"STRUGURAȘ DE PE COLINĂ, SPUNE-I BADELUI SĂ VINĂ..."

Această poză reprezintă baștina mea și e făcută de pe dealul Corlăteni-ului, de la locul unde se află via Dumbrăvenilor, care în prezent locuiesc în casa unde am crescut eu. E vorba despre fiica sorei mele Violeta și soțul ei, Ion, ambii Dumbrăveanu. Poza e din toamna anului trecut, înregistrată în timpul recoltării strugurilor de pe moșia lor.

Și în toamna anului curent am participat la culesul strugurilor. Am mers pe deal cu câteva zile mai târziu decât anul trecut și am strâns o roadă mai modestă. Dar suficientă pentru a completa cada cea mare cu boabe dulci de poamă. Sper să avem și cu ce ne lăuda când vom da mustul în beci. Ca să vă putem comunica mai târziu cât e de tulburel... tulburelul din această toamnă. De Hramul satului, ultimul din anul în curs. 

Completez relatarea mea cu câteva imagini filmate acasă, chiar în curtea casei părintești. Unde cresc vreo zece - douăzeci tufe de poamă din cea aleasă. Care, deja câțiva ani la rând, rodesc struguri de o frumusețe rar întâlnită. Vă puteți convinge privind aceste două secvențe video. În primul film suntem la recoltarea roadei acum câteva zile și în care observăm că până și cățelul de lângă poartă se bucură de recoltă. Cel de-al doilea film l-am găsit în arhiva mea și reprezintă roada anului trecut, crescută pe aceleași tufe de viță de vie. Și în primul caz, și în al doilea, strugurii sunt de invidiat.

 

Mai mulți ani în urmă, Iura, un verișor de-al meu care activa în calitate de agronom în cadrul unei gospodării agricole din satul Gâsca de lângă Bender, mi-a făcut cadou câțiva butași de viță de vie soi Moldova. Mi-a zis să-i plantez la Corlăteni pentru tanti Xenia, care a fost mama mea și sora mamei lui. 

S-au prins bine butașii, doar că nu prea rodeau. Până am aflat pricina: câteva  tufe de soi zis bakon încetineau dezvoltarea  poamei aduse de la Gâsca.

Iar Ion, actualul gospodar al casei, le-a dezrădăcinat și a sădit în locul lor ceea ce știa bine că va bucura ochiul și sufletul tuturora.

TATA A VRUT SĂ MĂ ÎMBRĂȚIȘEZE ÎNAINTE DE A-ȘI DA SUFLETUL

Pe 5 martie 1985 am văzut cum moare un om. Murea nu un oarecare cineva, ci chiar tatăl meu.  

În ajun am stat toată noaptea alături de el la spitalul oncologic din Bălți. Ca spre dimineață, medicii să mă sfătuie să-l duc acasă. Să moară în cuibul lui. 

Iar noaptea dintre 5 și 6 martie l-am ținut în brațe până și-a dat sufletul. Că-l văd și astăzi cum încerca să ridice brațul drept să mă cuprindă înainte de a pleca în infinit. De parcă avea de gând să-mi spună: adio Pavluşa! Dar nu i-au ajuns puteri.

Mi-amintesc deseori de acel moment și nu pot înțelege de ce nu realizam atunci că tata pleca să nu mai revină. Să nu-l mai văd niciodată. Fizic să nu-l văd, deoarece în vis îmi apare de foarte multe ori. 

La momentul morții lui tata, Rodica încă nu era în viață. Ea s-a născut cu aproape doi ani mai târziu. După surioara sa mai mare, Gabriela, care a murit în maternitate pe 28 noiembrie 1985, la doar două zile de la naștere. Chiar medicii din instituția în care se născuse i-au pus diagnosticul: родовая травма головного мозга, кровоилеание в мозговой ткани головы.

Gabriela s-a născut după aproape șapte ani de la căsătoria mea cu mama ei. Rodica - cu un an si ceva mai târziu.

Doamne, cât de repede se călătorește această viață! Tata ne-a părăsit acum 38 de ani. Cam tot atâția aveam și eu. Iar lui tata nu i-a ajuns circa 3 luni ca să rotunjească 60.

