DIMINEAȚA, LA PUTNA, NE-AM TREZIT CU PĂDUREA, CU MĂNASTIREA ȘI CU TOATĂ BUCOVINA PLINĂ DE ZĂPADĂ

Nu-mi amintesc precis in ce an a fost (dar cred ca era finele anului 1996), cand am mers impreuna cu fiica - ambii pentru prima data - la mormantul lui Stefan cel Mare si Sfant de la Manastirea Putna. Am mers impreuna cu un grup de studenti insotiti de profesorii lor de la Universitatea "Aleco Ruso" din Balti. Si era cam sfarsit de toamna, daca nu chiar sfarsit de an. O zic, deoacece ajunsi la Putna pe la miezul noptii, am inoptat intrun camin ca sa ne trezim a doua zi cu padurea, cu manastirea si cu toata Bucovina plina de zapada. 

Ca si cum s-ar fi intamplat o minune, am mers sa ne fotografiem, dar nu inainte de a vizita muzeul Manastirii, sa particpam la un serviciu divin si sa ne inchinam Marelui Stefan chiar langa mormantul lui. A fost ca o Impartasanie, dupa care ne-am simtit mai curati in suflet, mai mandri de cine suntem si mai increzuti in atingerea a tot ce avem de facut.

Am cutreierat drumurile Bucovinei inalbite, oprindu-ne  pe la manastirile Sucevita, Moldovita si Voronet, am mai cumparat si niste suvenire si aproape uitasem ca in ajun, inainte de a ajunge la Putna, am descoperit vechea capitala a Moldovei, dulcele Iasi. Copoul cu tot ce tine de Marele Eminescu, bojdeuca lui Ion Creanga, Palatul din centrul vechii Capitale a Moldovei, ne-au lasat imagini adanci in memoria noastra. Pare cam ciudat sa spun aceste lucruri, dar nu pot trece pe langa ele. Eram la inceputuri.

"Excursia la Putna ne-a facut sa ne simtim mandri ca am colindat drumurile pe care multi ani in urma le-a parcurs si Domnitorul Stefan cel Mare", a scris la intoarcere in ziarul local fiica-mea, care pe atunci era eleva in clasa a IV A la Gimnaziul-Liceu, "Mihai Eminescu" din Balti. 

MAMA MEA, UNA DINTRE FIICELE CUCOANEI DĂSCĂLIȚE

Mama mea a fost fiica lui Luca si Maria Ciolpan din Tatarauca-Noua, judetul Soroca. Bunelul a profesat dacalia la biserica. Deoarece eram prea mic si locuiam cu parintii prea departe de localitatea bunicilor, nu tin minte daca la Tatarauca-Noua a existat si o biserica in care sa slujeasca dascalul Luca Ciolpan. Doar la varsta adolescentei, am inteles ca biserica in care slujea el a fost inchisa de sovietici si bunelul nu prea avea unde sa-si faca treaba.  Era, insa, stimat in satul unde locuia si in cele invecinate. Mi-amintesc ca familia lui avea in casa cei mare un pian si un gramofon iar printre acareturi si o rasnita.

Bunelul Luca si bunica Maria au crescut trei fete deosebit de frumoase si un baiat. Pe fete le puteti vedea in poza de mai sus, unde mama este cea  care sta in picioare. Alaturi de ea, cu un buchet de flori in maini, este Margareta, cea mai in varsta dintre surori, iar mezina care a fost Dora, e asezata jos, pe iarba. Pavel, fratele celor trei surori, a fost inrolat in armata de catre sovietici si in timpul celui de-al doilea razboi mondial a cazut, fiind dat pamantului intrun mormant fratesc din Polonia. Mama a pastrat doar o singura poza de-a lui, Iat-o.

