ŞTEFANE, MĂRIA TA, TU LA BĂLŢI TE URCI, AU BA?

Ați știut că înainte de a fi instalat pe soclu, monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt din Bălți, a fost supus sechestrului? Mă crucesc și eu, chiar dacă am scris și am publicat un material la această tema încă în primăvara lui 2004. Îl puteți lectura și Dumneavoastră.

Chipul din bronz al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt care urmează să fie istalat pe soclul de la Bălţi se află sub sechestru de la finele lunii martie

La 17 aprilie s-a împlinit un an de la momentul când în municipiul Bălţi a fost sfinţit locul unde urmează să fie înălţat monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Evenimentul s-a produs în Piaţa Independenţiei a urbei, la câţiva zeci de paşi de la intrarea în sediul actualei primării, în incinta căruia la acel moment se mai aflau administraţiile Prefecturii şi a Consiliului judeţean Bălţi. În prezenţa unui număr nu prea mare de martori întâmplători şi a unor funcţionari publici, doi preoţi de la Catedrala „Sfântul Nicolae” din localitate, după încheierea unei rugăciune către Cer, au stropit cu aghiasmă asfaltul încă nedesbătut bine de pe locul unde chiar a doua zi au demarat lucrările de fundaţie pentru edificarea viitorului soclu al monumentului.

În cadrul unui miting improvizat, fostul prefect de Bălţi Pavel Lupăcescu declara atunci că lucrările de construcţie a postamentului viitorului monument, încredinţate unei echipe de specialişti de la SA „Constructorul”, aveau să fie încheiate într-un termen redus iar dezvelirea monumentului urma să aibă loc la 22 mai, dată când bălţenii sărbătoresc Hramul localităţii lor. Tot atunci preşedintele secţiei Bălţi a Uniunii arhitecţilor din R. Moldova, Boris Griţunic, menţiona în cadrul ceremoniei că viitorul monument din Bălţi al Marelui Voievod va fi al doilea după importanţă în ţară, iar primarul Vasile Panciuc afirma că instalarea în Piaţa Independenţei a municipiului Bălţi a monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt este un semn de bun augur în procesul de renaştere a R. Moldova.

Împlinirea unui an de la acel eveniment a coincis cu recunoaşterea de către administraţia publică locală că tergiversarea finisării lucrărilor de edificare a monumentului nu este cauzată de întârzierea furnizării blocurilor de piatră din Cariera Cosăuţi, necesare pentru edificarea postamentului viitorului monument, cum afirma anul trecut ex-prefectul de Bălţi, Pavel Lupăcescu, ci de o altă pricină. În cadrul unei conferinţe de presă prilejuită de încheierea unei stagieri în SUA, primarul de Bălţi, Vasile Panciuc, a făcut lumină în această problemă constatând că soclul monumentului este gata de patru luni dar chipul din bronz al Marelui Voievod nu poate fi instalat pe acesta deoarece este pus sub sechestru.

Potrivit primarului, sigilarea figurii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost efectuată de către organele de drept ca urmare a unui conflict apărut între comanditar şi executorul acestuia, sculptorul chişinăuean Gheorghe Postovanu. Şi că neînţelegerea urmează să fie aplanată pe cale juridică, procuratura municipiului Bălţi intentând în acest sens un dosar civil. Şeful administraţiei bălţene menţiona că litigiul a fost iniţiat după ce autorul statuiei a refuzat să dea primăriei Bălţi figura din bronz a Domnitorului pentru a fi instalată pe soclu până la momentul când municipalitatea nu va achita nişte cheltuieli suplimentare în sumă de 385 mii de lei. Panciuc a precizat că a cerut lui Gheorghe Postovanu să ofere Bălţiului statuia spre instalare, deoarece în conformitate cu contractul încheiat de către comanditar şi executor ea aparţine deja municipalităţii. Comanditarul nu mai are datorii faţă de Postovanu achitând integral suma stipulată în contract, iar dacă acesta are pretenţii faţă de Asociaţia obştescă „Demnitate şi Onoare” care a colectat mijloacele financiare necesare pentru edificarea monumentului, poate s-o acţioneze în judcată după dezvelirea monumentului, a mai precizat Vasile Panciuc.

Tot atunci Gheorghe Postovanu, declara că executarea chipului Marelui Voievod a fost finalizată încă la 10 mai trecut, patru zile mai târziu statuia fiind aprobată de o comisie specială a Ministerului Culturii. Deoarece comanditarul a achitat doar 843 mii de lei, iar la confecţionarea statuiei au fost folosite materiale care costă mai scump decăt prevedea devizul de cheltuieli, el nu o va oferi Bălţiului până la momentul când municipalitatea nu va achita diferenţa de bani. El mai susţinea că conflictul dintre cele două părţi s-a iscat graţie implicării în procesul edificării monumentului fostului prefect de Bălţi Pavel Lupăcescu.

La 6 aprile curent, Judecătoria Sectorului Centru al municipiului Chişinău s-a convocat în prima şedinţă înaintând lui Postovanu cererea de chemare în judecată şi fixând continuarea examinării cauzei pentru data de 4 mai. Potrivit lui Octavian Mahu, şef al Secţiei juridice a prmăriei Bălţi, statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt care urmează să fie instalată pe soclul de la Bălţi, se află întradevăr sub sechestru de la finele lunii martie, între timp mai suferind şi unele deteriorări. După convorbirea pe care a avut-o cu Gheorghe Postovanu, acesta ar fi dispus să transmită statuia constructorilor monumentului de la Bălţi, pentru a fi instalată în zilele apropiate pe soclu. Transportarea monumentului la Bălţi ar putea să aibă loc, spune Octavian Mahu, până la pronunţarea deciziei de către instanţa de judecată. Toate pretenţiile materiale pe care le are autorul sculpturii faţă de comanditar ar putea fi soluţionate pe cale juridică după dezvelirea monumentului.

Indiferent de ce va decide la 4 mai instanţa, problemele ce ţin de edificarea monumentului de la Bălţi şi asupra cărora s-a făcut lumină doar în ajunul Sfintelor Paşti, au bulversat deja opinia publică din urbe şi din republică şi au oferit prilejul apariţiei unor zvonuri neplăcute pentru actuala administraţie bălţeană. Primarul Vasile Panciuc a încercat să infirme vorbele răspândite de gurile rele precum că dânsul este împotriva inaugurării monumentului din capitala de nord a ţării. El afirma că în calitatea sa de şef al executivului bălţean a reuşit deja să dezvelească la Bălţi bustul lui Vasile Alecsandri din preajma Teatrului Naţional care poartă numele Bardului de la Mirceşti şi pe cel al Cobzarului literaturi ucrainene Taras Şevcenko în unul din cele mai frumoase scuaruri din localitate. Ce nu ar vorbi lumea şi ce nu ar declara unele forţe politice, monumentul lui Ştefan ce Mare şi Sfânt mai devreme sau mai târziu va fi inaugurat. Mai ales că edificarea lui se face nu doar pe banii publici alocaţi de la buget, ci şi din cei adunaţi mână de la mână de la locuitorii municipiului şi a localităţilor din fostul judeţ Bălţi, susţinea sursa citată.