ÎNTÂI SEPTEMBRIE, CU MAGDALENA, ELEVĂ ÎN CLASA ÎNTÂI 

Am descoperit mai ieri pe facebook o discuție dintre o mamă și o fiică, care mi-a îmbujorat și înlăcrimat ochii. Mama este fiica mea, Rodica. Iar interlocutoarea ei este Magda, nepoata mea și fiica Rodicăi. 

- Ce îți place ție să faci, Magda?, o întreba mamă-sa după prima zi de școală a fiicei.

- Să merg la școală, fu răspunsul.

Maică-sa și-a exprimat doar speranța că Magdalena își va păstra acest entuziasm pentru mulți ani înainte!

Să fie într-un ceas bun și cu noroc!, zic și eu.

POZĂ CU MAMA, TATA ȘI SORA. SUNT ÎNGERII MEI, SOSIȚI LA ROKYTNICE ÎN ANUL 1969, PE ADRESA ПОЛЕВАЯ ПОЧТА 83011  

Pe verso-ul acestei poze găsesc scrisul mamei: "Scumpului nostru fecioraș și frățior. Păstrează ca amintire această fotografie de la părinți și surioară. 22.03.1969."

Trecuse șapte luni de la intrarea forțelor armate ale URSS în Cehoslovacia. Iar eu îmi făceam serviciul militar în cadrul unei unități aflată în localitatea Rokytnice din acea țară. Până la demobilizare mai aveam un an și ceva.

Astăzi, când a trecut - nici nu pot să cred - mai mult de o jumătate de secol de la acel moment, când sunt cu circa 30 de ani mai în vârstă decât avea atunci mama, deseori mă întreb ce gândea ea, rămasă în singurătate, despre mine, despre tata, despre sora Larisa și despre cum își va organiza ea mai departe viața. Pentru că în august din 1968, rezervistul de tata, la 46 de ani pe care-i avea, fusese mobilizat în armată și dus nu se știe unde. Sora avea  ocupația ei la școala de medicină din Bălți, iar eu de câteva luni eram ostaș în termen și mă aflam la școala de sergenți din cadrul unei unități militare din Ucraina.

Știți ce a făcut mama când s-a pomenit în această situație? A urcat în autobuzul de pe ruta Bălți-Nicolaev și a poposit la poarta unității militare din orașul de pe malul râului Bug. Să mă vadă nevătămat și să se încredințeze că tata se va întoarce acasă.

Iar peste câteva zile trupele sovietice au intrat pe teritoriul Cehoslovaciei. Ca în octombrie, după absolvirea școlii de sergenți, un grup de moldoveni, printre care eram și eu, să fim îmbarcați în vagoane și duși în Cehoslovacia.

De unde să fi știut atunci, la vârsta pe care o aveam, cât e de mare dorul unei mame față de ființa căreia i-a dat viață?

Azi, la cei peste 70 de ani ai mei, aș cădea în genunchi în fața mamei, dacă ne-am pomeni în acea situație. Iată de ce chipurile celor trei din fotografia pe care mi-a trimis-o în martie 1969 pe adresa Полевая почта - 83011, mi-au părut niște îngeri, veniți pe calea poștei militare să mă păzească de rele. Le-a reușit, dacă am ajuns să înțeleg acest adevăr.  

 

 "E FĂCUTĂ CU FED-UL CEL BĂTRÂNEL"

Răsfoiesc blogul fiicei mele, care ține de timpurile studenției ei. În una din zile, am găsit nişte fotografii foarte simpatice realizate chiar de dânsa. Sunt însoțite de un text care îmi răscolește sufletul și care ar fi mare păcat dacă nu l-as copia ca sa-l plasez aici. Iată-l. E datat cu 13 aprilie 2008.

"In sfarsit! Acum ceva timp am facut o zi de "terapie fotografica". A fost minunat. Mi-am luat FED'u cel vechi si prafuit de vreme si duse am fost. Si uite ca abia acum am reusit sa dau pelicula la scanare. Sunt oarecum multumita de rezultate. Țotusi a fost prima sedinta, in care a fost implicat FED'u, care s-a "odihnit" mai bine de 10 ani. L-am gasit ascuns prin rafturile lui taica-meu. Printre ele am mai gasit si cartulia lui, dar si una de la Kiev. Pacat ca nu mai avem si Kiev'u.