Acum, cand cele trei surori nu mai sunt in viata, m-am pomenit sa descoper ca ele sunt inmormantate in diferite localitati, departe una de alta. Mezina, Dora, isi doarme somnul de veci in cimitirul din localitatea Gasca de langa Bender, unde locuieste feciorul Iurie. Nora membrului "Sfatului Tarii" Grigore Turcuman, Margareta Turcuman, a avut o soarta dramatica si e inmormantata nu departe de Tatarauca-Noua, in localitatea Niorcani. Mama, Zinaida Dumbraveanu, isi are mormantul alaturi de cel a lui tata, in cimitirul din satul meu natal, Corlateni. Tot aici e si mormantul bunicii Maria, care a locuit mai multi ani, dupa moartea bunelului Luca, in casa parintilor mei. Si doar bunelul, dascalul Luca, isi are locul de veci in cimitirul din Tatarauca-Noua.

Va spuneam ca cea mai in varsta dintre surori, Margareta a avut o soarta dramatica. Probabil pana la razboiul al doilea mondial s-a maritat cu Constantin Turcuman, feciorul marinarului Grigore Turcuman, care la 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu Romania. In 1941 l-a nascut pe Valeriu, verisorul meu si nepotul deputatului din "Sfatul Tarii". Pe Valeriu il putetei vedea intro poza afisata mai jos, alaturi de mama-sa. Acesta s-a nascut dupa ce bunelul lui, in 1940, a fost capturat de agentii sovietici ai NKVD si inchis in puscaria din Penza, unde a si decedat. Feciorul lui, adica tatal verisorului meu, Constantin, s-a refugiat in Romania cu gandul sa-si aduca mai tarziu familia tot incolo. Dar la Prut s-a pus sarma ghimpata si Margareta cu Valeriu au ramas sa vietuiasca in fosta URSS. Nu s-au mai vazut, deoarece Constantin a decedat undeva in Romania.

Dispun si de o poza a bunicii Maria. Tocmai ma dadacea pe mine, cand a fost fotografiata probabil la Tatarauca-Noua. O poza dea bunelului dascal nu am. Mi-amintesc ca aveam una intrun album. Daca o gasesc, o afisez aici si pentru mine, ca sa nu o mai pierd. 

Si mai sper sa ajung candva la Tatarauca-Noua, sa merg la cimitirul cela cu cruci din piatra, despre care se spune ca sunt ale unor nemti cazuti in razboi, si sa ma retrag langa mormantul bunelului. Nu mai stiu daca Nina, o femeie cu casa langa cimitir, nu a uitat ca am rugat-o sa mai treaca pe la bunelul si sa-i amintească că a avut in fundul grădinii un cireș cu fructe dulci-dulci, dar si amărui.

P.S. Am gasit si o poza cu bunelul Luca. Din pacate, doar in sicriu. Una cu bunelul in viata nu am gasit. Langa sicriu e mama, tanara de tot, iar in coltul stang al fotografiei - sunt eu. Eram, cred, in clasa zecea, adica prin anii 1965 - 1966.

CEA MAI DULCE, MAI PRODUCTIVA SI MAI DE NEUITAT PERIOADA DIN ACTIVITATEA MEA JURNALISTICA

In activitatea mea de jurnalist a fost o perioada cand a trebuit sa ma recalific, sa ma adaptez la genurile gazetaresti si sa pun accentul pe calitatea randurilor scrise. O spun asa cum a fost, fara jena, deoarece pana la acel moment activasem vreo 12 ani la Comitetul de radio si televiziune in calitate de reporter zonal, apoi m-am transferat la Agentia de stiri "Moldpres", unde se scria, dar si se gandea altfel decat la un ziar. 

Aceasta perioada a inceput la 3 ianuarie 1992, cand la Balti a aparut primul numar al saptamanalului "Curierul de Nord", unicul ziar de limba romana tiparit cu grafie latina in perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Am fost invitat sa particip la editarea si lansarea lui chiar daca la acel moment activam in calitate de reporter teritorial al Agentiei "Moldpres" din Chisinau. Am acceptat sa exercit prin cumul functia de redactor de rubrica, incredintandu-mi-se oglindirea activitatii organelor de drept, a celor sportive si, partial, sa public cate ceva ce tine de morala.