Primarul Vasile Panciuc nu a numit deocamdată o zi concretă când ar putea avea loc dezvelirea monumentului, considerând că municipalitatea a făcut tot posibilul pentru a grăbi acest eveniment şi că în prezent a venit timpul ca acţiuni energice în acest scop să fie întreprinse de organele de drept. Dar bălţenii cred că evenimentul se va produce la 22 mai curent, când locuitorii oraşului Bălţi vor serba Hramul localităţii şi al Catedralei „Sfântul Nicolae”. Inaugurarea monumentului ar mai putea avea loc şi la 2 iulie, când se vor împlini 500 de ani de la trecerea în eternitate a Domnitorului Moldovei, ori chiar şi cu o altă ocazie de până la finele Anului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

În iulie trecut autorul proiectului şi chipului din bronz al Voievodului, Gheorghe Postovanu, afirma că nu cunoaşte adevăratele cauze asle tergiversării montării soclului viitorului monument de la Bălţi. În opinia acestuia blocurile de piatră de la Cariera Cosăuţi puteau fi aduse la şantier în termenii stabiliţi dacă autorităţile bălţene ar fi fost mai insistente şi ar fi achitat la momentul cuvenit extragerea lor. De tergiversarea montării monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la Bălţi este vinovată o singură persoană şi bălţenii cunosc cine este această persoană. Tot ea a insistat asupra schimbării instalării monumentului nemijlocit în faţa clădirii fostului Consiliu judeţean, mult mai nepotrivit decât cel prevăzut iniţial de către proiect, a mai subliniat Gheorghe Postovanu, trecând sub tăcere numele respectivei persoane.

În altă ordine de idei, ziarul independent de expresie rusă „S. P.” scria în luna mai a anului trecut că decizia de a edifica monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt pe locul aflat la doar 30 metri de la intrarea în clădirea Consiliului judeţean a fost adoptată într-un cerc restrâns. Acest loc este nereuşit şi din punctul de vedere că participanţii unor eventuale mitinguri, demonstraţii şi alte acţiuni, nu trebuie să se adune atât de aproape de sediul administraţiei publice locale. Alegerea acestui loc pentru ridicarea monumentului nu este întâmplătoare, ea având conotaţii politice şi urmărind anumite scopuri, susţinea săptămânalul „S. P.” Potrivit acestuia, amplasarea monumentului Marelui Voievod în respectivul loc este un semnal şi o preîntâmpinare a partidului de guvernământ că „e pe ducă” şi că acesta se va întoarce la putere „ doar împreună cu naţional-radicalii.”

De menţionat că figura din bronz a Domnitorului are o înălţime de circa şase metri, ea urmând să fie montată pe un postament cu înălţimea de circa cinci metri. O decizie privind edificarea monumentului a fost adoptată de Guvernul Republicii Moldova încă pe timpurile când şef al cabinetului de miniştri era Ion Sturza.

Pavel Dumbrăveanu

“Accente Libere” din 22 aprilie 2004

EI AU URMĂRIT SCOPUL SĂ SPUNĂ LUMII CĂ BĂLȚI, CARE PRIMUL A VOTAT ÎN 1918 UNIREA, ESTE UN ORAȘ CU POPULAȚIE PREPONDERENT RUSEASCĂ

Pe 2 iulie 2013, la Bălți s-a pus temelia venirii în acest oraș românesc din nordul Basarabiei, a "Partidului Nostru". Altfel spus, în acea zi, în parcul central al urbei, s-a instalat piatra de temelie a unui monument în memoria legendarului artist rus Vladimir Vâsoțki.

Primăria bălțeană în acel an era condusă de către comuniști, care, probabil, nici nu și-au dat seama ce fac când au acceptat propunerea omului de afacere de atunci, Renato Usatâi, de a-l aduce pe Vâsoțki în centrul Bălți-ului. Plus că această propunere a fost acceptată și susținută de PCRM-ul lui Vladimir Voronin, în special de către deputatul  Vladimir Vitiuk, fost lider al comuniștilor bălțeni. Și că la festivitatea de instalare a pietrei de temelie, Renato Usatâi l-a adus din Federația Rusă pe Nikita Vâsoțki, feciorul bardului rus.

În cadrul evenimentului desfășurat chiar la locul unde avea să fie construit un întreg complex arhitectural, a vorbit mai multă lume, dar și fiul regretatului artist rus. El a apreciat înalt proiectul viitorului monument și a mulțumit autorităților bălțene precum și lui Renato Usatâi, pentru contribuția sa la ridicarea lui. "Este un proiect interesant, a fost ales un loc foarte frumos pentru instalarea monumentului şi am încrederea că el se va înscrie foarte firesc aici“, a spus Nikita Vâsoţki. „În acest loc se vor fixa întâlniri, se vor plimba tinere mămici cu cărucioare, aici va fi viață. Cu toate că tata nu mai este de mulți ani în viață, realizez că dacă în Moldova i se pune monument, înseamnă că memoria noastră, memoria dumneavoastră şi dragostea dumneavoastră ni-l întorc pe el. Fie ca acest monument să stea mult timp, să-i bucure pe toţi care-l iubesc şi-l ţin minte pe Vladimir Vâsoţki. Vă mulţumesc mult tuturor care au contribuit la aceasta – orăşenilor, conducerii oraşului, lui Renato Usatîi”, şi-a exprimat convingerea Nikita Vâsoțki, 

Tot în acea zi bălțenii au fost martorii unui concert la aer liber, prezentat de interpreții ruși  Grigorii Leps și Slava. Iar organizatorii evenimentului s-au plimbat pe piața centrală a orașului, fiind fotografiați de către bălțeni. 

În poza de mai sus, pe care am găsit-o undeva în internet, vedem mai multe fețe cunoscute de către bălțeni, dar pentru altă lume - nu prea. Dacă privim de la stânga spre dreapta fotografiei, îl vedem mai întâi pe Octavian Mahu, viceprimar pe atunci apoi și primar interimar de Bălți, Alexandru Usatâi vice-primar de Bălți, apoi deputat în Parlamentul RM, Vladimir Vitiuk, parlamentar în mai multe legislaturi, Nichita Vâsoțki, fiul marelui Vladimir Vâsoțki, și viitorul primar de Bălți Renato Usatâi, pe atunci om de afaceri în Federația Rusă. Poza a fost făcută în aceiași zi de 2 iulie 2013.

