DORUL MEU E CAM RUGINIT. CUM E ȘI LACĂTUL FĂRĂ CHEIE DIN IMAGINE. AM PIERDUT-O, PROBABIL, ORI AM UITAT-O UNDEVA

Acum ceva timp am plasat această imagine pe o rețea de socializare și am comentat-o cu un singur cuvânt: DOR.

Cineva a reacționat prompt tot printr-un singur cuvânt: "Genial!" 

Un bine cunoscut și mult îndrăgit scriitor lăsa sub postare doar o singură propoziție: "O poezie într-o imagine!" 

O doamnă din Șoldănești îmi aplaudă postarea și scrie: "Bravo!"

M-am simțit nu doar măgulit, dar și nedumerit. Scriu postări geniale, dar sunt departe de a fi un Geniu. Fac poezie dintr-o imagine, dar nu sunt poet. Sunt  bravo, dar ocolit de noroc.

Și mă simt obligat să și explic ceva pentru a clarifica situația. 

Dorul meu e cam ruginit. Cum e și lacătul din imagine. Apropo, e fără cheie. Pierdută ori uitată pe undeva. Dar e dor. Cu dimensiuni  enorme. 

Cel mai mult mi-i dor de părinți. De tata și mama. Că tata a plecat primul în lumea de unde nu se mai întoarce nimeni. De asta îl pomenesc mai întâi pe tata apoi pe mama.

Mi-i dor de copilărie cu toate ale ei, bune și dulci.

Mi-i dor de Nistrul de lângă Tătărăuca Nouă și de bunicii de acolo.

Mi-i dor de Gabriela, fiica pe care am așteptat să se nască șase ani și ceva. Și care a avut o viață de doar... două zile.

Mi-i dor și de Rodica cu Sandu, de nepoțica Magdalena și nepotul Doru.

De badea Mișu și toți ceilalți frați și surori - șase la număr - ai lui tata.

Mi-i dor de verișorii de pe mamă, Valeriu și Iurie, primul înmormântat în cimitirul din Bender, iar cel de-al doilea rămas străin printre transnistrenii din același oraș.

Mi-i dor de liniște și pace în lume.

De onestitate și curățenie sufletească mi-i dor.

Îmi este dor de adevăr și neminciună. De tot ce ne face să rămânem Oameni, mi-i dor!