DORUL MEU E CAM RUGINIT. CUM E ȘI LACĂTUL FĂRĂ CHEIE DIN IMAGINE. AM PIERDUT-O, PROBABIL, ORI AM UITAT-O UNDEVA

Acum ceva timp am plasat această imagine pe o rețea de socializare și am comentat-o cu un singur cuvânt: DOR.

Cineva a reacționat prompt tot printr-un singur cuvânt: "Genial!" 

Un bine cunoscut și mult îndrăgit scriitor lăsa sub postare doar o singură propoziție: "O poezie într-o imagine!" 

O doamnă din Șoldănești îmi aplaudă postarea și scrie: "Bravo!"

M-am simțit nu doar măgulit, dar și nedumerit. Scriu postări geniale, dar sunt departe de a fi un Geniu. Fac poezie dintr-o imagine, dar nu sunt poet. Sunt  bravo, dar ocolit de noroc.

Și mă simt obligat să și explic ceva pentru a clarifica situația. 

Dorul meu e cam ruginit. Cum e și lacătul din imagine. Apropo, e fără cheie. Pierdută ori uitată pe undeva. Dar e dor. Cu dimensiuni  enorme. 

Cel mai mult mi-i dor de părinți. De tata și mama. Că tata a plecat primul în lumea de unde nu se mai întoarce nimeni. De asta îl pomenesc mai întâi pe tata apoi pe mama.

Mi-i dor de copilărie cu toate ale ei, bune și dulci.

Mi-i dor de Nistrul de lângă Tătărăuca Nouă și de bunicii de acolo.

Mi-i dor de Gabriela, fiica pe care am așteptat să se nască șase ani și ceva. Și care a avut o viață de doar... două zile.

Mi-i dor și de Rodica cu Sandu, de nepoțica Magdalena și nepotul Doru.

De badea Mișu și toți ceilalți frați și surori - șase la număr - ale lui tata.

Mi-i dor de verișorii de pe mamă, Valeriu și Iurie, primul înmormântat în cimitirul din Bender, iar cel de-al doilea rămas străin printre transnistrenii din același oraș.

Mi-i dor de liniște și pace în lume.

De onestitate și curățenie sufletească mi-i dor.

Îmi este dor de adevăr și neminciună. De tot ce ne face să rămânem Oameni, mi-i dor!

O POZĂ DIN CLASA ZECEA B, DATATĂ CU 1 MAI 1966. SUNTEM PREZENȚI DOAR CÂȚIVA DINTRE COLEGI, SĂRBĂTORIND CA TOATĂ LUMEA

Aflu nu demult că ne-a părăsit Vițu. A fost, de fapt, Victor Cibotaru, coleg de clasă, verișor din partea lui tata, prieten de năzbâtii și mahalagiu. Casele în care locuiam se află una peste drum de cealaltă, iar interesele copilăriei ne adunau deseori într-o curte, ori în alta. 

Vițu a avut încă doi frați și o soră. Dar mai interesant îi era să ne aibă alături pe noi, colegii de clasă. Ultimii ani de viață i-a locuit și a fost înmormântat undeva într-un sat de lângă Chișinău, care face parte din municipalitate. 

Verișorul meu este unul din acești bravi flăcăi, chipul cărora e prezent în poza alăturată. E primul din stânga, rândul doi. Alături e Dumitru Perju, plecat și el la Domnul, iar peste încă o persoană e Anatol Negru, care, ne-a părăsit mult mai devreme.

E o poză, cred, devenită deja istorică. Pentru că nu știu dacă o mai are cineva dintre colegi. Eu am descoperit-o printre filele albumelor mele. Alături de alte fotografii din perioada anilor de școală.

E făcută pe 1 mai 1966, an când am absolvit școala medie din satul natal. Suntem pe stadionul localității din valea Răutului, loc unde sătenii se adunau la o horă, la un meci de fotbal, la orice altă sărbătoare. 

Privesc această poză și-mi dau seama că despre unii colegi nu cunosc aproape nimic. Nici, măcar, dacă mai sunt în viață.

Nu știu nimic, spre exemplu, despre Nina Zaporojanu, aflată chiar în centrul pozei cu o geantă în mână. A fost, poate, cea mai silitoare elevă din clasă. Iar după facultate a obținut repartizare într-o localitate din sudul republicii, unde și-a creat o familie și unde s-a stabilit cu traiul. Ultima oară ne-am întâlnit încă în timpul existenței fostei URSS, la gara auto din Bălți, unde aștepta autobuzul spre Cahul. 

Nimic nu mai știu despre Lidia Burdeniuc și nici despre Ludmila Brumă, aflate în dreapta și stânga Ninei, dar nici despre Olga Grosu, care s-a măritat în sat, iar vremurile ne-au depărtat. Știu că a urcat în ceruri Dumitru Perju, Dumnezeu să-l ierte. A fost omul care ne aduna pe acea toloacă verde de pe malul Răutului. Era cel mai bun fotbalist al școlii și cel mai sincer prieten al tuturor. (E în spatele Ninei, pe stânga).

"A murit" și lunca ceea verde, unde ne adunam pentru a sărbători ori pentru a disputa o competiție sportivă. A arat-o conducerea fostei gospodării agricole colective nu mult după ce am plecat noi. Și școala în care am făcut studii medii a trecut într-o altă clădire. Una mult mai spațioasă, cu trei etaje. Doar că nu mai e liceu. E un simplu gimnaziu. Nu prea are cine să-i treacă pragul. Iar în 1966 am absolvit școala medie două clase dea zecea și una dea unsprezecea.