Mai multă lume din capitala nordului, dar și din alte localități a avut și continuă să aibă o atitudine sceptică față de acest monument. Unii afirmă că pe comuniști nu-i interesează memoria și opera lui Vladimir Vâsoțki. Pentru că nici nu i-o cunosc, iar unele creații ale marelui Vâsoțki bat chiar în comuniști. Ucraineanul Vasilii Panciuk, că el era atunci primar, și toată camarila comunistă, a urmărit un cu totul alt scop decât proslăvirea creației marelui artist. De fapt, ei au vrut să spună lumii că Bălți-ul, care în anul 1918 primul a votat Unirea cu România, este un oraș cu o populație preponderent rusească, afirmau alți analiști.

„Eu mă închin în faţa talentului lui Vâsoţki. L-am cunoscut personal, a fost un poet nemaipomenit, un actor extraordinar, adică a fost un om de teatru, un om de artă, în fața căruia merită să te închini. Dar asta ar fi fost bine venit la ziua oraşului, în ziua de naştere sau a morţii poetului. Și nu la Bălți, ci într-o localitate pe care Vâsoțki, ar fi vizitat-o măcar o singură dată” afirma actorul Anatol Răcilă.

Jurnalistul Ruslan Mihalevski spunea atunci că inaugurarea monumentului lui Vâsoţki a avut o promovare intensă în oraş, întrucât peste tot apăreau panouri publicitare în care se afirma că evenimentul este susţinut de un deputat din partea Partidului comuniştilor. El afirma că este o nedumerire să pui alături partidul comuniștilor și opera marelui Vladimir Vâsoțki, poetul care a vorbit în versuri oamenilor despre libertate şi nedreptatea regimului sovietic. Proiectul are doar conotație de PR politic în favoarea celora cu ideea, afirmă jurnalistul bălțean , potrivit adevărul.ro.

P.S. În cadrul mitingului de punere a pietrei de temelie a viitorului monument al tatălui său, Nikita Vâsoțki a declarat că va reveni la Bălți de câte ori va avea această posibilitate. Doar că vizita lui din 2 iulie 2013 în capitala de nord a Basarabiei a fost prima și ultima. O fi înțeles cine sunt edilii din Bălți.

RECUNOSC CĂ NU AM FOST NICICÂND ÎN COMUNA COTNARI DIN ROMÂNIA, DAR SPER SĂ O VIZITEZ ÎN TIMPUL APROPIAT

Nu cred ca am trecut vreo dată prin comuna Cotnari din România. Cel puțin, la această concluzie am ajuns după ce am consultat harta țării vecine ca să văd unde se află respectiva localitate. Care nu mi-a ieșit nicicând în cale în călătoriile mele ce le-am avut spre Botoșani și Ipotești, apoi, mai târziu, spre Suceava și Putna. Chiar dacă harta arată că unul din drumurile care duc spre aceste locuri sfinte trec prin comuna Cotnari.

Am, însă șansa să ajung în Cotnari, după ce acum ceva timp am făcut cunoștință cu Vasile Crețu, primarul comunei Cotnari. Îl puteți vedea în fotografia de mai sus, aflat, sper vă dați seama unde. Da, s-a întâmplat pe 8 mai curent la Bălți în fața Crucifixului ridicat acum 30 de ani în memoria prizonierilor lagărului din acest oraș. 

Din păcate nu am mai reușit să aflu dacă cineva din locuitorii comunei pe care o conduce sau apropiații săi au trecut prin lagărul din Bălți. Mi-a fost oarecum să-l întreb în situația când l-am văzut alături de mai mulți bălțeni la un parastas oficiat de PS Antonie, Episcop de Bălți a Mitropoliei Basarabiei, pentru pomenirea celor ce au murit în lagărul din Bălți. Dar am intrat în vorbă cu Dumnealui ca și multă altă lume aflată la fața locului. De unde am putut să aflu mai multe amănunte despre cele 11 sate componente ale comunei, despre Podișul Sucevei și Rezervația naturală de interes național "Cătălina Cotnari", despre Podgoria Cotnari, unde cresc soiuri de viță de vie din care se produc renumitele vinuri de Cotnari. Și despre "Grasa de Cotnari" denumit vin domnesc, despre care se spune că doar "voievozii, regii și împărații aveau permisiunea să bea din acea licoare obținută pe baza unor tehnologii distincte în urma coacerii îndelungate a strugurilor".

Vinul ca vinul, dar se cere apreciată, în primul rând, disponibilitatea domnului primar Vasile Crețu de a-i prețui mult pe basarabeni. Ne spunea el atunci că a ajuns la Bălți după ce participase la o întâlnire  cu basarabenii unui sat din raionul Florești. Iar l-a parastas a fost invitat de către Episcopul Antonie. Și a venit. Obosit de mai multe călătorii și bine intenționat de a ne spune că luptă pentru dreptate, pentru Unire. Și ne iubește, ca frați ce suntem.

A invitat mai multă lume la Cotnari. Am avut și eu o invitație. Acum  regret că nu l-am întrebat pe domn primar când se dă la teasc poama ce crește în Podgoria Cotnari.

DESPRE UN CONCURS ANUNȚAT DE NOUA CONDUCERE A NAȚIONALULUI BĂLȚEAN ȘI DESPRE IULIAN CODĂU, CARE ȘI-A ADUS LA BĂLȚI O PERNĂ DE ACASĂ, CÂND A DEVENIT ACTOR

Am văzut deunăzi un afiș al Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Bălți, care pare, la prima vedere, neobișnuit. Conținutul lui nu anunță vreo premieră, montarea unui spectacol nou, ori, pur și simplu, prezentarea unuia din cele vechi. În afiș se spune despre un concurs inițiat de administrația Teatrului. S-a anunțat un concurs de selectare a tinerelor talente pentru funcția de actor. Ca și la începuturi. Ca și acum 65 de ani.

Acest afiș m-a pus în situația să cred că noua, tânăra și încă neexperimentata, dar dornică de a munci conducere a instituției, va reuși să schimbe starea lucrurilor de la Naționalul bălțean. S-ar putea să dea și o lecție pentru celelalte teatre din republică. Mă refer la cum s-a montat și s-a prezentat spectacolul "Avalanșa", spre exemplu. La un spectacol care evocă războiul din Ucraina și la altul documentar despre istoria și veteranii teatrului. Toate experimentale și reușite. Mă refer și la ceea ce va urma, pentru că, sunt sigur, se vor încerca noi modalități de a convinge bălțenii, și nu numai, să vină la teatru. Unde scena miraculoasă le va aminti că "soarele îi încălzește și pe cei buni, și pe cei răi, și pe cei de două feluri". Că așa este soarele și așa sunt oamenii.

