame față de ființa căreia i-a dat viață?

Azi, la cei peste 70 de ani ai mei, aș cădea în genunchi în fața mamei, dacă ne-am pomeni în acea situație. Iată de ce chipurile celor trei din fotografia pe care mi-a trimis-o în martie 1969 pe adresa Полевая почта - 83011, mi-au părut niște îngeri, veniți pe calea poștei militare să mă păzească de rele. Le-a reușit, dacă am ajuns să înțeleg acest adevăr.  

 

 "E FĂCUTĂ CU FED-UL CEL BĂTRÂNEL"

Răsfoiesc blogul fiicei mele, care ține de timpurile studenției ei. În una din zile, am găsit nişte fotografii foarte simpatice realizate chiar de dânsa. Sunt însoțite de un text care îmi răscolește sufletul și care ar fi mare păcat dacă nu l-as copia ca sa-l plasez aici. Iată-l. E datat cu 13 aprilie 2008.

"In sfarsit! Acum ceva timp am facut o zi de "terapie fotografica". A fost minunat. Mi-am luat FED'u cel vechi si prafuit de vreme si duse am fost. Si uite ca abia acum am reusit sa dau pelicula la scanare. Sunt oarecum multumita de rezultate. Țotusi a fost prima sedinta, in care a fost implicat FED'u, care s-a "odihnit" mai bine de 10 ani. L-am gasit ascuns prin rafturile lui taica-meu. Printre ele am mai gasit si cartulia lui, dar si una de la Kiev. Pacat ca nu mai avem si Kiev'u.

FED'u m-a facut sa-mi aduc aminte de atatea. De copilarie, cand sedeam in baie, cu beculetu' ala rosu. Baia era camera noastra obscura. Ieseau poze frumoase, alb-negru. Toate cele diferite solutii, insasi procesu de developare, apoi de "coacere" a fotografiilor. Mai intii in primul vas, printr-o solutie, apoi in urmatorul.

Antreul era acoperit de ziare, muuulte ziare, pe care eu le acopeream cu fotografii. Eram atat de fericita, manuiam trecerea fotografiilor prin solutii, de ziceai ca faceam asta de-o viata. Astea sunt senzatiile de acum, desi trecusera ani buni... 

Cand am deschis FED'u ca sa bag o pelicula, am dat p/e o alta. Din pacate nu stiam ca avea o pelicula. Imi pare rau ca s-a pierdut, tre' sa fi fost ceva frumos si alb negru sigur. Frumos pt ca tine de trecut...Amintiri, rafturi de amintiri..."

Sunt făcute cu FED-ul cel bătrânel, zice Rodica. Cu FED-ul pe care l-am folosit eu de când mă știu. Și cu care a încercat și ea sa învețe arta fotografică.

AGRIȘUL NEPOTEILOR DE LA CHIȘINĂU A CRESCUT CÂT COPACII ȘI DĂ ROADE FRUMOASE. DOAR CĂ NU ARE CINE SĂ LE CULEAGĂ

Zilele acestea culeg agrișe. De pe crengile unui arbust neobișnuit de înalt, pe care l-am plantat acum câțiva ani cu o înălțime de doar vreo 60 de centimetri. Și pe care, simbolic, l-am dăruit nepoatei Magdalena. 

Pentru că acum un an și ceva fiica-mea a adus pe lume și un băiat, iar arbustul cela s-a făcut de vreo doi metri și ceva, am dăruit (tot simbolic) o jumătate de agriș și lui Doru, nou-născutului. Care e flăcău deja.

Deci, zilele astea culeg agrișe. Pentru că în anul curent a crescut o roadă foarte frumoasă și nu am reușit într-o zi să strâng întreaga recoltă. Dacă nu vine ploaia, merg astăzi să închei recoltarea acestor delicioase fructe. 

Și trec, de mâine, la dulceață. Bănuiesc că nici nu vă închipuiți cât e de potrivită și necesară s-o guști în toiul iernii la un ceai.

În context fiind spus, îmi amintesc că acum mulți ani, pe locul unde crește și dă roade bogate agrișul ăsta înalt, se juca Rodica, mama nepoților Magdalena și Doru. Eu munceam la pământ, iar fiica-mea îl dădăcea pe Tom. A fost un pisoi drăguț, blând și alintat care mergea cu noi și căuta joacă întotdeauna. 

NEPOȚICA CĂTĂLINA M-A FĂCUT ASTĂZI SĂ MĂ SIMT MÂNDRU ȘI ONORAT CĂ SUNT PARTE DIN NEAMUL DUMBRĂVENILOR

Un sentiment de mândrie m-a îmbrățișat astăzi. Nepoțica, Cătălina Dumbrăveanu, a absolvit Universitatea din Petroșani, România. 