Veste tristă în a treia zi de Paște: ne-a părăsit actorul și regizorul Silviu Fusu. Cel care a montat la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Bălți mai multe spectacole. Omul care a avut o relație de suflet cu bălțenii. Și care a avut la Bălţi foarte mulţi prieteni ce i-au rămas dragi pentru întreaga viață. Pe lângă faptul că l-am avut și eu de prieten, am făcut împreună facultatea: el literele, eu - jurnalistica între anii 1970-1975. Și am scris mai multe materiale despre activitatea lui la teatrul din Bălți. Într-un interviu realizat în 2004 Silviu Fusu afirma că...

„CEI MAI MARI DUŞMANI POT FI ÎMBLÂNZIŢI, DACĂ NE APROPIEM DE EI CU DIPLOMAŢIE, DÂRZENIE ŞI CREDINŢĂ”

Dialog cu regizorul Silviu Silvian Fusu, care a finalizat zilele acestea montarea la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi a spectacolului „Ultimul urmaş a lui Ştefan Vodă”.

În seara zilei de ieri, 30 iunie, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi a avut loc premiera spectacolului „Ultimul urmaş a lui Ştefan Vodă”, înscris în acţiunile de comemorare a aniversării a 500-ea de la trecerea în eternitate a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Evenimentele din reprezentaţie se petrec în zilele de astăzi, iar sentimentele pe care le trăieşte Urmaşul lui Ştefan Vodă, eroul central al spectacolului, îl fac pe spectator să mediteze asupra celora ce s-au întâmplat acum cinci secole, ori ce ar putea să se întâmple în viitor în spaţiul mioritic unde a domnit Ştefan cel Mare şi Sfânt. În conceptul dramaturgului bălţean Gheorghe Calamanciuc, autorul piesei, ultimul Urmaş a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt este posibil unul dintre contemporanii noştri, dar el ar putea fi şi una dintre persoanele multor generaţii care vor veni.

Regizorul Silviu Silvian Fusu, care semnează regia artistică a spectacolului, a acceptat cu amabilitate să ofere un interviu reporterului săptămânalului nostru, pe care-l prezentăm în rândurile ce urmează. Poza maestrului îmi aparține. 

- D-le Silviu Fusu ce va făcut să montaţi piesa lui Gheorghe Calamanciuc pe scena teatrului bălţean?

- Am o legătură de suflet cu Bălţiul, pentru că aici mi-am început activitatea regizorală prin cele două montări din anii 90 ai secolului trecut  -  „Frunza de la urmă” de Arhip Cibotaru şi „Despot Vodă” de Vasile Alecsandri. În plus, vin cu mare plăcere la Bălţi deoarece sunt de baştină de la nord, din fostul judeţ Edineţ, comuna Parcova. În al doilea rând, am aici, la Bălţi foarte mulţi prieteni care într-un fel mi-au rămas dragi după montările mai vechi. Şi în al treilea rând, atunci când am citit piesa am înţeles că este un material de-al meu, este tocmai ceea ce mă frământă la momentul actual şi pe mine. Apoi tema lui Ştefan cel Mare şi Sfânt în teatru mă interesează de foarte mulţi ani, mai montând spectacole cu acest erou, dar şi interpretând rolul lui Ştefan în numeroase reprezentaţii teatrale. Când am venit la Bălţi, încă nu cunoşteam posibilităţile tehnice ale scenei Naţonalului local, doarece cele două spectacole pe care le montasem în acest oraş au fost jucate la Palatul municipal de cultură, clădirea teatrului fiind atunci în schele. În opinia mea este cea mai bună scenă de teatru din Republica Moldova, iar când am cunoscut îndeaproape trupa am descoperit un colectiv extraordinar, din care face parte şi distribuţia spectacolului.

-Ne puteţi spune în linii generale despre ce este piesa şi evident, spectacolul?

- Piesa este despre credinţă şi necredinţă. Despre credinţă şi necredinţă în istoria, tradiţiile şi viitorul nostru. De fapt dacă ar fi fost voia mea întitulam această piesă întrebându-mă „Suntem chiar ultimii urmaşi a lui Ştefan Vodă?” Montând spectacolul am intrat într-o dispută foarte serioasă cu autorul piesei Gheorghe Calamaniuc, care dă de înţeles că eroul central este ultimul urmaş a lui Ştefan Vodă. Prin intermediul lui Iisus Hristos, pe care l-am adus în spectacol în locul unui preot creat de autor, spunem lumii că ultimul urmaş a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt încă nu s-a născut şi că acesta va domina secole în şir atâta timp cât vom milita pentru un viitor mai bun şi mai fericit. Spectacolul ne învaţă şi ne spune un adevăr biblic: chiar şi cei mai mari duşmani pot fi îmblânziţi, dacă ne apropiem de ei cu diplomaţie, dârzenie, credinţă, speranţă şi dragoste.

- Aţi prezentat spectacolul „Ultimul urmaş a lui Ştefan Vodă” în premieră trei zile la rând. De ce s-a procedat în acest mod?

- Luni, 28 iunie, a avut loc de fapt avanpremiera lui, la care a asistat întreg colectivul teatrului bălţean. Am insistat asupra prezentării a trei premiere pentru a-mi oferi ofranda mea mică acestui colectiv, iar când zic colectiv îi am în vedere pe toţi - butafor, recuzitor, costumier, machior, operatori de la lumini şi sunete, cei care au creat şi executat decorul - pentru munca depusă la montarea într-un termen foarte scurt a spectacolului. Or la Bălţi după cum am înţeles activează un colectiv teatral foarte unit care a lucrat în aceste zile deosebit de mult.

-Din care cauză aţi prezentat spectacolul în premieră absolută în serile următoarelor două zile, adică pe 29 şi 30 iunie?            