Afișa mi-a amintit despre regretatul actor Iulian Codău, care, apropo, a ajuns actor după ce a trecut un concurs similar, desfășurat în primăvara anului 1957. Concursul de atunci a desenat pentru noua trupă moldovenească a teatrului bălțean și alți tineri talentați, dar îl pomenesc pe Codău, deoarece el a fost omul care a scris istoria instituției. Și a editat o carte care se numește "Teatru pe roate". Tot Iulian Codău mi s-a destăinuit că la 9 mai 1957, direcția teatrului din Bălți l-a anunțat că a fost selectat pentru postul de actor al trupei bălțene. Și l-a rugat să-și ia de acasă o pernă, când va veni la Bălți. Deoarece la căminul unde locuiau actorii nu ajungeau perne, mi-a explicat Iulian Codău.

Nu cred că cei aprobați să completeze trupa Naționalului bălțean după actualul concurs, vor trebui să-și aducă pernă de acasă. Dar dacă va fi nevoie, de ce nu? Treabă bună să se facă. Așa cum a mai fost în istoria teatrului bălțean. 

ÎNTR-O DIMINEAȚĂ DE ACUM 10 ANI,  AFLAT ÎN TROLEIBUZUL NR. 1 DIN BĂLȚI, MI S-A  FĂCUT RUȘINE DE BLUGII PE CARE-I PURTAM

Facebook-ul mi-a amintit astăzi cum acum un deceniu, m-am pomenit rușinându-mă că port blugi. S-a întâmplat pe 15 iunie 2012, într-un troleibuz din Bălți, fiind martor ocular al unei scene oribile. Era oră matinală, când majoritatea angajaților instituțiilor și întreprinderilor se grăbeau la serviciu, înghesuiți în salonul murdar al unui troleibuz de pe ruta nr. 1. 

Un tip cam nespălat și cu tatuaje pe mâini o tot ruga pe o bătrânică, care, se vede, se întorcea deja de la piața agricolă din oraș, să-i dea două fructe de zmeură din căldarea aproape plină cu aceste bunătăți. Bătrânica, nu ca ar fi fost prea zgârcită, i-a refuzat mai mult fiind speriată de mutra individului suspect. La care gest, cel cu tatuajele si cu niște blugi nespălați de foarte multă vreme, s-a apropiat și mai mult de bancheta bătrânei și cu un ton și mai obraznic a vrut să-i întindă doi lei, doar ca să obțină cele două fructe de zmeură. 

"Я так давно не кушал малину", a vociferat tipul. 

Călătorii, care s-au pomenit martori ai situației, au început să se caute pe la buzunare pentru a se încredința ca nu le-a dispărut portofelele. 

Eu, aflat ceva mai departe de locul unde se producea scena, eram sigur ca nu m-a buzunărit nimeni și mi-am căutat de treabă. Doar că m-a cuprins un fel de rușine cauzată de blugii pe care-i purtam. Erau de același model ca ai tipului.

 

CÂND MERG ACASĂ, LA CORLĂTENI, INVOLUNTAR, MĂ POMENESC AȘEZAT PE PRAGUL CASEI PĂRINTEȘTI, SĂ MĂ DOJENEASCĂ MAMA

Eu când mă văd acasă, la Corlăteni, involuntar, mă pomenesc deseori așezat pe pragul casei părintești. Și chiar dacă nu e pragul casei de la începuturi (cea veche a fost demolată după cutremurul din 1977), pe scările lui, mă simt copilul de altădată. Pentru că acest prag este cel mai scump. 

E ca o prispă a casei buneilor mei Nicolae și Elizaveta, unde tata și mama au stat la începuturile căsniciei lor. E tribuna pe care aștept să fiu miluit ori dojenit.

Doar că mama nu mai e acasă de prin aprilie 2007. O fi cu multe treburi importante acolo, Sus. Și sunt sigur că mă păzește din Ceruri la fel de înduioșător, cum o făcea când era acasă.

"NU AVEȚI FRICĂ, NU VĂ TEMEȚI DE NIMIC!"

Recunosc, nu am mai fost la vrun spectacol montat pe scena Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Bălți de mai mulți ani. Deși îmi doream să privesc uneori vreo premieră, am avut motivele mele subiective să nu calc pragul Naționalului bălțean. 

Pe 16 mai, însă, ziua când s-au împlinit 65 de ani de la fondarea teatrului, am avut ocazia să trec peste principiile mele ca să vă spun acum că nu m-am înșelat. Pentru că am privit un spectacol de nota zece, montat după piesa scriitorului turc Tuncer Cucenoglu cu genericul "Avalanșa", spectacol care s-a dovedit a fi apreciat cu aplauze îndelungate de către public.

Acesta a cucerit, în primul rând, prin mesajul piesei și cel pe care l-au urmărit realizatorii spectacolului. Apropo, regia și compoziția muzicală a reprezentației a semnat-o Linas Marijus Zaikauskas, iar scenografia și costumele aparțin Margaretei Misiukova, ambii lituanieni refugiați din Ucraina.

Într-un sat din munți se vorbește în șoaptă pentru a nu declanșa avalanșe de zăpadă. Iar unei tinere neveste dintr-o familie formată din trei generații îi vine sorocul să nască. Și din această pricină, în sat se consideră că pericolul unei avalanșe crește. Acțiunile protagoniștilor developează un întreg ghem de intrigi, inclusiv dintre cele ce țin de confesiune. Deoarece, chipurile, a încălcat unele reguli de ordin religios, niște persoane din localitate vin cu propunerea ca tânăra nevastă să fie închisă în coșciug de vie și dusă la cimitir. Spectacolul, însă, se încheie cu nașterea unui bebeluș fără ca să fie declanșată avalanșa. Cum s-a reușit, ne povestesc prin joc cu mare măiestrie actorii Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Bălți.

Mesajul transmis este unul profund și reprezentativ pentru ziua de astăzi - tăcerea, pasivitatea nu vor schimba nimic în bine. Pentru asta e nevoie de curaj, atitudine și asumarea unor decizii ferme”, a declarat pentru mass-media directorul general interimar al teatrului bălțean, Onorina Burlacu-Tănase. 

Teatrul din Bălți și spectatorii lui au dus dorul unor asemenea spectacole. Și se pare că noua administrație a pornit pe o cale bine determinată, pe un drum care va conduce trupa reîmprospătată cu tinere talente spre culmi atinse deja de predecesorii ei, ori, poate, și mai înalte.                                  

Oare ce-o fi zis, acolo, sus, Iulian Codău, Anatol Pânzaru, Mihai Volontir și toți ceilalți care au creat istoria "Teatrului pe roate", când a căzut cortina după două ore de desfășurare a evenimentelor "Avalanșei"? Au aplaudat, probabil, îndelungat și au încurajat tânăra trupă: "Nu aveți frică, nu vă temeți de nimic!"