O spun fara ocolisuri: nu mi-a fost usor, dar acum imi dau seama ca acei 5 ani si 3 luni cat m-am consacrat "Curierului" au fost, se pare, cei mai productivi ani din activitatea mea profesionala. E adevarat ca a urmat periodic, in diferiti ani, un fel de salahorie la DECA-pres, o agentie de stiri cu sediul la Balti, dar cu difuzare nationala a produselor ei si unde m-am simtit tot in apele mele. 

La "Curierul", insa, am acumulat experienta lucrului in colectiv si unde mi-am petrecut cea mai dulce, mai productiva si mai de neuitat perioada din activitatea mea jurnalistica. Cred ca ar putea spune acelasi lucru toata echipa, deoarece ne-am simtit stapani pe sine si am avut libertatea sa scriem despre orice fara pic de teama ca vom fi cenzurati. 

Chiar si atunci cand in redactie a intrat un reprezentant al SIS-ului ca sa ne intrebe cine ne-a permis sa scriem despre lagarul de prizonieri din Balti, care pana atunci era o tema tabu, noi ne-am simtit stapani pe situatie. Aveam scrisori de la cititorii nostri, care ne comunicau amanunte despre calvarul si chinurile prin care au trecut apropiatii lor in lagarul nkvd-ist de la Balti. Vedeti mai jos numarul 3, pare-mi-se, al Curierului in care am inserat stirea "Pana acum nimeni n-a vorbit despre asta..." stire care a fost citita si in Romania, si in Franta, si in Suedia, si in alte tari unde ne-am ales cu mai multi cititori.

"Curierul de Nord" a initiat si o fructuoasa colaborare cu "Gazeta de Botosani", Romania, de la ziaristii careia am invat multe. I-am si avut in calitate de oaspeti la inaugurarea si sfintirea Troitei ridicata, tot de noi, in memoria prizonierilor lagarului din Balti. Noi, la randul nostru, am vizitat Ipotestii marelui Eminescu si am vazut cum se face gazetarie la Botosani.

Toate astea si inca multe altele, nu au placut autoritatilor. In 1996 cand Lucinschi l-a schimbat pe Snegur la Presedintie, iar la Balti in calitate de primar a venit socialistul Victor Morev, cand tocmai acumulasem un numar bunicel de abonati pentru un oras rusificat pana la refuz, ni s-a adus un redactor absolut necarturar, dar plin de vanitate comunista. L-am ocolit cat am putut. Pana am fost siliti sa plecam. Iar el, acest necarturar, a inmormantat peste ceva vreme "Curierul" nostru scump.

Ca sa punem punct, adaugam ca acesta ne-a facut pe mai multi angajati sa ramanem fara pensie pentru activitatea la ziarul indragit. Cica ar fi luat safeul cu toata arhiva redactiei acasa si... a murit.

 NANU ION SI NANA NINA, PRIETENII MEI DE SUFLET

Asa le zic eu. Din mare stima si dragoste. Sunt nanasii mei neoficiali de cununie. Si buni prieteni. Dar si persoanele carora le pot spune bucuriile si durerile. Nu ca sa ma ajute, ci pentru a-mi descarca sufletul. Si ei ma inteleg.

De cate ori mergeam la Corlateni, o luam pe strada unde au locuinta nana Nina si nanu Ion. Sa-i vad daca sunt acasa si-s sanatosi.

Nu reuseam sa trec neobservat, deoarece in curte intotdeauna se afla cineva. De parca sta de straja sa ma pandeasca pe mine.

Daca intri in ograda, trebuie sa intri si in casa. Iar daca intri in casa, nanu Ion coboara in beci. Iar nana Nina gaseste undeva niste placinte.

Nanu Ion e unul dintre cei mai buni mesteri lemnari din sat. Are si un atelier pe langa casa, unde a mesterit de toate: usi, ferestre, garduri, portite si ce se mai cere pe langa gospodarie. La batranete le-a mai lasat. Puterile nu-i mai permit sa lucreze cu aceleasi ritmuri.