FED'u m-a facut sa-mi aduc aminte de atatea. De copilarie, cand sedeam in baie, cu beculetu' ala rosu. Baia era camera noastra obscura. Ieseau poze frumoase, alb-negru. Toate cele diferite solutii, insasi procesu de developare, apoi de "coacere" a fotografiilor. Mai intii in primul vas, printr-o solutie, apoi in urmatorul.

Antreul era acoperit de ziare, muuulte ziare, pe care eu le acopeream cu fotografii. Eram atat de fericita, manuiam trecerea fotografiilor prin solutii, de ziceai ca faceam asta de-o viata. Astea sunt senzatiile de acum, desi trecusera ani buni... 

Cand am deschis FED'u ca sa bag o pelicula, am dat p/e o alta. Din pacate nu stiam ca avea o pelicula. Imi pare rau ca s-a pierdut, tre' sa fi fost ceva frumos si alb negru sigur. Frumos pt ca tine de trecut...Amintiri, rafturi de amintiri..."

Sunt făcute cu FED-ul cel bătrânel, zice Rodica. Cu FED-ul pe care l-am folosit eu de când mă știu. Și cu care a încercat și ea sa învețe arta fotografică.

AGRIȘUL NEPOTEILOR DE LA CHIȘINĂU A CRESCUT CÂT COPACII ȘI DĂ ROADE FRUMOASE. DOAR CĂ NU ARE CINE SĂ LE CULEAGĂ

Zilele acestea culeg agrișe. De pe crengile unui arbust neobișnuit de înalt, pe care l-am plantat acum câțiva ani cu o înălțime de doar vreo 60 de centimetri. Și pe care, simbolic, l-am dăruit nepoatei Magdalena. 

Pentru că acum un an și ceva fiica-mea a adus pe lume și un băiat, iar arbustul cela s-a făcut de vreo doi metri și ceva, am dăruit (tot simbolic) o jumătate de agriș și lui Doru, nou-născutului. Care e flăcău deja.

Deci, zilele astea culeg agrișe. Pentru că în anul curent a crescut o roadă foarte frumoasă și nu am reușit într-o zi să strâng întreaga recoltă. Dacă nu vine ploaia, merg astăzi să închei recoltarea acestor delicioase fructe. 

Și trec, de mâine, la dulceață. Bănuiesc că nici nu vă închipuiți cât e de potrivită și necesară s-o guști în toiul iernii la un ceai.

În context fiind spus, îmi amintesc că acum mulți ani, pe locul unde crește și dă roade bogate agrișul ăsta înalt, se juca Rodica, mama nepoților Magdalena și Doru. Eu munceam la pământ, iar fiica-mea îl dădăcea pe Tom. A fost un pisoi drăguț, blând și alintat care mergea cu noi și căuta joacă întotdeauna. 

NEPOȚICA CĂTĂLINA M-A FĂCUT ASTĂZI SĂ MĂ SIMT MÂNDRU ȘI ONORAT CĂ SUNT PARTE DIN NEAMUL DUMBRĂVENILOR

Un sentiment de mândrie m-a îmbrățișat astăzi. Nepoțica, Cătălina Dumbrăveanu, a absolvit Universitatea din Petroșani, România. 

Știind-o silitoare în toate, înclin să cred că această diplomă i-a fost înmânată anume pentru silință și eforturi deosebite în procesul de studii. Or textul care însoțește această mențiune așa și indică: "Pentru aprecierea eforturilor depuse de-a lungul perioadei de studiu și pentru anii frumoși petrecuți pe băncile facultății." 

Pentru notele care le-a luat și pentru cunoștințele acumulate la Universitate încă urmează să o apreciem și noi de-a lungul vieții.

Un lucru este clar. Surcica nu sare departe, Dumbrăvenii și în Hunedoara rămân Dumbrăveni.

 "SĂ NU NE RĂZBUNAȚI, DAR SĂ NU UITAȚI!",

sau DE CE AM STAT LA UN SPCTACOL TIMP DE DOUĂ ORE ÎN PICIOARE

Zilele trecute am fost la un spectacol prezentat pe scena Naționalului "Vasile Alecsandri" din Bălți de trupa Teatrului "Mihai Eminescu" din capitală. Este vorba despre "Dosarele Siberiei", spectacol prezentat în cadrul unui turneu prin localitățile republicii și montat acum câțiva ani "pentru a păstra vie în memoria noastră realitatea trăită de mii de basarabeni ridicați și duși în Siberia".

