SE CĂLĂTORESC VECINII, DE PARCĂ SUNT MOBILIZAȚI LA RĂZBOI

Zilele trecute, la Pelinia, din raionul Drochia, localitatea în care s-a născut, a fost petrecut în ultimul drum bălțeanul Nicolae Ursăchilă.  

Pentru mine a fost mai mult decât un vecin. Pentru ca am activat împreună o perioadă la o unitate economică. Și pentru că în cartierul "Dacia" din Bălți, unde am locuit în tinerețe, am avut apartamentele la același etaj, tot în vecinătate. Ca mai târziu, să ne pomenim din nou vecini de blocuri în cartierul zece din același oraș, unde locuiesc familiile noastre azi.

Acum câteva săptămâni s-a ridicat spre stele sufletul lui Valentin Ceban. A fost nu doar un vecin din casa de alături, dar si o persoană cu care puteai discuta multe fără să simți că te plictisești. Cu Valentin am frecventat mulți ani la rând sauna și ne adunam, pur și simplu, în curte, la un schimb de vorbă bună, împreună cu alți prieteni de-ai mei și ai lui.

Ne-a părăsit acum ceva timp, la o vârstă mult prea tânără, Ghiță Cebotari, un consătean de-al meu și un vecin de bloc. Azi, fără gluma și pătăraniile lui, viața ne pare mai tristă, mai grea.

A plecat la Domnul și fosta mea nevastă, Valentina. A făcut parte din gașca noastră, chiar dacă a părăsit blocul acum un deceniu și a ales să moară în altă localitate.

E trist azi în vecinătatea noastră. Nu prea ai cu cine vorbi. Cei care ne părăsesc, pleacă cu tot cu interesul celor care rămân. Cu vecinii nou veniți nu prea ai ce vorbi. Suntem din diferite generații. Și ne vine greu sa găsim vreo temă de discuție. Vedeți-i cine sunt, măcar și în troleibuz, așteptând să cedeze locul unui bătrân.

Se călătoresc vecinii, de parcă sunt chemați la război. Se duc cei de la începuturi vecini. Iar noi, cei ce mai suntem, rămânem tot mai streini.

ACUM DOUĂ DECENII ȘI CEVA, PE 21 SEPTEMBRIE 2005...

(Din Jurnalul Poveste neieșeană)

Observ ca am avut o aniversare. Una deloc plăcuta. Ca să fie clar despre ce e vorba trebuie să spun că acum mulți ani, am început scrierea unor amintiri din viața mea si a fiicei, jurnal pe care l-am întitulat "Poveste neieșeană". Voi publica doar crâmpeie din această poveste, astăzi reținându-mă doar la câteva rânduri din cele ce am scris atunci.

21 septembrie 2005

Am găsit azi pe www.tuiasi.ro lista tinerilor basarabeni admiși la studii la Universitatea Gh. Asachi din Iași cu subvenționare de la buget și cu bursă. Pe poziția a treia a listei din 22 de studenți, se află numele Rodicăi, cu o notă medie 9,5.

Am sunat-o la Chișinău și i-am spus “noutatea” la care ea a reacționat foarte bolnăvicios. Mi-a repetat ceea ce-mi spunea și altă dată: a decis deja unde sa-și facă studiile. Dându-mi de înțeles s-o las în pace și să nu insist.

M-am simțit nu doar umilit, (nici umilință nu poate fi numită ceea ce am simțit), dar și revoltat că nu mai valorează nimic părerea mea în fața propriei fiice. M-am simțit chiar ofensat în contextul părerii că Rodica face doar ceea ce-i zice maica-sa. 

BĂLȚENII ȘI OASPEȚII ORAȘULUI CĂLĂTORESC CU AUTOBUZE DONATE CAPITALEI DE NORD DE MUNICIPIUL ROMÂN, REȘIȚA

Zilele trecute am urcat în unul din autobuzele din Bălți cu numărul 111 (!), care circulă dintr-un capăt al orașului în altul, pe ruta Monumentul "Ospitalitate" -  Magazinul "Linella" din cartierul "Dacia". Curiozitatea m-a făcut să urc în acest mijloc de transport pentru a mă convinge cât de confortabil e să călătorești cu un autobuz dăruit (repet, dăruit) bălțenilor de frații români din municipiul Reșița. 