Nana Nina e economist. A activat toata viata in domeniul specialitatii alese. Si a avut grija sa-si creasca copiii. Cam multisori pentru vremurile de astazi. Si care, copii, s-au imprestiat prin lume. Ca asa au venit vremurile.

Mai anul trecut, pe 1 decembrie, l-am intalnit pe nanu Ion langa monumentul lui Stefan cel Mare din Balti. Nu m-a mirat prezenta lui la acea activitate prilejuita de sarbatorirea Zilei Nationale a Romaniei. M-a mirat altceva: era spre seara, iar ultimul autobuz de pe ruta Balti-Corlateni, se pare, plecase. Dar ne-am bucurat mult ca ne-am vazut si langa monumentul Domnitorului.

Deunazi, ma intalnesc la o statie de trioleibuz dun Balti cu un omulean cunoscut din timpurile cand activam la Comitetul de radio si televiziune, cum i se spunea pe atunci. Stiam ca-i zice Vasile si ca este din Sofia, Drochia. Mai mult nimic. M-a intrebat de ce nu-mi mai vizitez nanii. Am ramas perplex. In drum de la Sofia spre Balti, mi-a povestit Vasile, am zis sa trec pe la prietenii mei, Ion si Nina Ciobanu. Si i-am gasit impovarati, singuri, dar bucurosi.

Mi-a fost rusine. 

Casa nanilor mei se afla nu departe de soseaua centrala care leaga Baltiul cu nordul republicii. Iar Vasile si nana Nina, din cate am aflat mai tarziu, au fost colegi de facultate.

Si eu cu nanu Ion am fost colegi. Ambii am absolvit scoala medie din sat intrun an, in 1966. El a invatat 11 clase, eu - doar 10.

P.S. A urcat la Domnul prietenul și Nanul meu de suflet, Ion Ciobanu. Ieri, 30 decembrie 2020, a fost înmormântat. Îl plânge Nana Nina, soția, îl plâng copiii, rudele, apropiații, îl plânge Corlăteniul întreg, îl plang și eu. Lumina lina spre Nemurire, Nanu Ion!

 

TROITA IN MEMORIA PRIZONIERILOR LAGARULUI DIN BALTI A FOST CREATA DE CATRE MAXIM ODAGIU SI PAVEL CURATU

M-am pomenit astazi in situatia cand am simtit obligatia sa repar o greseala din trecutul colectivului in care am activat. De fapt, nu e o greseala, ci o scapare, un fel de lasat neobservat, pierdut din vedere, neluat in seama. Si aceasta s-a produs din cauza indiferentei de care am dat dovada eu si colegii care au mai scris despre lagarul de prizonieri din Balti.

E vorba despre numele celor doi mesteri care au lucrat si confectionat Troita instalata in ziua de 7 mai 1992 in lunca Rautului, in memoria prizonierilor ce si-au pierdut viata in respectiva mlastina. Ca sa fie clar, saptamanalul "Curierul de Nord" a pomenit in relatarile sale de nenumarate ori numele celor doi mesteri iscusiti. Doar ca dupa plecarea echipei de la inceputurile "Curierului", s-a uitat despre Crucifix, despre cine l-a instalat si cine l-a confectionat. Iar cu anii ni s-au sters din memorie numele lor. Si ma pomeneam deseori in situatia ca nu stiam ce sa le raspund persoanelor care ma intrebau cine sunt autorii Crucifixului.

Acum cativa ani, rasfoind colectia ziarului "Curierul de Nord", la care am activat cinci ani si ceva, am dat de o stire care mi-a reamintit numele lor. Am si publicat atunci operativ o informatie in pagina mea facebook, nu doar pentru a reaminti cine sunt autorii Troitei, ci si pentru a le invesnici, intrun fel, numele.