Prima impresie, ce am avut-o chiar în timpul desfășurării evenimentelor după ridicarea cortinei, a fost că Naționalul din Chișinău nu are atâția angajați câți actori au ieșit în scenă. Pentru că aceștia au trăit viața tuturor basarabenilor trimiși forțat în Siberii în cele câteva valuri de deportări. Și că în două ore și ceva cât a durat spectacolul, nu au încăput toate chinurile și grozăviile prin care au trecut buneii, străbuneii și părinții noștri.

Sala teatrului a fost arhiplină, încât multă lume a luat loc chiar pe scările ei. Ca să învețe a trăi. Așa precum ne-au dat de înțeles unele personaje din spectacol: "Omul rămâne Om chiar și în fundul iadului", ori "Nu te lăsa băiete, vinde-ti munca atât cât să nu mori de foame, dar să nu-ți vinzi sufletul!" și "Să nu ne răzbunați, dar să nu uitați!"

Scenariul aparține lui Petru Hadârcă și Marianei Onceanu și a fost scris după memoriile Ecaterinei Chele, Margaretei Cemârtan-Spânu și Ion Moraru, iar regia artistică e semnată de către același Petru Hadârcă. E vorba, deci, despre un spectacol documentar, cu personaje concrete ridicate din Sângerei și transportate în vagoane de vite în fundul Rusiei și stabilite cu traiul și cu munca într-un colhoz dintr-o pădure siberiană.

Repet, în timpul acestei reprezentații sala Naționalului bălțean a fost arhiplină. Mulți din spectatorii prezenți au stat în picioare ori și-au improvizat un loc de șezut pe scările sălii. Am stat și eu două ore și 15 minute în picioare, dar nu am simțit oboseală. Și doar lacrimile, am simțit, că obosesc să nu apară în ochii multora dintre spectatori, în momentele când Ecaterina și Constantin Chele, Lealea Cojocaru, Margareta Spânu, Ion Moraru, bunicul Pintilie Oloinicu, Valentina Cafencu și alte personaje cu nume reale din spectacol și-au împărțit păsul cu martorii din fața scenei.

După vizionarea spectacolului, actriță Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Bălți, Natalia Lupacescu, a scris pe o rețea de socializare următoarele:

"Am filmat doar o clipă pentru că nu mă puteam opri din aplauze. Un spectacol atât de binevenit pentru Bălţi, "Dosarele Siberiei"! Am simţit un moment de curaj nespus pentru patria noastră, pentru neamul nostru! Nu vreau să intru în polemică cu nimeni, fiecare are dreptatea lui, dar după atâtea fraze auzite, cică " Бельцы русский город", doresc să-i mulţumesc din suflet primarului din Sângerei pentru provocare, ori oraşul nostru ştie să-i raspundă lui Eminescu: TRĂIASCĂ NAŢIA - SUS CU DÂNSA!!!!"

Spectacolul s-a produs în seara zilei de 13 iunie, iar ziua la Sângeri a avut loc dezvelirea unui monument dedicat basarabenilor din partea locului deportați în Siberia.

Pozele și video-urile de mai sus le-am preluat din internet. Tot aici puteți viziona spectacolul în întregime prezentat la Buzău, România.

 "CU PRIMĂVARA  ÎN BRAȚE ȘI ÎN  SPATE"

Știți cine se ascunde dincolo de spatele acestor două ființe? 

Când am întâlnit poza, am trecut pe lângă ea. Dar ceva m-a făcut să revin. Prea apropiate mi-au părut detaliile din această poză. Pentru că am întrezărit în părul de pe capul celor două ființe ceva cunoscut. Și un cireș înflorit în față, sau un vișin. Ca în curtea casei părintești. Ca la Corlăteni. 

Și niște cârlionți în plete. La una și la cealaltă. Fix cum apăream eu când îmi creștea părul prea lung.

Și un titlu ingenios sub fotografie. Îl puteți citi mai sus.

Nici nu-i de mirare. Rodica nu putea să întituleze altfel această poză. O fi și ideea nepoțicăi. A Magdalenei, bănuiesc.