- Necunoscând încă destul de bine trupa, în anumite roluri am repartizat două distribuţii. Acest fapt m-a obligat să promovez premiera spectacolului cu ambele distribuţii. Am vrut să fie o sărbătoare, o sanctificare în teatru a Marelui Voievod, aducând un omagiu tuturor înaintaşilor noştri prin intermediul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

- Cine-s actorii care  evoluează în spectacol?

- Rolul central, cel al ultimului Urmaş a lui Ştefan Vodă este interpretat în ambele distribuţii de către neobositul şi talentatul actor Ion Marcoci. De fapt în acest rol l-am distribuit şi pe Constantin Stavrat, care din motive de sănătate nu a ieşit în scenă la premieră. Sper să se facă sănătos până în toamnă când spectacolul va ocupa un loc de cinste în repertoriul teatrului. Ion Marcoci nu a ieşit din scenă timp de două ore cât ţine spectacolul pe parcursul întregii perioade de montare. El a reuşit să însuşească cu brio toată partitura lui care este deosebit de complicată. Rolul eroului Jenică le-a revenit lui Slavian Vlad şi Radu Tabarcea, iar Nepoata este interpretată de către Ala Rusu şi Lilia Ţugui. În alte roluri evoluează Eufrosinia Ureche, Anatol Burlacu, Victor Odagiu, Gheorghe Crudu, Silvia Ţurcanu, şi alţii. M-a ajutat în montarea reprezentaţiei maestrul de balet Irina Formaniuc care semnează coregrafia, Natalia Minenco, asistenta mea de scenografie şi costume, Vasile Petrenco, care este şeful montării artistice, Victor Cicicalo de la coloana sonoră şi alţii.

- Aţi lucrat la montarea spectacolului puţin de tot, doar o lună.

- În toată lumea civilizată la montarea unui spectacol se lucrează nu mai mult de o lună. Precizez că acest lucru poate fi obţinut doar într-un colectiv unde toate structurile teatrului sunt în aşa raport de colaborare cum sunt cele pe care le-am descoperit la Naţionalul bălţean. În plus, sunt un regizor invitat şi ar fi fost o povară prea mare pentru teatrul de la Bălţi dacă îmi puneam în scop să montez spectacolul într-un termen mai îndelungat. Din acelaş motiv şi trupa s-a mobilizat trecând cu uşurinţă peste toate greutăţile. În prima săptămână de montare distribuţia era deja în mizanscenă, în cea dea doua – s-a inclus muzica, iar la începutul săptămânii a treia au fost puse în scenă costumaţia şi decorul. În total, cu cele generale, am efectuat circa 40 de repetiţii.

- Suntem împreună cu cititorii ziarului pe care-l reprezint curioşi să aflăm unde activează în prezent actorul şi regizorul Silviu Silvian Fusu.

- Din iunie trecut, când am fost „rugat” să eliberez postul de director artistic al Teatrului „Ion Creangă” sunt ca şi voi, ziariştii, independent. Aflu însă zilele trecute că problema Teatrului „Ion Creangă" a reapărut în avanscenă şi că tot pentru ceea ce am militat în decurs de 15 ani pe timpul când eram conducătorul acestei instituţii, două hectare de pământ şi trei clădiri, sunt scoase iarăşi la mezat. Ca să vezi, Silviu Fusu, este din nou căutat, pentru că doar eu deţin toate cozile şi aţele care ar permite instituţionalizarea Teatrului „Ion Creangă”. Acum un an am fost „rugat”, cum ziceam, să plec din funcţie după 10 ani de luptă pentru instituţionalizarea Teatrului „Ion Creangă”.

- Aveţi relaţii şi cu alte colective teatrale?

- În prezent colaborez cu mai multe teatre din republică. Pe parcurs am montat cinci spectacole la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, am imprimat le televiziune pentru fondul de aur un spectacol din repertoriul aceluiaş Naţional din Chişinău, am montări la „Luceafărul, iar în prezent încep o colaborare cu Teatrul rus „Cehov”. În timpul apropiat sper să montez „Chiriţa în Iaşi” la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Bălţi. Dar mai sunt şi alte lucruri cu care mă ocup. Anul trecut în satul meu de baştină Parcova, Edineţ, în perioada 25 iulie – 10 august am organizat un festival-tabără internaţional de creaţie la care au participat peste 30 de pictori, sculptori, actori, regizori din Olanda, Rusia, Ucraina, România şi R. Moldova. Pe parcursul activităţii taberei s-a produs tot ce ţine de artă – pictură, sculptură, tapiserie, mască, piese de teatru, spectacole, muzică, etc. Ultimele trei-cinci zile participanţii la lucrările taberei au mers în localităţile rurale din raion, unde a fost prezentată producţia creată în cadrul ei. Începând cu 25 iulie curent vom organiza tot la Parcova ediţia a doua a festivalului la care, sper, vor sosi oaspeţi din Italia, Polonia, România, Franţa, etc. Eu sunt director artistic al acestui proiect, iar director executiv este fermierul Ion Bâlba, care şi-a asumat toate cheltuielile financiare. Cele mai reprezentative lucrări produse în perioda festivalului sunt donate satului, ele urmând a completa fondul unui viitor muzeu de arte. Anul trecut am selectat în acest scop circa 50 de lucurări.

- În rest...?

-În rest, toate bune şi frumoase, regizorul Silviu Silvian Fusu împlinind în 2003 cincizeci de ani. Iar spectacolul „Ultimul urmaş a lui Ştefan Vodă”, montat la Bălţi, este într-un fel jubiliar. Împlinesc 30 ani de activitate artistică, perioadă în care am montat peste 200 spectacole de teatru pe scenele din R. Moldova, România, Federaţia Rusă, Ucraina, Belarusi, Canada şi Marea Britanie. În spectacolul de la Bălţi am adunat metaforele din toate reprezentaţiile pe care le-am montat în aceste trei decenii de activitate. Este un spectacol de metafore, unul de chintesenţă.