DORUL MEU E CAM RUGINIT. CUM E ȘI LACĂTUL FĂRĂ CHEIE DIN IMAGINE. AM PIERDUT-O, PROBABIL, ORI AM UITAT-O UNDEVA

Acum ceva timp am plasat această imagine pe o rețea de socializare și am comentat-o cu un singur cuvânt: DOR.

Cineva a reacționat prompt tot printr-un singur cuvânt: "Genial!" 

Un bine cunoscut și mult îndrăgit scriitor lăsa sub postare doar o singură propoziție: "O poezie într-o imagine!" 

O doamnă din Șoldănești îmi aplaudă postarea și scrie: "Bravo!"

M-am simțit nu doar măgulit, dar și nedumerit. Scriu postări geniale, dar sunt departe de a fi un Geniu. Fac poezie dintr-o imagine, dar nu sunt poet. Sunt  bravo, dar ocolit de noroc.

Și mă simt obligat să și explic ceva pentru a clarifica situația. 

Dorul meu e cam ruginit. Cum e și lacătul din imagine. Apropo, e fără cheie. Pierdută ori uitată pe undeva. Dar e dor. Cu dimensiuni  enorme. 

Cel mai mult mi-i dor de părinți. De tata și mama. Că tata a plecat primul în lumea de unde nu se mai întoarce nimeni. De asta îl pomenesc mai întâi pe tata apoi pe mama.

Mi-i dor de copilărie cu toate ale ei, bune și dulci.

Mi-i dor de Nistrul de lângă Tătărăuca Nouă și de bunicii de acolo.

Mi-i dor de Gabriela, fiica pe care am așteptat să se nască șase ani și ceva. Și care a avut o viață de doar... două zile.

Mi-i dor și de Rodica cu Sandu, de nepoțica Magdalena și nepotul Doru.

De badea Mișu și toți ceilalți frați și surori - șase la număr - ale lui tata.

Mi-i dor de verișorii de pe mamă, Valeriu și Iurie, primul înmormântat în cimitirul din Bender, iar cel de-al doilea rămas străin printre transnistrenii din același oraș.

Mi-i dor de liniște și pace în lume.

De onestitate și curățenie sufletească mi-i dor.

Îmi este dor de adevăr și neminciună. De tot ce ne face să rămânem Oameni, mi-i dor!

O POZĂ DIN CLASA ZECEA B, DATATĂ CU 1 MAI 1966. SUNTEM PREZENȚI DOAR CÂȚIVA DINTRE COLEGI, SĂRBĂTORIND CA TOATĂ LUMEA

Aflu nu demult că ne-a părăsit Vițu. A fost, de fapt, Victor Cibotaru, coleg de clasă, verișor din partea lui tata, prieten de năzbâtii și mahalagiu. Casele în care locuiam se află una peste drum de cealaltă, iar interesele copilăriei ne adunau deseori într-o curte, ori în alta. 

Vițu a avut încă doi frați și o soră. Dar mai interesant îi era să ne aibă alături pe noi, colegii de clasă. Ultimii ani de viață i-a locuit și a fost înmormântat undeva într-un sat de lângă Chișinău, care face parte din municipalitate. 

Verișorul meu este unul din acești bravi flăcăi, chipul cărora e prezent în poza alăturată. E primul din stânga, rândul doi. Alături e Dumitru Perju, plecat și el la Domnul, iar peste încă o persoană e Anatol Negru, care, ne-a părăsit mult mai devreme.

E o poză, cred, devenită deja istorică. Pentru că nu știu dacă o mai are cineva dintre colegi. Eu am descoperit-o printre filele albumelor mele. Alături de alte fotografii din perioada anilor de școală.

E făcută pe 1 mai 1966, an când am absolvit școala medie din satul natal. Suntem pe stadionul localității din valea Răutului, loc unde sătenii se adunau la o horă, la un meci de fotbal, la orice altă sărbătoare. 

Privesc această poză și-mi dau seama că despre unii colegi nu cunosc aproape nimic. Nici, măcar, dacă mai sunt în viață.

Nu știu nimic, spre exemplu, despre Nina Zaporojanu, aflată chiar în centrul pozei cu o geantă în mână. A fost, poate, cea mai silitoare elevă din clasă. Iar după facultate a obținut repartizare într-o localitate din sudul republicii, unde și-a creat o familie și unde s-a stabilit cu traiul. Ultima oară ne-am întâlnit încă în timpul existenței fostei URSS, la gara auto din Bălți, unde aștepta autobuzul spre Cahul. 

Nimic nu mai știu despre Lidia Burdeniuc și nici despre Ludmila Brumă, aflate în dreapta și stânga Ninei, dar nici despre Olga Grosu, care s-a măritat în sat, iar vremurile ne-au depărtat. Știu că a urcat în ceruri Dumitru Perju, Dumnezeu să-l ierte. A fost omul care ne aduna pe acea toloacă verde de pe malul Răutului. Era cel mai bun fotbalist al școlii și cel mai sincer prieten al tuturor. (E în spatele Ninei, pe stânga).

"A murit" și lunca ceea verde, unde ne adunam pentru a sărbători ori pentru a disputa o competiție sportivă. A arat-o conducerea fostei gospodării agricole colective nu mult după ce am plecat noi. Și școala în care am făcut studii medii a trecut într-o altă clădire. Una mult mai spațioasă, cu trei etaje. Doar că nu mai e liceu. E un simplu gimnaziu. Nu prea are cine să-i treacă pragul. Iar în 1966 am absolvit școala medie două clase dea zecea și una dea unsprezecea.

Veste tristă în a treia zi de Paște: ne-a părăsit actorul și regizorul Silviu Fusu. Cel care a montat la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Bălți mai multe spectacole. Omul care a avut o relație de suflet cu bălțenii. Și care a avut la Bălţi foarte mulţi prieteni ce i-au rămas dragi pentru întreaga viață. Pe lângă faptul că l-am avut și eu de prieten, am făcut împreună facultatea: el literele, eu - jurnalistica între anii 1970-1975. Și am scris mai multe materiale despre activitatea lui la teatrul din Bălți. Într-un interviu realizat în 2004 Silviu Fusu afirma că...

„CEI MAI MARI DUŞMANI POT FI ÎMBLÂNZIŢI, DACĂ NE APROPIEM DE EI CU DIPLOMAŢIE, DÂRZENIE ŞI CREDINŢĂ”

Dialog cu regizorul Silviu Silvian Fusu, care a finalizat zilele acestea montarea la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi a spectacolului „Ultimul urmaş a lui Ştefan Vodă”.