Deoarece Facebook a reluat astazi acea postare din 5 noiembrie 2013, m-am simtit, obligat sa reamintesc ca autorii Troitei instalate pe 7 mai 1992 pe locul inhumarii osemintelor persoanelor ce au murit in chinuri pe teritoriul lagarului de prizonieri din Balti sunt Maxim Odagiu din satul Funduri, Glodeni si Pavel Curatu din centrul raional Glodeni. O spun cu regret si rusine, dar si cu responsabilitate chiar in blogul, pe care-l gestionez.

La 5 noiembrie 2013 am copiat, pur si simplu, un fragment dintro stire publicata in unul din numerele saptamanalului "Curierul de Nord" in primavara anului 1992. Iat-o: "Troita ce va fi instalata la "Mormintele fara cruce" este lucrata in prezent de catre mesterii Maxim Odagiu din Funduri, Glodeni si Pavel Curatu din Glodeni. Materialul necesar pentru aceasta Troita, care va fi de vreo 2,5 metri inaltime, a fost pus la dispozitie de cooperativa de constructii "Zarea", presedinte Vasile Zara, fara plata".

Imi pare foarte rau ca nu avem si pozele acestor 2 mesteri din raionul Glodeni. Nici nu mai tin minte daca la momentul respectiv "Curierul de Nord" a publicat vreo poza cu ei.

Cel mai mult doare si faptul ca Primaria Balti nu-si onoreaza obligatiunea de a ingriji de acest Crucifix, declarat monument de insemnatate locala de catre Consiliul municipal Balti. Intrun an l-am si intrebat prin intermediul facebook-ului pe actualul primar de Balti cum ar proceda dansul, daca ar sti ca vreo ruda dea lui a trecut prin lagarul din Balti si a ramas sa zaca in gropile din lunca Rautului. Nu am avut nici un raspuns.

 STRICT INTERZIS,  FOARTE STRICT, SA ABSENTAM

Nici nu-mi vine sa cred ca de la momentul cand a fost facuta aceasta poza a trecut o jumatate de secol. Era 7 noiembrie 1970, iar fiecare din noi avea deja carnet de student la anul intai, sectia de jurnalistica a Universitatii de Stat din Chisinau.

Deoarece eram boboci, iar, traditional, 7 noiembrie era zi cu parada in centrul Chisinaului, nimeni din noi nu am indraznit sa lipsim de la demonstratia prilejuita de o aniversare a revolutiei din octombrie 1917. Era strict interzis sa nu participam, foarte strict. Mai ales ca-l aveam in calitate de sef de catedra pe Valentin Klobutki, un om parca nu atat de rau, dar chipul caruia ne preintampina ca trebuie sa avem frica de el. Si ca se aporopia prima sesiune din viata noastra studenteasca, de rezultatele careia depindea daca vom avea sau nu bursa.

Fotografia a surprins un moment de asteptare pentru a merge in coloana ce se indrepta spre monumentul lui Lenin, aflat pe atunci in fata cladirii Guvernului. Eu nu ma gasesc in aceasta poza, dar ii descopar cu frumoase amintiri pe colegii Rodica Iuncu, Valentina Vatavu, Tatiana Corai, Larisa Ciupii, Igor Ignat, Valeriu Saharneanu, Vasile Ceoarec, Valentina Doroftei, Ala Bologan si altii.

Ala, apropo, este persoana care a postat acum cativa ani aceasta fotografie pe Facebook. A facut un lucru bun. Ca tare putine poze am din timpul studentiei.

ERA ANUL 1992, ANUL CRUCII MINERIADEI AJUNSE LA BĂLȚI

Poza de mai sus are o vârstă de circa trei decenii. E făcută în anul 1992, an când câțiva jurnaliști din Bălți am început editarea săptămânalului "Curierul de Nord", primul ziar de limbă română de după cel de-al doilea război mondial.

Interesul față de această publicație periodică a fost atât de mare, încât în una din zilele acelui an ne-am pomenit în redacție cu poetul român Ioan Alexandru. Acel Ioan Alexandru, care un an mai devreme, pe 26 septembrie 1991, a reușit să-i liniștească pe minerii răzvrătiți care ocupaseră Parlamentul Roman.