A dialogat Pavel DUMBRĂVEANU

“Accente Libere” din 1 iulie 2004

"AȘA SUNT TOȚI CEI CRESCUȚI ÎN BORCANELE SOVIETICE"

De Paște, aflându-mă la baștină, aflu că orașul ucrainean Vinnitsa "a fost ocupat" de ruși. Și că gospodăresc deja din plin în această localitate. A spus-o unul dintre consăteni, care a preluat vestea de la un locuitor din Vinnitsa, sosit cu o misiune specială chiar în Corlăteni.

Consăteanul meu ne-a mai "fericit" cu încă o veste, spunându-ne că și regiunea Odesa este ocupată de ruși. Că a citit chiar el undeva despre asta.

Toate încercările mele - și nu numai ale mele - de a-l aduce pe acest consătean la realitate, nu au avut succes. Deoarece era imposibil să-i închizi gura. Îndată ce se pomenea cu un argument forte că minciuna lui este minciună, tipul iniția o altă discuție cu neadevăruri și mai gogonate. 

Port și astăzi senzația că am avut alături, printre noi, nu un consătean și un fel de rudă nu prea apropiată. Mi s-a părut că discut cu alde Bolea, Țârdea,  Bătrâncea, sau chiar cu Dodon.

Iar un prieten care a reacționat la postarea mea cu acest conținut pe o rețea de socializare a zis un mare adevăr. Așa sunt toți cei crescuți în borcanele sovietice, a scris el sub postarea de pe facebook. Un alt internaut a zis-o mai pe de-a dreptul: "prostul satului în mijlocul drumului".

TOATĂ LUMEA ȘTIE CĂ E LA DNIPRO ȘI CĂ ACOLO E RĂZBOI

Războiul din Ucraina mă impune să revin la o persoană scumpă mie, despre care v-am mai povestit în una din secvențele publicate anterior. 

Scriam atunci despre Victor Ciobanu, un mahalagiu din satul natal, un prieten care se stabilise cu traiul, din câte am fost informat, la Dnipropetrovsk, astăzi - Dnipro. A ajuns să trăiască în acest oraș mare din Ucraina după o epopee militară foarte îndelungată și întortocheată. Că nici nu știu de ce nu s-a întors la baștină, la Corlăteni, la Bălți sau la Chișinău, ci s-a stabilit în orașul cela de pe râul Nipru. 

Dar înainte de a ajunge stabilit cu traiul în Dnipropetrovsk la odihna binemeritată, Victor a avut, cum vă spuneam, o carieră militară foarte întortocheată. Nu știu când - probabil în timpul studenției mele - a luat-o de nevastă pe Lora Savca, o colegă din clasa în care am învățat eu. 

Nu are, măcar, nici studii militare. A absolvit școala medicală din Bălți cu specialitatea tehnician-dentist. A și activat nu prea mult timp în domeniul meseriei alese. Dar a fost mobilizat în Armata Sovietică și trimis într-o unitate militară aflată în Ungaria.

După demobilizare, ceva timp, și-a continuat cariera de tehnician- stomatolog. Iar în august 1968, când trupele sovietice au invadat Cehoslovacia, Victor a fost mobilizat din nou, de data aceasta și cu propriul acord, semnând un contract de angajare în Armata Sovietică. Și, colac peste pupăză, este repartizat într-o unitate militară care a invadat Praga.

Iar în Cehoslovacia eram eu. Ostaș în termen, trimis încolo prin octombrie-noiembrie 1968 după 6 luni de serviciu într-o școală de sergenți din orașul ucrainean Nicolaev. Ca în iarna anilor 1969 -70, lângă Olomouc, să se întâmple să mă întâlnesc cu tovarășul locotenent inferior Victor Ciobanu.

Aflat la poligonul Libava de lângă Olomouc, am rîmas cu gura căscată când am auzit că cineva mă strigă așa cum eram dezmierdat la școală, în sat - Liuș - de la Pavlușa ajunsesem Liuș. Chiar rămasei trăsnit să-mi aud numele de prietenie departe de casă, în armată, tocmai în Cehoslovacia. Era Victor, acel flăcău, cu care, deși era cu trei ani mai în vârstă, ne-am împrietenit din școală, deoarece locuiam în aceeași mahala.

A slujit, cum spuneam, în Ungaria, Cehoslovacia, ca mai apoi să aflu că e în Kușka, un oraș-cetate din Turkmenistan. Ultima oară când ne-am întâlnit îmi spunea că s-a aciuat cu traiul în Dnipropetrovsk.

Acum când merg la Corlăteni mă întreb mai întâi pe mine ce-o mai fi făcând Victor. Apoi întreb și pe cine cred că poate să știe, dacă mai trece Victor pe acasă. Iar casa părinților lui, care de mult timp nu mai sunt în viață, se află pe aceiași uliță din sat, peste alte două de la cuibul meu părintesc. Nici nu știu dacă mai locuiește cineva în ea. Și mi se spune că nici Victor nu a mai trecut de multă vreme pe această uliță.

Zilele trecute am întrebat niște rude de-a lui când mai vine Victor pe la baștină. Nu am putut afla un răspuns, deoarece nimeni nu mai cunoaște nimic despre el. Toată lumea știe că e la Dnipro și că acolo e război.