Și deoarece acum ceva timp, un cineva cu numele Ion Prepeliță, a lăsat un comentariu sub o postare a primarului bălțean și a numit "cadavre" autobuzele din Reșița ajunse la Bălți. Toate, 22 la număr, câte au fost dăruite locuitorilor municipiului Bălți de către frații români.  

S-a întâmplat încă vara trecută când Alexandr Petkov și Ioan Popa, primarii celor două municipii, au semnat actele juridice necesare pentru donația făcută bălțenilor de către partea română. Ca ulterior, o echipă de tehnicieni din Bălți să se deplaseze în orașul din dreapta Prutului pentru a aduce la Bălți tehnica donată.

 

Revenind la cele întâmplate acum câteva săptămâni, e necesar să o spunem că în acea postare edilul bălțean a lansat ideea creării în capitala de nord a unui parc municipal de autobuze. Tot atunci, Petkov a precizat că readucerea transportului privat de pasageri pe străzile orașului, ar însemna distrugerea Întreprinderii municipale Direcția de troleibuze Bălți. Și că el pledează pentru un transport municipal de calitate. Idee pe care o susține majoritatea bălțenilor, deoarece transportul privat de călători s-a compromis prin neasigurarea unor condiții decente pentru pasageri și nerespectarea graficului de circulație pe parcursul mai multor ani.

Și dacă e s-o spunem așa cum merită s-o spunem, declar fără nici o rezervă că m-am simțit destul de comod și bine în autobuzul de pe ruta nr. 111. Mai mult, în timpul cat am fost pasagerul acestui mijloc de transport, salonul și locurile lui au fost completate doar în proporție de circa 50 la suta. Și nu pot să înțeleg de ce pomenitul mai sus, Ion Prepeliță, consideră drept cadavre autobuzele donate bălțenilor de frații români din Reșița.

 

 COCOSTÂRCUL DE LA PAȘTELE BLAJINILOR

De Paștele Blajinilor, la Corlăteni, un cocostârc cam plouat, căuta pe ulițele satului ceva de mâncare. Și-o găsea singur: când o râmă ieșită de prin iarbă, când o nucă rătăcită din bunătățile cu care sătenii veniseră la cimitir, când o ghindă descoperită într-un hândichi, când orice ce-i pe placul lui.

Apropierea cuiva de el, nu-l speria. Situație ce denota faptul că se obișnuise deja cu oamenii buni.

Lumea din sat nu știe când și de unde a apărut. Cineva presupunea ca la întoarcerea sa de unde a iernat, nu și-a mai găsit cuibul lăsat toamna trecuta. Și s-a strecurat printre răuvoitori să le insufle mai multa bunătate si omenie.

  DE PARCĂ ÎNCERC SĂ ÎNOT FĂRĂ MÂINI ȘI PICIOARE

(Din Jurnalul "Poveste neieșeană")

11 septembrie 2009

Am primit astăzi un SMS de la... Rodica. Primul de la 5 iunie 2006 încoace. Doar trei cuvinte: LA MULŢI ANI! Fiica m-a felicitat cu ocazia zilei de naștere.

Abia m-am stăpânit în plină stradă, căci acolo m-a prins mesajul, să nu izbucnesc în plâns de bucurie. Acasă mă mai aștepta o surpriză: un tort și un cadou donat cu aceiași ocazie.

Nu mai știu ce să cred. Nici nu bănuiam că conflictul din familia noastră poate să ajungă la un asemenea deznodământ. Dar mă tem, (nu, nu zic bine) si ceva nu-mi permite să accept această parcă nouă situație.

E ca și cum sufletul meu a apucat pe o altă cale. De parcă încerc să înot, dar mâinile și picioarele îmi lipsesc. Deoarece mi le-a luat un păgân.