PATRU. AȘA ARATĂ FERICIREA, ZICE SCRIITORUL IONEL CĂPIȚĂ

Am devenit bunel la o vârstă prea înaintată pentru asemenea treabă. Prima dată a fost când împlineam 67 de ani, la nașterea nepoțicăi. În martie trecut, am devenit și bunicul lui Doru. 

Azi Magdalena e deja elevă. Iar nepotul crește și îmi trimite semnale să-l visez. Vrea să-mi spună că ar face o trântă cu mine, dar are grijă să nu mă facă de râs.

Știu, nepoții sunt balsamul care îi fac fericiți pe toți buneii.  Iată de ce mă simt obligat să-i mulțumesc colegului meu de facultate, scriitorului Ionel Căpiță, care a scris un poem consacrat nouă: fiicei, ginerelui Sandu, nepoților și mie. Poezia se numește "Așa arată Fericirea". Se referă la poza de mai sus.

MAIA SANDU: "COPIII NĂSCUȚI ÎN ZIUA ADUNĂRII "MOLDOVA EUROPEANĂ" VOR MERGE LA ȘCOALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ"

Din motive de sănătate nu am participat la Adunarea "Moldova Europeană" din 21 mai curent. Dar am fost prezent cu gândul și cu sufletul acolo, în PMAN, urmărind pe internet tot ce s-a întâmplat în centrul capitalei RM. 

A fost un ocean de oameni. Unul neînregistrat nici la o altă Mare Adunare Națională, cu excepția, poate, doar a celei din 27 august 1989.  Când Piața "Victoriei", cum se numea în acele timpuri, a fost neîncăpătoare, încât delegații au ocupat toate parcurile și piețele alăturate, anunțau cronicile timpului.

Prea puțină încredere că cineva a reușit să numere exact participanții  la Adunarea "Moldova europeană" desfășurată duminică. Deoarece, nici nu e posibilă o asemenea numărătoare. A contat altceva. 

Întrunirea a fost organizată din inițiativa președintelui Republicii Moldova, Maia Sandu, și a fost susținută de Guvern și Parlament. Iar la lucrările ei a participat și doamna Roberta Metsola, președintele Parlamentului European. Anume dânsa ne-a încurajat anunțându-ne că „Europa este familia voastră și e dreptul dvs de a alege destinul țării voastre! Voi alegeți Europa și Europa vă va primi cu brațele și inimile deschise. Veți aduce o bucată din Moldova în Europa și veți face Europa mai puternică.”

"Ne-am adunat tot neamul grămăjoară, din toate raioanele Moldovei, ne-am adunat în peste 50 de orașe din lumea întreagă, ne-am adunat și am spus răspicat că Moldova este europeană și că locul țării noastre este în rândul țărilor libere din Uniunea Europeană", a vociferat de la tribuna Adunării și președinta Maia Sandu. Dânsa a concretizat că copiii născuți în ziua Adunării "Moldova Europeană" vor merge la școală în Uniunea Europeană.

Optimist, în acest sens, a fost și compozitorul Eugen Doga. Domnia sa ne-a sfătuit să mergem după Soare. El nu ne poate minți, a precizat Maestrul. 

Pe parcursul întrunirii microfonul a fost oferit unui număr mare de oratori. Toți ei au exprimat încrederea și susținerea cursului european și au cerut guvernaților să accelereze ritmurile de aderare a RM la Uniunea Europeană.

Un lucru a rămas nu prea clar: de ce Maia Sandu nu declară europenilor că moldovenii sunt români.

Dar să revenim la oceanul nostru de oameni. Despre care cred că nu este atât de important să-l supunem unei operații matematice. Pentru că s-a văzut de la o poștă câtă lume s-a adunat în PMAN. Un număr mult mai mare decât și-ar fi închipuit hoții și trădătorii de Patrie. Care chiar în aceeași zi au încercat să organizeze mitinguri de protest împotriva aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană.

Portalul deschide.md a scris că "în cadrul Adunării Naționale "Moldova Europeană" au participat între 75000 - 80000 de persoane, ținând cont de faptul că fluxul era continuu."