M-AM POMENIT CU GÂNDUL CĂ DACĂ ERA ÎN VIAȚĂ, TRECEAM PE ALĂTURI DE ACEASTĂ DATĂ

Pe 6 aprilie e ziua de naștere a lui Vlad Pohilă. Și m-am pomenit cu gândul că dacă era în viață, treceam pe alături  de această dată. Pentru că nici nu știam când l-a născut maica-sa. Și pentru că nu țin minte ca în cei 5 ani, cât am fost colegi de grupă la facultate, să-i fi sărbătorit ziua de naștere. Așa era Vlad. Iar acum, când nu mai este alături de noi, ar fi fost un păcat să nu ne mai amintim de el.

Zic, am fost colegi în grupa a cincea, cea de viitori jurnaliști, din cadrul facultății de litere a Universității de Stat din Chișinău între anii 1970-1975. Mai mult, doi ani, dacă nu greșesc, am locuit împreună într-o odaie din căminul șapte. Cel care nu mai este.

Și am avut destul timp ca să ne cunoaștem mai mult decât se cunosc pur și simplu niște colegi de facultate. Vlad și Valentina Vatavu, spre exemplu, erau cei care ne salvau atunci când nu ne pregăteam temele la limba franceză. Tot Vlad era primul care se cerea să răspundă la logica lui Bârliba sau la pedagogia lui Craciun.

Vlad se întorcea seara târziu la cămin. Nu-l interesa hârjoneala noastră studențească. După ore se oprea la sala de lectură a universității ori la Biblioteca republicană "N. Krupskaia". Dimineața, pe la 5, se trezea să citească ceea ce nu reușise în ajun.

Avea mare dragoste față de limbile streine. Încă student fiind cunoștea bine rusa și franceza, bulgara, lituaniana și poloneza, studia iugoslava de atunci, dar când am auzit că încearcă să învețe mongola, am rămas toți cu gura căscată.

Anii în care ne-am făcut studiile au fost prea duri pentru a ne simți liberi în promovarea valorilor naționale. În acea perioadă, pentru că a scris ceva în apărarea lui Ion Druță, a fost impus să plece de la catedra universitară Ion Ciocanu, scriitor și primul conducător al grupei noastre de viitori jurnaliști. Tot în acei ani cenzura a dispus, din motive ideologice, să fie retrasă din vânzare și dată la cuțit placheta de versuri "Săgeți" a lui Petru Cărare.

Nu l-am observat pe Vlad să facă "abuz" de naționalism. Deși citea și cumpăra de la Moscova, Leningrad, Odesa, Cernăuți, multă literatură românească, dintre care și interzisă în acei ani. Unica problemă pe care a avut-o era catedra militară. Iar regula era destul de aspră atunci: dacă nu reușeai la militărie, urma să fii exmatriculat din universitate. Nu știu cum și-a rezolvat Vlad problema. Auzisem că decanul, Ion Mocreac, a avut de spus un cuvânt bun pentru studentul Pohilă, care era eminent la facultate.

Vlad a avut foarte mulți prieteni. Printre ei e și profesorul universitar, actualul deputat în Parlamentul Republicii Moldova, Vasile Șoimaru. Într-un eseu publicat chiar în ziua de naștere a lui Vlad, acesta scrie: "Vlad Pohilă, patriotul basarabean, scriitorul și jurnalistul, lingvistul și redactorul, românul moldovean, unul fără de pereche la aproape toate aceste capitolele. El „s-a însurat” cu limba română, cu istoria română, cu România, în genere. Având la ţară fraţi şi surori foarte dragi, la Chişinău era solitar, stătea într-o garsonieră unde nu puteai păşi liber de cărţi, ziare, reviste, manuscrise, cu greu se descurca el acolo, în acei Carpați de …hârtie. Dincolo de aceste prezentări metaforice, exista însă un lucru pe care îl ştiu la sigur: Vlad nu respiră oxigen, el respiră românism..."

Tot profesorul, deputatul și prietenul lui Vlad, Vasile Șoimaru, șcrie: "Eu, de exemplu, când am gândit suplimentul cu imagini pentru cartea dedicată memoriei lui Vlad Pohilă, din toți cei 25 de ani de amiciție, am adunat cu uşurinţă 2000 de imagini, cu Vlad Pohilă, din care am selectat și prezentat Bibliotecii Municipale, care a pregătit cartea pentru tipar, doar 100, cele mai reprezentative".

Din păcate, nu știu cum s-a întâmplat că eu nu am nici o fotografie cu Vlad din timpul studenției. Ne facem poze sus, în ceruri, când ne întâlnim iar, Vladule.

APOI SĂ MĂ PUN PE AȘTEPTARE: SĂ CREASCĂ DORU, SĂNĂTOS ȘI MARE. PRECIS CĂ ODATĂ ȘI ODATĂ VOR VENI SĂ GUSTE VIȘINELE LUI BUNELU

Întâlnesc astăzi în pagina mea de pe facebook o postare din 2 aprilie 2017 în care "mă laud" că sădisem la fazendă cațiva arbusti: doi de agriș și trei de coacăză neagră. Scriam în acea postare că atunci când le turnam apă, apoi țărână, mi-am amintit de copacii și tufarii din grădina și livada copilăriei mele, plantați și îngrijiți de tata astfel încât eu cu sora, dar și părinții, nu am dus lipsa pe parcursul verilor și toamnelor de nici un fruct sau pomușoară. Când se terminau cireșele și căpșunile, treceam la vișine, când ieșeau acestea din sezon, mergeam la coacăză, zarzări, prune, pere, mere, poamă, etc. Așa era tatăl meu, dar și majoritatea gospodarilor din Corlăteni, că asigura un conveier de fructe, pomușoare și legume de care ne bucuram anul împrejur.