În seara zilei de ieri, 30 iunie, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi a avut loc premiera spectacolului „Ultimul urmaş a lui Ştefan Vodă”, înscris în acţiunile de comemorare a aniversării a 500-ea de la trecerea în eternitate a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Evenimentele din reprezentaţie se petrec în zilele de astăzi, iar sentimentele pe care le trăieşte Urmaşul lui Ştefan Vodă, eroul central al spectacolului, îl fac pe spectator să mediteze asupra celora ce s-au întâmplat acum cinci secole, ori ce ar putea să se întâmple în viitor în spaţiul mioritic unde a domnit Ştefan cel Mare şi Sfânt. În conceptul dramaturgului bălţean Gheorghe Calamanciuc, autorul piesei, ultimul Urmaş a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt este posibil unul dintre contemporanii noştri, dar el ar putea fi şi una dintre persoanele multor generaţii care vor veni.

Regizorul Silviu Silvian Fusu, care semnează regia artistică a spectacolului, a acceptat cu amabilitate să ofere un interviu reporterului săptămânalului nostru, pe care-l prezentăm în rândurile ce urmează. Poza maestrului îmi aparține. 

- D-le Silviu Fusu ce va făcut să montaţi piesa lui Gheorghe Calamanciuc pe scena teatrului bălţean?

- Am o legătură de suflet cu Bălţiul, pentru că aici mi-am început activitatea regizorală prin cele două montări din anii 90 ai secolului trecut  -  „Frunza de la urmă” de Arhip Cibotaru şi „Despot Vodă” de Vasile Alecsandri. În plus, vin cu mare plăcere la Bălţi deoarece sunt de baştină de la nord, din fostul judeţ Edineţ, comuna Parcova. În al doilea rând, am aici, la Bălţi foarte mulţi prieteni care într-un fel mi-au rămas dragi după montările mai vechi. Şi în al treilea rând, atunci când am citit piesa am înţeles că este un material de-al meu, este tocmai ceea ce mă frământă la momentul actual şi pe mine. Apoi tema lui Ştefan cel Mare şi Sfânt în teatru mă interesează de foarte mulţi ani, mai montând spectacole cu acest erou, dar şi interpretând rolul lui Ştefan în numeroase reprezentaţii teatrale. Când am venit la Bălţi, încă nu cunoşteam posibilităţile tehnice ale scenei Naţonalului local, doarece cele două spectacole pe care le montasem în acest oraş au fost jucate la Palatul municipal de cultură, clădirea teatrului fiind atunci în schele. În opinia mea este cea mai bună scenă de teatru din Republica Moldova, iar când am cunoscut îndeaproape trupa am descoperit un colectiv extraordinar, din care face parte şi distribuţia spectacolului.

-Ne puteţi spune în linii generale despre ce este piesa şi evident, spectacolul?

- Piesa este despre credinţă şi necredinţă. Despre credinţă şi necredinţă în istoria, tradiţiile şi viitorul nostru. De fapt dacă ar fi fost voia mea întitulam această piesă întrebându-mă „Suntem chiar ultimii urmaşi a lui Ştefan Vodă?” Montând spectacolul am intrat într-o dispută foarte serioasă cu autorul piesei Gheorghe Calamaniuc, care dă de înţeles că eroul central este ultimul urmaş a lui Ştefan Vodă. Prin intermediul lui Iisus Hristos, pe care l-am adus în spectacol în locul unui preot creat de autor, spunem lumii că ultimul urmaş a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt încă nu s-a născut şi că acesta va domina secole în şir atâta timp cât vom milita pentru un viitor mai bun şi mai fericit. Spectacolul ne învaţă şi ne spune un adevăr biblic: chiar şi cei mai mari duşmani pot fi îmblânziţi, dacă ne apropiem de ei cu diplomaţie, dârzenie, credinţă, speranţă şi dragoste.

- Aţi prezentat spectacolul „Ultimul urmaş a lui Ştefan Vodă” în premieră trei zile la rând. De ce s-a procedat în acest mod?

- Luni, 28 iunie, a avut loc de fapt avanpremiera lui, la care a asistat întreg colectivul teatrului bălţean. Am insistat asupra prezentării a trei premiere pentru a-mi oferi ofranda mea mică acestui colectiv, iar când zic colectiv îi am în vedere pe toţi - butafor, recuzitor, costumier, machior, operatori de la lumini şi sunete, cei care au creat şi executat decorul - pentru munca depusă la montarea într-un termen foarte scurt a spectacolului. Or la Bălţi după cum am înţeles activează un colectiv teatral foarte unit care a lucrat în aceste zile deosebit de mult.

-Din care cauză aţi prezentat spectacolul în premieră absolută în serile următoarelor două zile, adică pe 29 şi 30 iunie?            

- Necunoscând încă destul de bine trupa, în anumite roluri am repartizat două distribuţii. Acest fapt m-a obligat să promovez premiera spectacolului cu ambele distribuţii. Am vrut să fie o sărbătoare, o sanctificare în teatru a Marelui Voievod, aducând un omagiu tuturor înaintaşilor noştri prin intermediul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

- Cine-s actorii care  evoluează în spectacol?

- Rolul central, cel al ultimului Urmaş a lui Ştefan Vodă este interpretat în ambele distribuţii de către neobositul şi talentatul actor Ion Marcoci. De fapt în acest rol l-am distribuit şi pe Constantin Stavrat, care din motive de sănătate nu a ieşit în scenă la premieră. Sper să se facă sănătos până în toamnă când spectacolul va ocupa un loc de cinste în repertoriul teatrului. Ion Marcoci nu a ieşit din scenă timp de două ore cât ţine spectacolul pe parcursul întregii perioade de montare. El a reuşit să însuşească cu brio toată partitura lui care este deosebit de complicată. Rolul eroului Jenică le-a revenit lui Slavian Vlad şi Radu Tabarcea, iar Nepoata este interpretată de către Ala Rusu şi Lilia Ţugui. În alte roluri evoluează Eufrosinia Ureche, Anatol Burlacu, Victor Odagiu, Gheorghe Crudu, Silvia Ţurcanu, şi alţii. M-a ajutat în montarea reprezentaţiei maestrul de balet Irina Formaniuc care semnează coregrafia, Natalia Minenco, asistenta mea de scenografie şi costume, Vasile Petrenco, care este şeful montării artistice, Victor Cicicalo de la coloana sonoră şi alţii.

- Aţi lucrat la montarea spectacolului puţin de tot, doar o lună.

- În toată lumea civilizată la montarea unui spectacol se lucrează nu mai mult de o lună. Precizez că acest lucru poate fi obţinut doar într-un colectiv unde toate structurile teatrului sunt în aşa raport de colaborare cum sunt cele pe care le-am descoperit la Naţionalul bălţean. În plus, sunt un regizor invitat şi ar fi fost o povară prea mare pentru teatrul de la Bălţi dacă îmi puneam în scop să montez spectacolul într-un termen mai îndelungat. Din acelaş motiv şi trupa s-a mobilizat trecând cu uşurinţă peste toate greutăţile. În prima săptămână de montare distribuţia era deja în mizanscenă, în cea dea doua – s-a inclus muzica, iar la începutul săptămânii a treia au fost puse în scenă costumaţia şi decorul. În total, cu cele generale, am efectuat circa 40 de repetiţii.