Presa timpului scrie că poetul și senatorul PNŢCD, Ioan Alexandru, le-a vorbit minerilor înfuriați despre Hristos, despre creștinism, despre democrație. "El le striga acestora, cu o cruce de placaj într-o mana (crucea care-l însoţise în Piața Universităţii în timpul carnagiului de pe 21 decembrie 1989) şi cu cealaltă ridicată profetic deasupra capului, să nu facă vărsare de sânge în Parlament şi să părăsească Instituţia asupra căreia atacurile violente însemna tot atâtea lovituri date democraţiei. La un moment dat se întâmplă un fapt incredibil: îl văd pe Ioan Alexandru ținând un piron și pe un miner bătând pironul cu o rangă în peretele din spatele prezidiului Camerei Deputaților. De piron Ioan Alexandru a agăţat crucea lui traforată în placaj şi pilogravată cu linii grafice inspirate din arta ţărănească."  https://renasterea.wordpress.com/category/mineriada-1991/)

Cunoșteam, dar nu chiar tot, ce s-a petrecut la București în acele vremuri zbuciumate. Ioan Alexandru, poetul si senatorul român, a intrat în redacția noastră să ne încurajeze și să ne spună adevărul despre mineriadă. Ne-a și lăsat o copie a Crucii ce o purta permanent cu el, Cruce pe care am agățat-o la intrarea în redacția noastră. Iar la despărțire ne-am și fotografiat chiar în fața clădirii, de fapt, un bloc locativ la parterul căruia se afla și redacțiile a două publicații locale.

In prezent, la Bălți nu se mai editează nici unul din acele două ziare. Crucea Poetului o mai fi fiind pe undeva, că nu putea sa dispară așa, fără urme. Iar Sufletul celui mai important poet religios al românilor, al omului de cea mai înaltă spiritualitate, cu o viață sfântă si complet devotat lui Iisus Hristos şi poporului român, ne urmărește de sus, amintindu-ne că "Noi vrem să fim un neam sfânt între toate neamurile pământului!"

 "CUM NIMIC NU SE INTAMPLA... INTAMPLATOR PE LUMEA ASTA"

Unica poza pe care o am cu Sandu Costiuc este aceasta, dovada ca am fost si colegi de serviciu in cadrul redactiei ziarului raional din Rascani, "Scanteia". E facuta, cred, in toamna anului 1975, adica in primele mele luni de activitate oficiala la respectiva institutie. Si deoarece Sandu avea experienta unui an si ceva de lucru la "Scanteia" si era absolvent al facultatii pe care am absolvit-o si eu, sufleteste m-am apropiat cel mai mult de el. Mai ales ca Parjota, satul lui de bastina, era la o azvarlitura de bat de centrul raional si mergeam împreuna uneori, dupa serviciu, sa inoptam in casa parintuilor lui.

Ne-am despartit prin ianuarie 1976, cand am obtinut o rerepartizare la un ziar de tiraj mic din Balti, unde am primit si un loc de trai intrun camin muncitoresc si de unde puteam sa merg la Corlateni, la parinti adica, mult mai usor si oricand imi doream.

Sandu, insa, a ramas sa fie acelas Sandu, vesel, mereu pus pe glume, un om de cuvant si prieten bun. Ne intalneam mai rar, daca aveam poate vreo deplasare la Rascani, sau la intrunirile jurnalistilor organizate periodic in scop de perfectionare.

Ultima data l-am intalnit pe Sandu, fiind in trecere spre Costesti. Inconjurat de mai multi amici chiar pe strada centrala a oraselului, taifasuiau despre nu stiu ce si s-a bucurat mult cand am oprit masina si am iesit sa-i strang mana. Nu am stat mult deoarece nici nu prea aveam voie sa stationez in acel loc. Dar am convenit sa ne intalnim destul de repede la Balti. Avea sa-si rezolve o problema in capitala de nord.