"Zilele trecute, când turnam apă la rădăcina arbuștilor, îmi veni ideea să le consacru și să le ofer nepoțelei mele de la Chișinău, Magdalena. Pentru ca atunci când va poposi la vatra mamei sale, să se înfrupte cu pomușoare dulci și gustoase. Și tot atunci observasem că vișinul cu fructe mașcate, pe care l-am sădit cu două săptămâni mai înainte, s-a și prins tot pentru Magdalena. Și tot pentru Magda, la fazenda bunelului cresc căpșune, zmeură, vița de vie de câteva soiuri, un prun și daca se prinde bine, la anul va avea și un nuc.

 Daca, poate, încearcă a învăța să citească, trebuie să-i scriu Magdalenei că bunelul a lăsat ceva loc liber și pentru pepene verde, dar și pentru zămoși dulci, dulci. Să se mai încălzească puțin. Așa că... să crești mare și sănătoasă, Magda, și să vii cât mai des la Bălți, la bunel", încheiam gândurile și epistola mea adresată nepoatei acum câțiva ani.

 Această postare, repet, am publicat-o pe 2 aprilie 2017. Vezi că au trecut câțiva ani de atunci. Și nu știu de ce, (adică, știu eu de ce, dar nu se spune) Magdalena nu a mai venit să guste din căpșunile, agrișii și vișinele îngrijite de bunelu pentru ea.

 Iar azi m-am prins cu gândul că trebuie să măresc suprafața ocupată cu căpșuni. Și să mai sădesc un vișin. Poate și un cireș mai tânăr. Să mai schimb din vița de vie. Și un gutui nu ar strica să-l pun în fundul grădinii. Și toate astea pentru recent născutul frățior al Magdalenei, Doru.

 Apoi să mă pun pe așteptare: să crească Doru sănătos și mare. Precis că odată și odată vor veni să guste din vișinele lui bunelu.

ȚIGĂNIA MEA ȚIGĂNIE!  ACUM OPT DECENII LOCALITATEA FĂCEA PARTE DIN RAIONUL BĂLȚI, IAR AZI E UN CARTIER AL ORAȘULUI

Auzisem că în istoria orașului Bălți, localitate în care locuiesc din anul 1976, a existat și o suburbie numită Țigănia. E adevărat, nu se prea cunoaște când și din ce motiv a apărut această așezare. Am doar niște presupuneri, deoarece și astăzi în partea de sud est, la ieșirea din localitate în direcția spre Chișinău, locuiesc mai multe familii de etnie romă.

Dar izvoarele muzeistice din timpurile guvernării române nu atestă la Bălți măcar o mahala cu un asemenea nume. S-a scris doar că în acea perioadă, pe locurile unde mai târziu s-a oficializat o localitate administrativ-teritorială cu numele Țigănia, locuiau în mare parte cizmari, lăcătuși, croitori, dulgheri, tâmplari, alți meseriași. Iar în anii 30 ai secolului trecut, când Bălți a obținut statut de municipiu, autoritățile române au pus la cale construcția în acest teritoriu a mai multor fabrici și uzine. Dar s-a întâmplat ce s-a întâmplat și acest proiect a rămas, cum se zice, doar pe hârtie.

Numele Țigănia a apărut oficial pe harta geografică a regiunii în iulie 1944. Asta ne-o spun mai multe surse locale, dar și din timpurile fostei URSS. Anume atunci, după înlocuirea regimului român cu cel sovietic,  autoritățile bălțene au creat patru consilii de orășel, inclusiv cel cu numele Țigănia, subordonat municipiului Bălți. Iar în cadrul fiecărui din aceste patru consilii de orășel - Țigănia, Slobozia, Pământeni și Teioasa - au fost organizate mai târziu gospodării agricole colective, numite ulterior, colhozuri, care au existat, după cum ne spun arhivele, până în anul 1953.

 

Pe parcursul studenției mele, dar și câțiva ani după facultate, când am ajuns să devin bălțean, această parte a orașului, adică fosta Țigănie, arăta așa cum e pe fotografia de la deschidere. Țin minte bine stufăriile pline cu apă și mulți țânțari, care ascundeau niște căsuțe mici, dar cu pretenții mari de locuințe de orășeni. Locuințe care, trebuie să recunosc, nici nu am observat când au dispărut și s-au transformat în Cartierul zece, unde se află casa în care locuiesc astăzi. 

Această senzație am avut-o, probabil, deoarece peste drum, adică peste actuala stradă care poartă numele domnitorului Ștefan cel Mare, existau deja blocuri cu cinci etaje, care au conturat mai târziu Cartierul nouă. Și dacă nu greșesc, la capătul stufăriei, pe malul Răutului, exista deja actuala clădire a Gării auto, ceva nu doar nou, dar și deosebit pentru acele vremuri. Wikipedia ne spune că clădirea ei a fost dată în folosință în anul 1973. Iar în depărtare, dacă privim atent poza, putem vedea proiectoarele de pe stadionul orășenesc, care seara când sunt aprinse, lumina lor ajunge până la balcoanele și în apartamentele blocurilor locative din imediata apropiere.

Acum, la vârsta pe care o am, când am mai și realizat înțelepciunea vorbei sfătosului Ion Creangă, "mai bine în satul tău fruntaș decât codaș la oraș", mă întreb și eu unde era în acei ani mintea mea cea de pe urmă. Altfel zis, unde îmi era înțelepciunea de astăzi, atunci când, după facultate, mă încăpățânasem și mă hotărâsem să mă astâmpăr cu viața și slujba în acest oraș. Și mă căiesc că nu am rămas să-mi fac meseria la Chișinău, așa cum au procedat majoritatea colegilor mei de facultate, sau să-mi întemeiez o gospodărie chiar în satul meu natal, aflat la o azvârlitură de băț de... Țigănia mea Țigănie.