- Suntem împreună cu cititorii ziarului pe care-l reprezint curioşi să aflăm unde activează în prezent actorul şi regizorul Silviu Silvian Fusu.

- Din iunie trecut, când am fost „rugat” să eliberez postul de director artistic al Teatrului „Ion Creangă” sunt ca şi voi, ziariştii, independent. Aflu însă zilele trecute că problema Teatrului „Ion Creangă" a reapărut în avanscenă şi că tot pentru ceea ce am militat în decurs de 15 ani pe timpul când eram conducătorul acestei instituţii, două hectare de pământ şi trei clădiri, sunt scoase iarăşi la mezat. Ca să vezi, Silviu Fusu, este din nou căutat, pentru că doar eu deţin toate cozile şi aţele care ar permite instituţionalizarea Teatrului „Ion Creangă”. Acum un an am fost „rugat”, cum ziceam, să plec din funcţie după 10 ani de luptă pentru instituţionalizarea Teatrului „Ion Creangă”.

- Aveţi relaţii şi cu alte colective teatrale?

- În prezent colaborez cu mai multe teatre din republică. Pe parcurs am montat cinci spectacole la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, am imprimat le televiziune pentru fondul de aur un spectacol din repertoriul aceluiaş Naţional din Chişinău, am montări la „Luceafărul, iar în prezent încep o colaborare cu Teatrul rus „Cehov”. În timpul apropiat sper să montez „Chiriţa în Iaşi” la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Bălţi. Dar mai sunt şi alte lucruri cu care mă ocup. Anul trecut în satul meu de baştină Parcova, Edineţ, în perioada 25 iulie – 10 august am organizat un festival-tabără internaţional de creaţie la care au participat peste 30 de pictori, sculptori, actori, regizori din Olanda, Rusia, Ucraina, România şi R. Moldova. Pe parcursul activităţii taberei s-a produs tot ce ţine de artă – pictură, sculptură, tapiserie, mască, piese de teatru, spectacole, muzică, etc. Ultimele trei-cinci zile participanţii la lucrările taberei au mers în localităţile rurale din raion, unde a fost prezentată producţia creată în cadrul ei. Începând cu 25 iulie curent vom organiza tot la Parcova ediţia a doua a festivalului la care, sper, vor sosi oaspeţi din Italia, Polonia, România, Franţa, etc. Eu sunt director artistic al acestui proiect, iar director executiv este fermierul Ion Bâlba, care şi-a asumat toate cheltuielile financiare. Cele mai reprezentative lucrări produse în perioda festivalului sunt donate satului, ele urmând a completa fondul unui viitor muzeu de arte. Anul trecut am selectat în acest scop circa 50 de lucurări.

- În rest...?

-În rest, toate bune şi frumoase, regizorul Silviu Silvian Fusu împlinind în 2003 cincizeci de ani. Iar spectacolul „Ultimul urmaş a lui Ştefan Vodă”, montat la Bălţi, este într-un fel jubiliar. Împlinesc 30 ani de activitate artistică, perioadă în care am montat peste 200 spectacole de teatru pe scenele din R. Moldova, România, Federaţia Rusă, Ucraina, Belarusi, Canada şi Marea Britanie. În spectacolul de la Bălţi am adunat metaforele din toate reprezentaţiile pe care le-am montat în aceste trei decenii de activitate. Este un spectacol de metafore, unul de chintesenţă.

A dialogat Pavel DUMBRĂVEANU

“Accente Libere” din 1 iulie 2004

"AȘA SUNT TOȚI CEI CRESCUȚI ÎN BORCANELE SOVIETICE"

De Paște, aflându-mă la baștină, aflu că orașul ucrainean Vinnitsa "a fost ocupat" de ruși. Și că gospodăresc deja din plin în această localitate. A spus-o unul dintre consăteni, care a preluat vestea de la un locuitor din Vinnitsa, sosit cu o misiune specială chiar în Corlăteni.

Consăteanul meu ne-a mai "fericit" cu încă o veste, spunându-ne că și regiunea Odesa este ocupată de ruși. Că a citit chiar el undeva despre asta.

Toate încercările mele - și nu numai ale mele - de a-l aduce pe acest consătean la realitate, nu au avut succes. Deoarece era imposibil să-i închizi gura. Îndată ce se pomenea cu un argument forte că minciuna lui este minciună, tipul iniția o altă discuție cu neadevăruri și mai gogonate. 

Port și astăzi senzația că am avut alături, printre noi, nu un consătean și un fel de rudă nu prea apropiată. Mi s-a părut că discut cu alde Bolea, Țârdea,  Bătrâncea, sau chiar cu Dodon.

Iar un prieten care a reacționat la postarea mea cu acest conținut pe o rețea de socializare a zis un mare adevăr. Așa sunt toți cei crescuți în borcanele sovietice, a scris el sub postarea de pe facebook. Un alt internaut a zis-o mai pe de-a dreptul: "prostul satului în mijlocul drumului".

TOATĂ LUMEA ȘTIE CĂ E LA DNIPRO ȘI CĂ ACOLO E RĂZBOI

Războiul din Ucraina mă impune să revin la o persoană scumpă mie, despre care v-am mai povestit în una din secvențele publicate anterior. 

Scriam atunci despre Victor Ciobanu, un mahalagiu din satul natal, un prieten care se stabilise cu traiul, din câte am fost informat, la Dnipropetrovsk, astăzi - Dnipro. A ajuns să trăiască în acest oraș mare din Ucraina după o epopee militară foarte îndelungată și întortocheată. Că nici nu știu de ce nu s-a întors la baștină, la Corlăteni, la Bălți sau la Chișinău, ci s-a stabilit în orașul cela de pe râul Nipru. 

Dar înainte de a ajunge stabilit cu traiul în Dnipropetrovsk la odihna binemeritată, Victor a avut, cum vă spuneam, o carieră militară foarte întortocheată. Nu știu când - probabil în timpul studenției mele - a luat-o de nevastă pe Lora Savca, o colegă din clasa în care am învățat eu. 

Nu are, măcar, nici studii militare. A absolvit școala medicală din Bălți cu specialitatea tehnician-dentist. A și activat nu prea mult timp în domeniul meseriei alese. Dar a fost mobilizat în Armata Sovietică și trimis într-o unitate militară aflată în Ungaria.