Imi este rusine sa recunosc ca nu am mai avut nici o intalnire cu Sandu. Nici nu mai tin minte din care cauze. Dar am ramas trasnit cand am aflat ca Sandu... nu mai este printre noi. Cum s-a intamplat, ce a patit?, nu cunosc pana astazi.

De fapt l-am cunoscut pe Sandu Costiuc din gazeta raionala "Scanteia" unde si eu, si el, elevi fiind, publicam articole din localitatile unde locuiam. Mai tarziu, ne-am intalnit la facultate si eram oaspete des in odaia in care locuia din caminul studentesc nr.7. Acolo l-am cunoscut si pe Costica Partac, viitorul director general al Televiziunii Naţionale între anii 1990-1994.

Apropo, acum ceva timp, Valeriu Turea, un alt coleg de-a lui Sandu Costiuc, a postat pe facebook o poza cu intreaga grupa de jurnalisti, absolvenți ai anului 1974. Valeriu isi motiveaza postarea afirmand ca "La 4 august a fost ziua de naștere a lui Costică Parțac". Am lasat si eu sub aceasta poza colectiva urmatorul comentariu: "De ce s-o fi aflat alaturi Costica Partac si Sandu Costiuc?". Iar Turea-mi raspunde: "cum nimic nu se întâmplă... întâmplător pe lumea asta". Turea este diplomat cu experienta. Stie el ce spune.

 KIMY, PISOIUL CARE MA URMAREA DE PE PERVAZ

Kimy este (inca mai cred ca-i viu) un motan dragut, destept, intelept si alintat din familia lui Sandu si a Rodicai, despre existenta caruia am aflat inca in timpurile cand cei doi de-abia puneau la cale intemeierea cuplului. A fost o perioada ca a abitat la Balti, atata timp cat baietii au mers intro vacanta peste hotare. Anume atunci am devenit prieteni, se pare, foarte apropiati.

Deoarece imi plac mult animalele, am incercat sa-l pornesc la fuga dupa mine, desigur in conditiile unui apartament cu doua odai. M-a inteles corect si a acceptat provocarea.

Apoi m-a provocat sa-i ofer o maslina sa se joace cu ea asa cum stie doar el. O arunca astfel ca sa cada intrun loc unde nu putea fi vazuta. Se invartea, se chinuia pana scotea maslina de dupa frigider.

Nu-i placea sa fie mangaiat. Cel putin, nu suferea sa-l ating eu. Dar dimineata, pe la orele 5-6 intra in camera mea si urca pe pervazul ferestrei. Si urmarea de la etajul 4 cat de matinali sunt baltenii si ce fel de fiinte mai misunau prin curte. Iar cand i se facea lehamite de tot ce vedea jos prin plasa geamului deschis, isi arunca privirea spre patul unde dormeam eu. Fara sa scoata macar un sunet. Si ma privea atat de sincer si atat de bland.

A acceptat doar mangaierile nepoticai, Magdalena, care, se pare, se bucura de cea mai mare atentie din partea lui Kimy. Si ea, nepotica, nu se lasa mult asteptata sa se foloseasca de bunatatea pisoiului.

In copilaria Rodicai, i-am adus un mâtisor sa-l ingrijeasca si sa-l creasca. Pana la urma, Tom - ca asa l-a numit fiica - a avut mai multa grija de ea. Iar cand Rodica lipsea, Tom care atinsese circa o jumatate de metru lungime, se apropia de mine si daca eram culcat pe divan, se-ntindea alaturi si-ncepea sa toarca. Simtea el ceva in partea stanga a pieptului meu.

PESTE DRUM DE CASA PĂRINTEASCĂ CU ION, PĂRINȚII LUI ȘI CU AMINTIRILE DESPRE ȘOTIILE NOASTRE DIN COPILĂRIE

O amintire scumpa din copilaria si tineretea mea si nu numai a mea. Poza de mai sus ii reprezinta pe toti membrii familiei lui Volodea si Olea Talambuta  - ca asa le zicea lumea in Corlateni - care au fost vecinii de peste drum ai parintilor mei, Dumnezeu sa-i aiba in grija Lui si pe vecini, si pe parinti. Poza e facuta de mine probabil prin anii 80 ai secolului trecut, cand Radu Talambuta, virtuosul viorist de astazi, era purtat inca in brate de taica-su. Iar parintele lui Radu, acordeonistul, Ion Talambuta, era si continua sa fie prietenul meu de copilarie si de multe nazbatii.