Ceea ce nu am știut și am aflat nu demult despre localitatea Țigănia, este faptul că undeva în stufărișurile ei a existat o biserică catolică. Se afirmă că a fost edificată în anul 1821 și a dispărut în timpul războiului al doilea mondial. Iar acum un deceniu și ceva, la 29 septembrie 2010, a fost oficiată sfințirea unei noi biserici romano-catolică, aflată chiar în centrul urbei, nu departe de fosta localitate Țigănia și la trei pași de Primărie. Nu cunosc istoria cum a fost proiectat și edificat acest locaș sfânt ca să vă spun de ce a apărut chiar pe teritoriul grădinii publice centrale. Bănuiesc că e o poveste misterioasă care încă urmează să fie aflată.

"BEAU UN PĂHAR DE DOR PENTRU DORU"

Mai deunăzi, ginerele Alexandru, a postat pe o rețea de socializare poza unei sticle cu vin, care m-a nedumerit. Pentru că a și comentat: "Beau un păhar de dor pentru Doru".

Nu m-am gândit să aflu pentru care Doru a ridicat păharul soțul fiicei mele. Prima idee care-mi veni în mintea mea buimacă a fost să apreciez că moldovenii noștri au învățat cum să-și îmbutelieze producția vinicolă. Și că știu cum să-și catalogheze marfa: ia vedeți ce nume, dragă, au dat acestui soi de vin extras din poamă de rară neagră!

M-am bucurat că Sandu are cultura consumului de vin bun și am lăsat un semn că mi-a plăcut ceea ce vedeam.

Dar surpriza cea mare (și bucuria, desigur) am simțit-o aseară. Când cineva mi-a comunicat că sunt bunic a doua oară. M-a buimăcit și mai tare noutatea, deoarece mi-a parvenit nu de la fiică sau ginere. Nici, măcar de la fosta nevastă, care e pe acolo, pe lângă casa lor. Mi-a spus-o cineva în care am încredere mare.

Cum să nu te bucuri, fie și pe timp de război, când auzi o asemenea noutate? Indiferent dacă e extern sau intern războiul. 

Iar undeva, într-un album de-al Rodicăi, din timpul când era elevă, am găsit acest desen. Nu știu ce a vrut să ne spună fiica creionând acest copac. Copac pe care eu îl găsesc genealogic. Mă uit și cred că în ramurile lui rătăcește și chipul meu. Și familia ei. Doru e tot pe acolo, mai micuț decât surioara sa, Magdalena.

Felicitări Rodica și Sandu! Să crești mare și sănătos Doru!

Mi-i DOR și mie tare de DORU și de toți DORitorii de a-l vedea mare și sănătos pe fratele mai mic al Magdalenei!

"DEVINE IMPOSIBIL SĂ FII LA MIJLOC, OLEACĂ SĂ-L SUSȚII PE PUTIN ȘI OLEACĂ SĂ ÎȚI FIE MILĂ DE COPIII OMORÂȚI ÎN UCRAINA"

Mă interesam acum ceva timp pe o rețea de socializare dacă lumea și cei de la Consiliul Coordonator al Audiovizualului cunosc faptul că postul de radio "Sputnik" nu a fost închis și că el mai funcționa. Am făcut-o după ce, dacă e să credem știrilor, pe 26 februarie SIS blocase, portalurile www.sputnik.md și www.gagaznews.md pentru lansarea informațiilor "ce incintă la ură și război în condițiile stării de urgență".

Dar, a doua zi, pe 27 februarie, îl aud pe bine cunoscutul Andrei Porubin (nici nu știam că activa la "Sputnik") vorbind la microfon vrute și nevrute despre ce se întâmplă în cele două republici autoproclamate din estul Ucrainei. Iar eu așteptam vești din Harkov sau Kiev, orașe care tocmai fuseseră atacate cu rachete de către militarii ruși. Eram în a patra zi de război în Ucraina, iar Porubin ne vorbea doar despre noutățile din cele două nerecunoscute republici. 

Nedumerirea a apărut de la sine. M-am întrebat mai întâi pe mine, am întrebat apoi lumea competentă, dar și Consiliul Coordonator al Audiovizualului: "Este sau nu este interzis postul de radio "Sputnik Moldova"? Pentru că am auzit acum câteva minute un crainic de la știri care m-a anunțat ce e mai nou în republica populară donețk". Persoane pe care nu pot să nu le cred au postat comentarii la întrebarea mea prin care mi se anunța că "Sputnik" mai emite nu doar în RM ci și în România, retransmis de Hit FM.

M-a nedumerit acest Porubin, pe care-l consideram "de-al nostru", amintindu-mi că acum mulți ani am participat la un concurs organizat, pare-mi-se, de Fundația "Soros" sau de către API, și ne-am pomenit ambii printre învingători. Atunci ne-am și cunoscut.

Două sau trei zile mai târziu după acea emisiune de pomină moderată de Porubin, mass-media difuzează o știre bombă: întreaga echipă de la "Sputnik Moldova" și-a depus demisia.

Și uitasem de acest eveniment, doar că la Moscova a apărut jurnalista Marina Ovseannikova care a demonstrat că Putin nu este întreaga Rusie. Și că adevărații jurnaliști nu-și vând demnitatea. În timpul difuzării știrilor programului "Vremea" ea a cerut stoparea războiului din Ucraina și a minciunii propagandistice de la „Pervîi kanal”. Mi-am amintit atunci de Porubin și echipa Sputnik-ului. Care au lăsat într-o declarație o frază nu știu cât de sinceră: "Milităm pentru pace și condamnăm vehement orice agresiune militară care seamănă moarte." Doar că Sputnik Moldova este un post de radio pro rus. Și semnatarii declarației nu cred să nu fi știut acest adevăr la angajare.