După demobilizare, ceva timp, și-a continuat cariera de tehnician- stomatolog. Iar în august 1968, când trupele sovietice au invadat Cehoslovacia, Victor a fost mobilizat din nou, de data aceasta și cu propriul acord, semnând un contract de angajare în Armata Sovietică. Și, colac peste pupăză, este repartizat într-o unitate militară care a invadat Praga.

Iar în Cehoslovacia eram eu. Ostaș în termen, trimis încolo prin octombrie-noiembrie 1968 după 6 luni de serviciu într-o școală de sergenți din orașul ucrainean Nicolaev. Ca în iarna anilor 1969 -70, lângă Olomouc, să se întâmple să mă întâlnesc cu tovarășul locotenent inferior Victor Ciobanu.

Aflat la poligonul Libava de lângă Olomouc, am rîmas cu gura căscată când am auzit că cineva mă strigă așa cum eram dezmierdat la școală, în sat - Liuș - de la Pavlușa ajunsesem Liuș. Chiar rămasei trăsnit să-mi aud numele de prietenie departe de casă, în armată, tocmai în Cehoslovacia. Era Victor, acel flăcău, cu care, deși era cu trei ani mai în vârstă, ne-am împrietenit din școală, deoarece locuiam în aceeași mahala.

A slujit, cum spuneam, în Ungaria, Cehoslovacia, ca mai apoi să aflu că e în Kușka, un oraș-cetate din Turkmenistan. Ultima oară când ne-am întâlnit îmi spunea că s-a aciuat cu traiul în Dnipropetrovsk.

Acum când merg la Corlăteni mă întreb mai întâi pe mine ce-o mai fi făcând Victor. Apoi întreb și pe cine cred că poate să știe, dacă mai trece Victor pe acasă. Iar casa părinților lui, care de mult timp nu mai sunt în viață, se află pe aceiași uliță din sat, peste alte două de la cuibul meu părintesc. Nici nu știu dacă mai locuiește cineva în ea. Și mi se spune că nici Victor nu a mai trecut de multă vreme pe această uliță.

Zilele trecute am întrebat niște rude de-a lui când mai vine Victor pe la baștină. Nu am putut afla un răspuns, deoarece nimeni nu mai cunoaște nimic despre el. Toată lumea știe că e la Dnipro și că acolo e război.

M-AM POMENIT CU GÂNDUL CĂ DACĂ ERA ÎN VIAȚĂ, TRECEAM PE ALĂTURI DE ACEASTĂ DATĂ

Pe 6 aprilie e ziua de naștere a lui Vlad Pohilă. Și m-am pomenit cu gândul că dacă era în viață, treceam pe alături  de această dată. Pentru că nici nu știam când l-a născut maica-sa. Și pentru că nu țin minte ca în cei 5 ani, cât am fost colegi de grupă la facultate, să-i fi sărbătorit ziua de naștere. Așa era Vlad. Iar acum, când nu mai este alături de noi, ar fi fost un păcat să nu ne mai amintim de el.

Zic, am fost colegi în grupa a cincea, cea de viitori jurnaliști, din cadrul facultății de litere a Universității de Stat din Chișinău între anii 1970-1975. Mai mult, doi ani, dacă nu greșesc, am locuit împreună într-o odaie din căminul șapte. Cel care nu mai este.

Și am avut destul timp ca să ne cunoaștem mai mult decât se cunosc pur și simplu niște colegi de facultate. Vlad și Valentina Vatavu, spre exemplu, erau cei care ne salvau atunci când nu ne pregăteam temele la limba franceză. Tot Vlad era primul care se cerea să răspundă la logica lui Bârliba sau la pedagogia lui Craciun.

Vlad se întorcea seara târziu la cămin. Nu-l interesa hârjoneala noastră studențească. După ore se oprea la sala de lectură a universității ori la Biblioteca republicană "N. Krupskaia". Dimineața, pe la 5, se trezea să citească ceea ce nu reușise în ajun.

Avea mare dragoste față de limbile streine. Încă student fiind cunoștea bine rusa și franceza, bulgara, lituaniana și poloneza, studia iugoslava de atunci, dar când am auzit că încearcă să învețe mongola, am rămas toți cu gura căscată.

Anii în care ne-am făcut studiile au fost prea duri pentru a ne simți liberi în promovarea valorilor naționale. În acea perioadă, pentru că a scris ceva în apărarea lui Ion Druță, a fost impus să plece de la catedra universitară Ion Ciocanu, scriitor și primul conducător al grupei noastre de viitori jurnaliști. Tot în acei ani cenzura a dispus, din motive ideologice, să fie retrasă din vânzare și dată la cuțit placheta de versuri "Săgeți" a lui Petru Cărare.

Nu l-am observat pe Vlad să facă "abuz" de naționalism. Deși citea și cumpăra de la Moscova, Leningrad, Odesa, Cernăuți, multă literatură românească, dintre care și interzisă în acei ani. Unica problemă pe care a avut-o era catedra militară. Iar regula era destul de aspră atunci: dacă nu reușeai la militărie, urma să fii exmatriculat din universitate. Nu știu cum și-a rezolvat Vlad problema. Auzisem că decanul, Ion Mocreac, a avut de spus un cuvânt bun pentru studentul Pohilă, care era eminent la facultate.

Vlad a avut foarte mulți prieteni. Printre ei e și profesorul universitar, actualul deputat în Parlamentul Republicii Moldova, Vasile Șoimaru. Într-un eseu publicat chiar în ziua de naștere a lui Vlad, acesta scrie: "Vlad Pohilă, patriotul basarabean, scriitorul și jurnalistul, lingvistul și redactorul, românul moldovean, unul fără de pereche la aproape toate aceste capitolele. El „s-a însurat” cu limba română, cu istoria română, cu România, în genere. Având la ţară fraţi şi surori foarte dragi, la Chişinău era solitar, stătea într-o garsonieră unde nu puteai păşi liber de cărţi, ziare, reviste, manuscrise, cu greu se descurca el acolo, în acei Carpați de …hârtie. Dincolo de aceste prezentări metaforice, exista însă un lucru pe care îl ştiu la sigur: Vlad nu respiră oxigen, el respiră românism..."

Tot profesorul, deputatul și prietenul lui Vlad, Vasile Șoimaru, șcrie: "Eu, de exemplu, când am gândit suplimentul cu imagini pentru cartea dedicată memoriei lui Vlad Pohilă, din toți cei 25 de ani de amiciție, am adunat cu uşurinţă 2000 de imagini, cu Vlad Pohilă, din care am selectat și prezentat Bibliotecii Municipale, care a pregătit cartea pentru tipar, doar 100, cele mai reprezentative".

Din păcate, nu știu cum s-a întâmplat că eu nu am nici o fotografie cu Vlad din timpul studenției. Ne facem poze sus, în ceruri, când ne întâlnim iar, Vladule.