Era, probabil, vreo sarbatoare ca Ion impreuna cu sotia sa Lorica si cei doi puradei, Domnita si Raducu, au sosit de la Chisinau la Corlateni sa-si vada parintii si casa parinteasca. Iar, aici, si eu bob sositor, tot la parinti si tot la casa parinteasca am sosit. Momentul cel cu fotografiatul s-a intamplat cand toti Talambutii au iesit in drum: tinerii sa porneasca spre Chisinau, iar parintii sa le ureze drum bun. Am iesit si eu cu FED-ul meu din cealalta parte a drumului sa-i petrec si am vazut in ochii parintilor lui Ion un semn ca deja le este dor de cei care inca nu pornise masina spre capitala.

Cu Ion, iar acum si cu intreaga lui familie, am avut si continui sa am o legatura deosebita, ca sa nu o numesc doar prietenie. La anul intai de universitate am stat impreuna in aceeasi gazda cateva luni. Dupa facultate, o perioada indelungata am activat in calitate de reporter teritorial la Comitetul pentru radio si televiziune si ne vedeam des cu Ion si Lorica - Ion isi facea serviciul in Orchestra "Folclor", iar Lorica - la redactia muzicala radio.

In ultimul timp ne intalnim mai rar, uneori doar la cimitir, de Blajini. Si ne invaluie amintirile: cum ii ajutam pe parinti sa culeaga struguriii, cum mai nu am incendiat o scarta de paie din curtea Talambutilor, cum, studenti fiind, mergeam pe la nunti si cumetrii, Ion si colegii lui sa cante pentru nuntasi si cumetri, eu sa ma vad satul si sa ma fac ca stiu a bate toba. 

Mandria lor, a lui Ion si Lorica Talambuta, sunt Domnita si Radu, iar acum si nepotii. Nu stiu daca am si eu dreptul sa ma mandresc putin cu generatia mai tanara a Talambutilor, dar, sa stiti ca, atunci cand aud vioara lui Radu, vibrez si eu ca si struna pe care o manueste. Si imi trece prin cap o idee ca buneii lui, acolo, sus, unde se afla, il aplauda frenetic.

P.S. Aceasta ultima poza o postez mult mai tarziu decat celelalte, dupa ce mai rasfoind arhiva, am dat de ea. Tine de anii 70 si ceva ai secolului trecut, iar evenimentul s-a produs in curtea casei parintesti a lui Ion Talambuta a doua zi dupa ce acesta si Lorica si-au jucat nunta. E un fel de benchet cu zeama de a doua zi, dar si cu multa muzica, unde dirijor a fost si cuconul mire. Il puteti vedea cu acordeonul in mani, alaturi de Anatol Golomoz la tambal, Alic la nai si inca cineva pe care nu l-am cunoscut, la contrabas, dar si eu alaturi de Golomoz ingrijorat daca nu cumva acesta rupe strunele tambalului. In randul doi, dreapta - tatal meu cu un pahar de vin in mana (ca intarziase la zaiafet), socrul cel mare si Valentin Enache, un bun vecin pentru toata mahalaua. E si soacra cea mare, in randul unu, alaturi de o sora a cuconului mire. Ex, ce-as mai striga si azi AMARRRRR!

P.S. din 4 februarie 2021 

E un mare noroc sa ai prieteni. Am descoperit astăzi niște poze postate de către jurnalistul Vasile Iustin Mija, poze pe care doar el știe de unde le-a luat. Iata-le. In toate îl găsesc pe Ion Tălămbută, acordeonistul și prietenul din copilărie de peste drumul casei părintești.