Problema echidistanței jurnalistice în RM se discută și se caută soluții pentru a o aduce la normalitate de mulți ani. Mai ales că politicul a permis editarea și difuzarea unor publicații și posturi de radio și TV care nu fac jurnalism, ci intoxică permanent cetățenii RM. Ex-președintele RM, Igor Dodon, spre exemplu, s-a expus recent în una din mediile controlate de el: „Cred că Rusia va rezista, iar Occidentul, din cauza sancțiunilor va pierde mult mai mult, pe termen scurt și mediu. În orice caz, soluția trebuie să fie identificată la masa de negocieri și sper că acest lucru se va întâmpla cât mai curând. Cu Rusia, cu Putin trebuie să fim prieteni. Noi trebuie să menținem relații bune cu toți. Această perioadă dificilă va trece, nu trebuie să ardem podurile cu nimeni”.

Lumea râde de această poziție a unui fost președinte de țară. Râde și plânge: cum să negociezi cu un agresor care chiar și în momentul desfășurării lor, lansează rachete aducătoare de moarte spre Maternitatea sau Teatrul din Mariupol? Cum să fii prieten cu Rusia și Putin, când acesta comandă dispariția Ucrainei?

Și Alina Radu de la Ziarul de Gardă s-a expus vizavi de problema echidistanței și independenței presei moldovenești. "Problema noastră nu e la Moscova, e la Chișinău, unde există mai multe redacții care servesc regimul de la Moscova: NTV Moldova, Accent TV, Pervîi Canal, controlate de către acoliții lui Igor Dodon, dar și posturile preluate de către Ilan Șor." Într-un editorial întitulat "Jurnaliștii lui Putin, înrolați la Chișinău" directorul "Ziarului de Gardă" precizează: "Această perioadă a războiului, cu toată tragedia ei, e o mare oportunitate de purificare pe toate segmentele: politice, guvernamentale, mediatice. Acum devine imposibil să fii la mijloc, oleacă să-l susții pe Putin și oleacă să îți fie milă de copiii omorâți în Ucraina, oleacă să primești salariu de la NTV și un pic în suflet să fii solidar cu refugiații, un pic să spui minciuni la TV, dar acasă să fii împotriva războiului."

Sursa. Digi24.ro.

MARTORII OCULARI AFIRMĂ CĂ CLOPOTNIȚA A FOST DINAMITATĂ. OFICIAL SE CONSIDERĂ DEMOLATĂ, PENTRU A LĂRGI PIAȚA DIN FAȚA PRIMĂRIEI

Ceea ce putem vedea în poza de mai sus cred că ține de perioada anilor 1994-95, ani când se efectuau lucrări de restaurare a clopotniței Catedralei "Sfântul Nicolae" din Bălți. Am descoperit-o  în propria arhivă, dar, zău, nu știu cum a ajuns în albumele mele. Ea, măcar, nici nu-mi aparține. Aș fi luat-o, probabil, de la săptămânalul "Curierul de Nord", unde activam în acea perioadă, pentru a o publica și în paginile unui ziar editat la Chișinău. Că e așa sau ba, cred, nu mai contează. Important e că am păstrat această poză istorică și azi am posibilitatea să o republic după circa trei decenii de la evenimentul respectiv.

Repet, era perioada în care s-au desfășurat lucrări de restaurare a clopotniței Catedralei "Sfântul Nicolae" din Bălți, distrusă de sovietici în anul 1965. Reconstrucția a fost posibilă cu suportul financiar al omului de afaceri Nicolae Chirilciuc, dar și a unor donații simbolice, efectuate de către bălțeni și persoane de bună credință din alte localități. Iar poza a fixat momentul când constructorii tocmai montau cupola clopotniței. Adică, se apropia ziua de 22 mai 1995, zi când această nouă clopotniță a fost sfințită.

Se zice că la începuturi a existat o clopotniță veche, care a fost reconstruită mai apoi în cea aruncată în aer. Istoria ne arată că sovieticii au distrus variantă a doua a clopotniței celei mai vechi biserici din Bălți. Potrivit Wikipedia, o primă variantă a ei a fost construită în anul 1888. Avea forma unui turn-clopotniță cu două niveluri, în stil eclectic, încununat cu o fleșă. Ulterior, între anii 1941 - 1944, autoritățile de atunci au adăugat două niveluri noi la clopotnița veche, modificând arhitectura fațadelor în spiritul arhitecturii istorice românești. Aceasta a și constituit cea dea doua versiune a clopotniței catedralei bălțene, despre care nu s-a prea scris, dar a fost dinamitată.

                         

Noua clopotniță, cea restabilită și sfințită în ziua de 22 mai 1995, are patru nivele și o înălțime de 33 metri. La edificarea ei s-au utilizat 50 tone de armătură, peste 300 mii de cărămizi roșii, 140 metri cub de beton armat în fundație și alți 200 metri cub - în restul clădirii. Are 4 clopote turnate la Moscova dintr-un aliaj de argint, staniu și cupru, iar Nicolae Chirilciuc a investit în scopul edificării ei circa 800 mii de lei, mai arată wikipedia.

                               *             *            *

Dacă privim atent prima poză, vedem sus, la o înălțime de vreo 30 de metri câteva persoane așteptând ridicarea cupolei pentru a fi montată deasupra clădirii. Și o găsim deja fixată, într-o altă poză, cu sfânta Cruce în vârful ei. Semn că nu se va mai întâmpla nicicând ceea ce s-a produs pe 5 aprilie 1965. Când, potrivit versiunii oficiale, "în scopul lărgirii pieței centrale din fața sediului Sovietului orășenesc de deputați ai poporului (actuala Primărie), clopotnița a fost demolată". Martorii oculari, însă, afirmă altceva: clopotnița a fost aruncată în aer. Așa era moda acelor timpuri zbuciumate.