P.S. Pe 27 august 1989 am fost prezent la ediția întâia a Marii Adunări Naționale, în cinstea căreia a fost rebotezată Piața Victoriei din centrul Chișinăului. Privind online evenimentele produse ieri în aceeași piață cu un alt nume, am avut senzația că ne-am întors cu 34 de ani în urmă. Și niște lacrimi de bucurie m-au făcut să înțeleg că basarabenii au reușit în sfârșit să aleagă grâul din neghina, vorba  marelui Ion Druță, participant și el la prima ediție a Marii Adunări Naționale.

(Toate pozele care însoțesc acest text sunt preluate din internet)

ZECE ANI DE ȘCOALĂ, CÂT O VIAȚĂ CARE NU POATE FI UITATĂ

Mai multe fotografii dintre cele mai scumpe pentru mine, sunt din perioada anilor de școală. Dar mă mir că nu am nici una în această categorie din primii patru ani de studii. Bănuiesc că eram prea mici ca să înțelegem cât de scumpe pot fi fotografiile din acei ani la o vârstă mai înaintată.

Deși nu e din primii ani de școală, nici poza de mai sus nu am avut-o în albumele mele. Mi-a făcut-o cadou Ala Bologan-Sergentu, o colegă de facultate, originară din Recea, Râșcani. O fi întâlnit-o la cineva dintre consăteni, poate chiar la colegii săi de școală. 

Poza reprezintă ansamblul de dansatori al școlii din Corlăteni, participant la un festival zonal desfășurat în satul Sturzăuca, Glodeni. Eram, probabil, în penultimul sau chiar ultimul an de studii, adică prin 1965-1966. E o amintire frumoasă la care țin deosebit de mult. Pentru că cei zece ani de școală, îi am în memoria mea ca o viață care nu poate fi uitată.

DE BLAJINI, TOȚI GRĂMĂJOARĂ CU CEI CARE NE AȘTEAPTĂ

Și în primăvara curentă, de Paștele Blajinilor, cimitirul din Corlăteni și drumul ce duce spre el, au fost neîncăpătoare. 

Pentru că e cam plin, iar locuitorii satului își îngroapă morții în înghesuială. Și pentru că Corlăteni e o localitate mare și cu multă populație. Dar și pentru că copiii, frații, nepoții și toate celelalte rude ale răposaților ce-și duc viața veșnică sub crucile de aici, vin la cimitir nu doar cei de pe loc. 

Azi, apropo, am întâlnit printre cruci pe un bărbat singuratic, care aștepta să i se alăture cineva din apropiați lângă mormântul părinților lui. Și care-mi povestea că se simte strein în satul în care s-a născut, deoarece a slujit mai întâi în armata sovietică, apoi în cea rusească, undeva în apropiere de granița cu China. Și care, mai zicea el, a făcut școala militară împreună cu răposatul Alexandr Lebedi.

Iar drumul care duce spre cimitir e plin cu automobile sosite din toată republica ca să nu zic din întreaga lume.  

Eu, am sosit de la Bălți direct la cimitir, cu autobuzul. Unde eram așteptat de sora Lealea, nepoțica Violeta și strănepoțica Raluca. A lipsit doar soțul Violetei, Ion, internat în spitalul din Bălți după o operație de apendicită, și fiica lor, Cătălina, fiind la studii în Petroșani, România.

Am venit, ca și în alți ani, să mă simt copil și tânăr. Pentru că aici își au locul de veșnică odihnă tata, mama, bunica și Gabriela, prima mea fiică 

Ciudată situație, dar în acest loc, în cimitir, am întâlnit lume pe care n-o poți vedea în altă parte. Ca să sfătui cu unul din verișorii mei de pe tată, spre exemplu, ar fi trebuit să merg la Moscova, unde muncește de mulți ani. Dar a sosit el la baștină.

Și încă ceva. Acum niște ani am aflat locul unde se presupune că sunt înmormântați buneii mei de pe tată. Nu i-am prins în viață, deoarece i-a răpus o boală cruntă ce a bântuit după războiul al doilea mondial. La presupusul lor mormânt e doar un ciot de cruce din piatră. Trec și pe acolo de fiecare dată când intru pe teritoriul cimitirului. Am făcut-o și astăzi.

Cam așa-s întâlnirile din cimitir. Venim să ne vedem grămăjoară. Fără cei pe care îi pomenim. Fără blajini. Dar și cu ei, pentru că ne așteaptă întotdeauna.