"NU AVEȚI FRICĂ, NU VĂ TEMEȚI DE NIMIC!"

Recunosc, nu am mai fost la vrun spectacol montat pe scena Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Bălți de mai mulți ani. Deși îmi doream să privesc uneori vreo premieră, am avut motivele mele subiective să nu calc pragul Naționalului bălțean. 

Pe 16 mai, însă, ziua când s-au împlinit 65 de ani de la fondarea teatrului, am avut ocazia să trec peste principiile mele ca să vă spun acum că nu m-am înșelat. Pentru că am privit un spectacol de nota zece, montat după piesa scriitorului turc Tuncer Cucenoglu cu genericul "Avalanșa", spectacol care s-a dovedit a fi apreciat cu aplauze îndelungate de către public.

Acesta a cucerit, în primul rând, prin mesajul piesei și cel pe care l-au urmărit realizatorii spectacolului. Apropo, regia și compoziția muzicală a reprezentației a semnat-o Linas Marijus Zaikauskas, iar scenografia și costumele aparțin Margaretei Misiukova, ambii lituanieni refugiați din Ucraina.

Într-un sat din munți se vorbește în șoaptă pentru a nu declanșa avalanșe de zăpadă. Iar unei tinere neveste dintr-o familie formată din trei generații îi vine sorocul să nască. Și din această pricină, în sat se consideră că pericolul unei avalanșe crește. Acțiunile protagoniștilor developează un întreg ghem de intrigi, inclusiv dintre cele ce țin de confesiune. Deoarece, chipurile, a încălcat unele reguli de ordin religios, niște persoane din localitate vin cu propunerea ca tânăra nevastă să fie închisă în coșciug de vie și dusă la cimitir. Spectacolul, însă, se încheie cu nașterea unui bebeluș fără ca să fie declanșată avalanșa. Cum s-a reușit, ne povestesc prin joc cu mare măiestrie actorii Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Bălți.

Mesajul transmis este unul profund și reprezentativ pentru ziua de astăzi - tăcerea, pasivitatea nu vor schimba nimic în bine. Pentru asta e nevoie de curaj, atitudine și asumarea unor decizii ferme”, a declarat pentru mass-media directorul general interimar al teatrului bălțean, Onorina Burlacu-Tănase. 

Teatrul din Bălți și spectatorii lui au dus dorul unor asemenea spectacole. Și se pare că noua administrație a pornit pe o cale bine determinată, pe un drum care va conduce trupa reîmprospătată cu tinere talente spre culmi atinse deja de predecesorii ei, ori, poate, și mai înalte.                                  

Oare ce-o fi zis, acolo, sus, Iulian Codău, Anatol Pânzaru, Mihai Volontir și toți ceilalți care au creat istoria "Teatrului pe roate", când a căzut cortina după două ore de desfășurare a evenimentelor "Avalanșei"? Au aplaudat, probabil, îndelungat și au încurajat tânăra trupă: "Nu aveți frică, nu vă temeți de nimic!"

DORUL MEU E CAM RUGINIT. CUM E ȘI LACĂTUL FĂRĂ CHEIE DIN IMAGINE. AM PIERDUT-O, PROBABIL, ORI AM UITAT-O UNDEVA

Acum ceva timp am plasat această imagine pe o rețea de socializare și am comentat-o cu un singur cuvânt: DOR.

Cineva a reacționat prompt tot printr-un singur cuvânt: "Genial!" 

Un bine cunoscut și mult îndrăgit scriitor lăsa sub postare doar o singură propoziție: "O poezie într-o imagine!" 

O doamnă din Șoldănești îmi aplaudă postarea și scrie: "Bravo!"

M-am simțit nu doar măgulit, dar și nedumerit. Scriu postări geniale, dar sunt departe de a fi un Geniu. Fac poezie dintr-o imagine, dar nu sunt poet. Sunt  bravo, dar ocolit de noroc.

Și mă simt obligat să și explic ceva pentru a clarifica situația. 

Dorul meu e cam ruginit. Cum e și lacătul din imagine. Apropo, e fără cheie. Pierdută ori uitată pe undeva. Dar e dor. Cu dimensiuni  enorme. 

Cel mai mult mi-i dor de părinți. De tata și mama. Că tata a plecat primul în lumea de unde nu se mai întoarce nimeni. De asta îl pomenesc mai întâi pe tata apoi pe mama.