Știind-o silitoare în toate, înclin să cred că această diplomă i-a fost înmânată anume pentru silință și eforturi deosebite în procesul de studii. Or textul care însoțește această mențiune așa și indică: "Pentru aprecierea eforturilor depuse de-a lungul perioadei de studiu și pentru anii frumoși petrecuți pe băncile facultății." 

Pentru notele care le-a luat și pentru cunoștințele acumulate la Universitate încă urmează să o apreciem și noi de-a lungul vieții.

Un lucru este clar. Surcica nu sare departe, Dumbrăvenii și în Hunedoara rămân Dumbrăveni.

 "SĂ NU NE RĂZBUNAȚI, DAR SĂ NU UITAȚI!",

sau DE CE AM STAT LA UN SPCTACOL TIMP DE DOUĂ ORE ÎN PICIOARE

Zilele trecute am fost la un spectacol prezentat pe scena Naționalului "Vasile Alecsandri" din Bălți de trupa Teatrului "Mihai Eminescu" din capitală. Este vorba despre "Dosarele Siberiei", spectacol prezentat în cadrul unui turneu prin localitățile republicii și montat acum câțiva ani "pentru a păstra vie în memoria noastră realitatea trăită de mii de basarabeni ridicați și duși în Siberia".

Prima impresie, ce am avut-o chiar în timpul desfășurării evenimentelor după ridicarea cortinei, a fost că Naționalul din Chișinău nu are atâția angajați câți actori au ieșit în scenă. Pentru că aceștia au trăit viața tuturor basarabenilor trimiși forțat în Siberii în cele câteva valuri de deportări. Și că în două ore și ceva cât a durat spectacolul, nu au încăput toate chinurile și grozăviile prin care au trecut buneii, străbuneii și părinții noștri.

Sala teatrului a fost arhiplină, încât multă lume a luat loc chiar pe scările ei. Ca să învețe a trăi. Așa precum ne-au dat de înțeles unele personaje din spectacol: "Omul rămâne Om chiar și în fundul iadului", ori "Nu te lăsa băiete, vinde-ti munca atât cât să nu mori de foame, dar să nu-ți vinzi sufletul!" și "Să nu ne răzbunați, dar să nu uitați!"

Scenariul aparține lui Petru Hadârcă și Marianei Onceanu și a fost scris după memoriile Ecaterinei Chele, Margaretei Cemârtan-Spânu și Ion Moraru, iar regia artistică e semnată de către același Petru Hadârcă. E vorba, deci, despre un spectacol documentar, cu personaje concrete ridicate din Sângerei și transportate în vagoane de vite în fundul Rusiei și stabilite cu traiul și cu munca într-un colhoz dintr-o pădure siberiană.

Repet, în timpul acestei reprezentații sala Naționalului bălțean a fost arhiplină. Mulți din spectatorii prezenți au stat în picioare ori și-au improvizat un loc de șezut pe scările sălii. Am stat și eu două ore și 15 minute în picioare, dar nu am simțit oboseală. Și doar lacrimile, am simțit, că obosesc să nu apară în ochii multora dintre spectatori, în momentele când Ecaterina și Constantin Chele, Lealea Cojocaru, Margareta Spânu, Ion Moraru, bunicul Pintilie Oloinicu, Valentina Cafencu și alte personaje cu nume reale din spectacol și-au împărțit păsul cu martorii din fața scenei.

După vizionarea spectacolului, actriță Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Bălți, Natalia Lupacescu, a scris pe o rețea de socializare următoarele:

"Am filmat doar o clipă pentru că nu mă puteam opri din aplauze. Un spectacol atât de binevenit pentru Bălţi, "Dosarele Siberiei"! Am simţit un moment de curaj nespus pentru patria noastră, pentru neamul nostru! Nu vreau să intru în polemică cu nimeni, fiecare are dreptatea lui, dar după atâtea fraze auzite, cică " Бельцы русский город", doresc să-i mulţumesc din suflet primarului din Sângerei pentru provocare, ori oraşul nostru ştie să-i raspundă lui Eminescu: TRĂIASCĂ NAŢIA - SUS CU DÂNSA!!!!"

Spectacolul s-a produs în seara zilei de 13 iunie, iar ziua la Sângeri a avut loc dezvelirea unui monument dedicat basarabenilor din partea locului deportați în Siberia.

Pozele și video-urile de mai sus le-am preluat din internet. Tot aici puteți viziona spectacolul în întregime prezentat la Buzău, România.