Mi-i dor de copilărie cu toate ale ei, bune și dulci.

Mi-i dor de Nistrul de lângă Tătărăuca Nouă și de bunicii de acolo.

Mi-i dor de Gabriela, fiica pe care am așteptat să se nască șase ani și ceva. Și care a avut o viață de doar... două zile.

Mi-i dor și de Rodica cu Sandu, de nepoțica Magdalena și nepotul Doru.

De badea Mișu și toți ceilalți frați și surori - șase la număr - ale lui tata.

Mi-i dor de verișorii de pe mamă, Valeriu și Iurie, primul înmormântat în cimitirul din Bender, iar cel de-al doilea rămas străin printre transnistrenii din același oraș.

Mi-i dor de liniște și pace în lume.

De onestitate și curățenie sufletească mi-i dor.

Îmi este dor de adevăr și neminciună. De tot ce ne face să rămânem Oameni, mi-i dor!

O POZĂ DIN CLASA ZECEA B, DATATĂ CU 1 MAI 1966. SUNTEM PREZENȚI DOAR CÂȚIVA DINTRE COLEGI, SĂRBĂTORIND CA TOATĂ LUMEA

Aflu nu demult că ne-a părăsit Vițu. A fost, de fapt, Victor Cibotaru, coleg de clasă, verișor din partea lui tata, prieten de năzbâtii și mahalagiu. Casele în care locuiam se află una peste drum de cealaltă, iar interesele copilăriei ne adunau deseori într-o curte, ori în alta. 

Vițu a avut încă doi frați și o soră. Dar mai interesant îi era să ne aibă alături pe noi, colegii de clasă. Ultimii ani de viață i-a locuit și a fost înmormântat undeva într-un sat de lângă Chișinău, care face parte din municipalitate. 

Verișorul meu este unul din acești bravi flăcăi, chipul cărora e prezent în poza alăturată. E primul din stânga, rândul doi. Alături e Dumitru Perju, plecat și el la Domnul, iar peste încă o persoană e Anatol Negru, care, ne-a părăsit mult mai devreme.

E o poză, cred, devenită deja istorică. Pentru că nu știu dacă o mai are cineva dintre colegi. Eu am descoperit-o printre filele albumelor mele. Alături de alte fotografii din perioada anilor de școală.

E făcută pe 1 mai 1966, an când am absolvit școala medie din satul natal. Suntem pe stadionul localității din valea Răutului, loc unde sătenii se adunau la o horă, la un meci de fotbal, la orice altă sărbătoare. 

Privesc această poză și-mi dau seama că despre unii colegi nu cunosc aproape nimic. Nici, măcar, dacă mai sunt în viață.

Nu știu nimic, spre exemplu, despre Nina Zaporojanu, aflată chiar în centrul pozei cu o geantă în mână. A fost, poate, cea mai silitoare elevă din clasă. Iar după facultate a obținut repartizare într-o localitate din sudul republicii, unde și-a creat o familie și unde s-a stabilit cu traiul. Ultima oară ne-am întâlnit încă în timpul existenței fostei URSS, la gara auto din Bălți, unde aștepta autobuzul spre Cahul. 

Nimic nu mai știu despre Lidia Burdeniuc și nici despre Ludmila Brumă, aflate în dreapta și stânga Ninei, dar nici despre Olga Grosu, care s-a măritat în sat, iar vremurile ne-au depărtat. Știu că a urcat în ceruri Dumitru Perju, Dumnezeu să-l ierte. A fost omul care ne aduna pe acea toloacă verde de pe malul Răutului. Era cel mai bun fotbalist al școlii și cel mai sincer prieten al tuturor. (E în spatele Ninei, pe stânga).

"A murit" și lunca ceea verde, unde ne adunam pentru a sărbători ori pentru a disputa o competiție sportivă. A arat-o conducerea fostei gospodării agricole colective nu mult după ce am plecat noi. Și școala în care am făcut studii medii a trecut într-o altă clădire. Una mult mai spațioasă, cu trei etaje. Doar că nu mai e liceu. E un simplu gimnaziu. Nu prea are cine să-i treacă pragul. Iar în 1966 am absolvit școala medie două clase dea zecea și una dea unsprezecea.